Cum să readuceți un cartier la viață: cu imaginație, frumusețe și artă

Theaster Gates, olar de meserie și activist social după vocație, dorea să facă ceva legat de starea deplorabilă a cartierului său aflat în partea de sud a orașului Chicago. Exact asta a și făcut transformând clădirile abandonate în spații comunitare cu scopul de a conecta și inspira locuitorii actuali (și pentru a-i atrage pe cei noi). În această prezentare motivantă, Gates își descrie eforturile pentru a construi „un Versailles miniatural" în Chicago și își împărtășește convingerea puternică potrivit căreia cultura poate fi catalizatorul transformării sociale în orașele de pretutindeni.

Sunt olar,

o vocație ce pare a fi destul de modestă.

Știu multe despre vasele de ceramică.

Mi-am petrecut
aproape 15 ani fabricându-le.

Unul dintre lucrurile care mă încântă
despre vocația artistică

și despre meseria de olar

e că puteți învăța destul de repede
cum să faceți lucruri frumoase din nimic.

Am petrecut o grămadă de timp la roată
încercând să fac lucruri din lut.

Limitările capacității și abilității mele

se bazau pe mâinile și imaginația mea.

Dacă voiam să fac un castron reușit

dar nu știam să îi fac baza,

trebuia mai întâi să încep cu asta.

Acel proces de învățare
s-a dovedit a fi foarte util în viață.

Ca olar, cred că începi
de asemenea să modelezi lumea.

Au fost momente
în capacitatea mea artistică

când doream să reflectez
la momentele cu adevărat importante

din istoria Statelor Unite și cea a lumii
când s-au întâmplat lucruri grave.

Cum poți vorbi despre idei dificile

fără a separa oamenii de acel eveniment?

Aș putea folosi arta, ca aceste
furtunuri discontinue din Alabama,

pentru a vorbi despre mișcarea
pentru drepturi civile din anii '60?

Pot să vorbesc despre proiectele de lucru
întreprinse împreună cu tatăl meu?

Tatăl meu monta acoperișuri,
avea mici afaceri,

și cum la 80 de ani voia să se pensioneze
mi-a lăsat cazanul de smoală ca moștenire.

Astăzi, un cazan de smoală nu pare
a fi cine știe ce moștenire. Nu a fost.

Mirosea urât și ocupa mult spațiu
în atelierul meu,

dar mi-am întrebat tatăl dacă ar fi dispus
să creeze artă împreună cu mine,

să transformăm acest material
cu aspect de nimic

în ceva deosebit.

Și prin modelarea materialului
și a talentului tatălui meu,

am putea privi smoala, ca și lutul,
într-un mod diferit,

modelând-o altfel și imaginându-ne
ce posibilități are.

După lut, am început să experimentez
cu multe alte materiale,

iar atelierul meu a început să se extindă
fiindcă mă gândeam

că nu e doar vorba de material,
ci de abilitatea noastră de a-l modela.

Am devenit din ce în ce
mai interesat de idei

și tot mai multe lucruri începuseră
să se întâmple în afara atelierului meu.

Să vă spun puțin despre context,
locuiesc în Chicago.

Trăiesc acum în partea de sud,
însă vin din partea de vest.

Dacă nu sunteți din Chicago
s-ar putea să nu însemne nimic,

dar dacă nu spuneam
că vin din partea de vest

mulți dintre locuitorii orașului
ar fi acum destul de supărați.

Cartierul în care locuiesc
e Grand Crossing.

E un cartier care a avut și zile mai bune.

E departe de a fi o comunitate închisă.

Multe clădiri din cartier sunt abandonate,

și cât timp eram ocupat
modelând vase, creând artă,

și construindu-mi o carieră de succes,

multe alte lucruri se întâmplau
chiar în afara atelierului meu.

Cu toții cunoaștem
piețele imobiliare în cădere

și de problema caselor abandonate,

și cred că aceste lucruri se discută
mai mult în unele orașe decât în altele,

deși multe dintre orașele Statelor Unite

se confruntă cu deteriorarea
clădirilor abandonate

pe care oamenii nu știu
cum să le mai folosească.

Mi-am zis, oare există o cale
prin care aceste clădiri

să devină o extindere
a muncii mele ca artist?

Iar împreună cu alți artiști --

arhitecți, ingineri,
agenți imobiliari --

am putea inventa modalități complexe
de a reconstrui orașele.

Așa că am cumpărat o clădire.

Prețul său a fost destul de convenabil.

Am redecorat-o.

Am făcut-o cât de frumoasă am putut
încercând să înviorăm puţin cartierul.

După ce am cumpărat-o cu vreo
18 000 de dolari am rămas fără niciun ban.

Începusem să curăț clădirea
ca o formă de spectacol.

Era o formă de artă dramatică,
iar oamenii veneau să mă vadă măturând.

Fiindcă atât mătura
cât și măturatul erau gratis.

A funcționat.

(Râsete)

Însă apoi am folosit clădirea
pentru a găzdui expoziții și mese modeste,

și am aflat că clădirea
din complexul meu, Dorchester --

complexul e cunoscut acum
ca proiectul Dorchester --

devenise un punct de întâlnire
pentru desfășurarea diverselor activități.

Am transformat clădirea
în actuala Archive House.

Archive House ne permitea să facem
toate aceste lucruri extraordinare.

Oamenii influenți, din oraș și din afară,
veneau în cartierul nostru.

Atunci am realizat că poate există
o legătură între istoria mea cu lutul

și acest nou lucru în plină dezvoltare.

Începeam încet să schimbăm felul
în care oamenii vedeau sudul orașului.

O singură casă s-a preschimbat
în mai multe.

Am încercat să arătăm că nu doar crearea
unui vas e importantă,

ci și conținutul acestuia.

Nu ne gândeam doar la dezvoltare,
ci și la program,

la legăturile ce se puteau forma
între două case sau între doi vecini.

Clădirea se transformase
în actuala Listening House,

ce avea o colecție de cărți donate

de către corporația Johnson Publishing,

și alte cărți de la o veche librărie
ce urma să se închidă.

Voiam doar să readuc
aceste clădiri în funcțiune

împreună cu orice sau oricine
dorea să mi se alăture.

Chicago are un patrimoniu
imobiliar incredibil.

Această clădire, ce obișnuia
să fie locuită de dependenți de droguri,

după ce a fost abandonată,

a devenit o bună oportunitate de a vedea
la ce altceva ar putea servi.

Acest spațiu s-a transformat
în ce cunoaștem azi ca Black Cinema House.

Black Cinema House a fost
o oportunitate de a ecraniza filme

importante pentru cei din jurul meu.

Dacă voiam să ecranizăm un clasic
de Melvin Van Peebles, o puteam face.

Dacă voiam programul Car Wash,
o puteam face.

Era grozav.

Curând devenisem
prea numeroși pentru clădire

și am fost nevoiți să ne găsim
un spațiu mai mare.

Black Cinema House, construită doar
dintr-o mică bucată de lut,

trebuia sa devină o bucată mai mare
de lut, ce e acum atelierul meu.

Am realizat că pentru cei care sunteţi
urbanişti obsedaţi de zonificări

unele dintre lucrurile pe care le făceam
în aceste clădiri abandonate,

nu erau destinate scopului
pentru care au fost proiectate inițial.

Există legi în oraș

care spun că o clădire rezidențială
trebuie să rămână astfel.

Ce se întâmplă cu cartierele, când
nimeni nu mai vrea să locuiască acolo,

când cei care și-au permis să plece
au plecat deja?

Ce ar trebui să facem
cu toate clădirile abandonate?

Am încercat să le readuc la viață
folosindu-mă de cultură.

Am realizat că oamenii
erau încântați de idee,

și că oamenii reacționau atât de bine,
încât a trebuit să găsim clădiri mai mari.

Până să găsim clădiri mai mari,

trebuia să ne gândim la resursele
necesare pentru asta.

Această bancă, numită Arts Bank, arăta
cam rău: inundată 2m cu apă.

Fusese un proiect dificil de finanțat

fiindcă băncile și oamenii
nu erau interesați de cartier

deoarece niciodată nu se întâmpla nimic.

Era mizer. Nu se găsea nimic.
Era nicăieri.

Așa am început să ne închipuim ce altceva
s-ar putea petrece în această clădire.

(Aplauze)

Iar acum că s-a dus vorba în cartier,
și mulți încep să ne viziteze,

am realizat că banca poate fi un centru
de expoziții, arhive, spectacole muzicale

și că există oameni interesați
să ni se alăture

fiindcă am aprins deja scânteia
care a declanșat focul.

Una dintre arhivele găzduite va aparține
corporației Johnson Publishing.

Am început de asemenea să colecționăm
mementouri din istoria Americii,

de la oamenii care trăiesc
sau care au trăit în acel cartier.

Unele sunt imagini degradante
ale persoanelor de culoare,

ca un fel de istorie
a unei perioade dificile.

Unde altundeva decât într-un cartier
de tineri în căutarea propriei identități

putem discuta despre complexitățile
legate de rasă și clasă socială?

Într-un fel, banca reprezintă
un punct central,

în care găzduim
o activitate culturală intensă.

Dacă construi mai multe clădiri,
cu spații verzi, în aceste locuri,

clădirile pe care le-am achiziționat
și redecorat, cam 60 - 70,

am crea un Versailles în miniatură.

Am conecta aceste clădiri
prin spații verzi...

(Aplauze)

...acest loc nedorit de nimeni
ar putea deveni o destinație importantă

pentru oamenii din întreaga țară
și din întreaga lume.

Într-un fel, mă simt din nou ca un olar:

lucrez cu ce am în fața mea,
folosindu-mi talentul

când mă gândesc la următorul
castron pe care vreau să-l fac.

Iar de la un singur castron s-a ajuns
la o locuință, un bloc, un cartier

un district cultural
și la întregul oraș.

Tot timpul pe parcurs, întâlneam
lucruri noi, ce trebuiau învățate.

Niciodată nu știusem atâtea
despre legile de zonificare.

Nu credeam că era nevoie.

Dar ca rezultat, observ că există
destul loc nu doar pentru arta mea,

ci și pentru multe alte
activități artistice.

Oamenii începuseră să ne întrebe

„Theaster, cum vrei
să îmbunătățești calitatea?"

și „Ce planuri ai pentru durabilitate?"

(Râsete)
(Aplauze)

Am realizat că nu-mi puteam
exporta modelul

și că ce pare a esențial
în orașe ca Akron - Ohio

Detroit - Michigan sau Gary - Indiana,

e că sunt oameni în aceste locuri
care deja cred în ele,

ce se străduiesc să le înfrumusețeze.

Deseori acești oameni pasionați
de un anumit loc

nu dispun de resursele necesare
pentru a iniția lucruri grozave,

sau de relațiile necesare
pentru a le face să se întâmple.

Acum începem să oferim sfaturi
în întreaga țară

despre cum să începeți cu ce aveți deja,

cu lucrurile aflate în fața voastră,

cum să creați ceva din nimic,

cum să vă remodelați lumea
la roată, în cartier,

sau la nivelul întregului oraș.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)

June Cohen: Mulțumim.
Cred ca mulți dintre cei care ne privesc

se întreabă același lucru
menționat la final:

Cum pot face asta în propriul oraș?

Nu îți poți exporta modelul.

Dă-ne câteva ponturi despre cum
cineva care se simte inspirat

de orașul lor ar putea iniția
proiecte asemănătoare?

Theaster Gates: Un lucru
destul de important

e să nu vă gândiți
doar la un singur proiect,

precum o casă veche,

ci la relația dintre casă,
școala locală, un mic butic.

Există vreun fel de sinergie
între aceste lucruri?

Îi puteți face pe oameni să comunice?

Am realizat
că și în cazul cartierelor eșuate,

deseori mai au încă puls.

Cum puteți identifica pulsul,
oamenii pasionați,

și cum îi puteți face
pe cei care se luptau,

cei ce lucrau din greu timp de 20 de ani,
să fie interesați de cartierul lor?

Cineva trebuie să o facă.

Dacă eram un proiectant tradiționalist,
aș fi vorbit doar despre clădiri,

punându-le apoi un semn
spunând „De Închiriat" în geam.

Totuși cred că e nevoie
de mai mult decât asta,

și anume de o cale
în care să luați în considerare

tipul de afaceri
pe care doriți să le fondați aici.

Iar apoi, există locuitori care vor
să dezvolte afacerea cu mine?

Nu cred că e vorba doar
de spații culturale sau de locuințe;

ci de reconstruirea bazei economice.

Trebuie să vă gândiți
la toate aceste lucruri.

JC: E greu să reaprinzi scânteia

când oamenii lucrează
din greu de 20 de ani.

Există metode care au avut succes?

TG: Da, cred că există multe exemple

de oameni ce fac o treabă incredibilă.

Însă mass-media spune tot timpul

că numai lucruri violente
se petrec într-un loc.

Întrebați-vă: pe baza aptitudinilor
voastre și a contextului specifc,

ce lucruri puteți face în cartierul vostru
pentru a schimba acea imagine?

Am realizat că dacă
vă pasionează teatrul,

aveți festivale de teatru
de stradă în aer liber.

În anumite cazuri nu avem destule resurse

pentru a face ceva prea elaborat
în unele cartiere.

Dar dacă găsim feluri
în care să ne asigurăm

că localnicii și cei care
sprijină proiectele locale,

lucrează împreună.

Atunci lucruri minunate se pot întâmpla.

JC: Cât de interesant.

Și cum te asiguri că proiectele create

îi ajută pe cei dezavantajați

și nu doar pe adepții
stilului alternativ de viață

ce ar putea profita de pe urma lor.

TG: Bună observație.
Cred că aici devine complicat.

JC: Să încercăm totuși.
TG: Grand Crossing

e populat 99% de persoane de culoare,

și știm că cei care au proprietăți
într-un anumit loc

sunt diferiți de cei
pe care-i vezi zilnic.

Putem spune că Grand Crossing
e pe cale să devină

diferit de cum îl vedeți acum.

Există feluri de a ne gândi
la trusturi de locuințe și terenuri

sau obiective de dezvoltare
ce protejează anumite spații.

Având 7 500 de spații nelocuite în oraș,
veți dori ca ceva să se întâmple cu ele.

Însă aveți nevoie de contribuabili
interesați nu doar de dezvoltare,

ci și de stabilizare.

Deseori partea de dezvoltare
e destul de ambițioasă,

însă munca colectivă a întregului cartier
e lăsată în urmă.

Cum începeți să vă asigurați
că resursele disponibile noilor locuitori

rămân disponibile și celor care trăiesc
acolo de un timp îndelungat?

JC: Cât de adevărat.
O ultimă întrebare:

Acorzi o mare importanță
frumuseții și artelor.

Există persoane care cred că fondurile
ar fi cheltuite mai bine

pe servicii de bază
pentru cei dezavantajați.

Ce fel de argumente aduci împotrivă?

TG: Cred că frumusețea
e un serviciu de bază.

(Aplauze)

De multe ori când există resurse
nedisponibile orașelor ce au nevoie de ele

sau cartierelor sau comunităților,

cultura e ceea ce le redă viață.

Eu nu pot face totul,
dar se poate începe prin cultură

pentru a-i face pe oameni
să reinvestească în cartierul lor,

ducând astfel la construcția
altor atracții.

Când oamenii exprimă o dorință poetică

până și solicitările politice necesare
pentru a ne readuce orașele la viață,

devin poetice la rândul lor.

JC: Perfect adevărat.

Theaster, mulțumim
că ni te-ai alăturat azi.

Mulțumim. Theaster Gates.

(Aplauze)