Sunt olar, o vocație ce pare a fi destul de modestă. Știu multe despre vasele de ceramică. Mi-am petrecut aproape 15 ani fabricându-le. Unul dintre lucrurile care mă încântă despre vocația artistică și despre meseria de olar e că puteți învăța destul de repede cum să faceți lucruri frumoase din nimic. Am petrecut o grămadă de timp la roată încercând să fac lucruri din lut. Limitările capacității și abilității mele se bazau pe mâinile și imaginația mea. Dacă voiam să fac un castron reușit dar nu știam să îi fac baza, trebuia mai întâi să încep cu asta. Acel proces de învățare s-a dovedit a fi foarte util în viață. Ca olar, cred că începi de asemenea să modelezi lumea. Au fost momente în capacitatea mea artistică când doream să reflectez la momentele cu adevărat importante din istoria Statelor Unite și cea a lumii când s-au întâmplat lucruri grave. Cum poți vorbi despre idei dificile fără a separa oamenii de acel eveniment? Aș putea folosi arta, ca aceste furtunuri discontinue din Alabama, pentru a vorbi despre mișcarea pentru drepturi civile din anii '60? Pot să vorbesc despre proiectele de lucru întreprinse împreună cu tatăl meu? Tatăl meu monta acoperișuri, avea mici afaceri, și cum la 80 de ani voia să se pensioneze mi-a lăsat cazanul de smoală ca moștenire. Astăzi, un cazan de smoală nu pare a fi cine știe ce moștenire. Nu a fost. Mirosea urât și ocupa mult spațiu în atelierul meu, dar mi-am întrebat tatăl dacă ar fi dispus să creeze artă împreună cu mine, să transformăm acest material cu aspect de nimic în ceva deosebit. Și prin modelarea materialului și a talentului tatălui meu, am putea privi smoala, ca și lutul, într-un mod diferit, modelând-o altfel și imaginându-ne ce posibilități are. După lut, am început să experimentez cu multe alte materiale, iar atelierul meu a început să se extindă fiindcă mă gândeam că nu e doar vorba de material, ci de abilitatea noastră de a-l modela. Am devenit din ce în ce mai interesat de idei și tot mai multe lucruri începuseră să se întâmple în afara atelierului meu. Să vă spun puțin despre context, locuiesc în Chicago. Trăiesc acum în partea de sud, însă vin din partea de vest. Dacă nu sunteți din Chicago s-ar putea să nu însemne nimic, dar dacă nu spuneam că vin din partea de vest mulți dintre locuitorii orașului ar fi acum destul de supărați. Cartierul în care locuiesc e Grand Crossing. E un cartier care a avut și zile mai bune. E departe de a fi o comunitate închisă. Multe clădiri din cartier sunt abandonate, și cât timp eram ocupat modelând vase, creând artă, și construindu-mi o carieră de succes, multe alte lucruri se întâmplau chiar în afara atelierului meu. Cu toții cunoaștem piețele imobiliare în cădere și de problema caselor abandonate, și cred că aceste lucruri se discută mai mult în unele orașe decât în altele, deși multe dintre orașele Statelor Unite se confruntă cu deteriorarea clădirilor abandonate pe care oamenii nu știu cum să le mai folosească. Mi-am zis, oare există o cale prin care aceste clădiri să devină o extindere a muncii mele ca artist? Iar împreună cu alți artiști -- arhitecți, ingineri, agenți imobiliari -- am putea inventa modalități complexe de a reconstrui orașele. Așa că am cumpărat o clădire. Prețul său a fost destul de convenabil. Am redecorat-o. Am făcut-o cât de frumoasă am putut încercând să înviorăm puţin cartierul. După ce am cumpărat-o cu vreo 18 000 de dolari am rămas fără niciun ban. Începusem să curăț clădirea ca o formă de spectacol. Era o formă de artă dramatică, iar oamenii veneau să mă vadă măturând. Fiindcă atât mătura cât și măturatul erau gratis. A funcționat. (Râsete) Însă apoi am folosit clădirea pentru a găzdui expoziții și mese modeste, și am aflat că clădirea din complexul meu, Dorchester -- complexul e cunoscut acum ca proiectul Dorchester -- devenise un punct de întâlnire pentru desfășurarea diverselor activități. Am transformat clădirea în actuala Archive House. Archive House ne permitea să facem toate aceste lucruri extraordinare. Oamenii influenți, din oraș și din afară, veneau în cartierul nostru. Atunci am realizat că poate există o legătură între istoria mea cu lutul și acest nou lucru în plină dezvoltare. Începeam încet să schimbăm felul în care oamenii vedeau sudul orașului. O singură casă s-a preschimbat în mai multe. Am încercat să arătăm că nu doar crearea unui vas e importantă, ci și conținutul acestuia. Nu ne gândeam doar la dezvoltare, ci și la program, la legăturile ce se puteau forma între două case sau între doi vecini. Clădirea se transformase în actuala Listening House, ce avea o colecție de cărți donate de către corporația Johnson Publishing, și alte cărți de la o veche librărie ce urma să se închidă. Voiam doar să readuc aceste clădiri în funcțiune împreună cu orice sau oricine dorea să mi se alăture. Chicago are un patrimoniu imobiliar incredibil. Această clădire, ce obișnuia să fie locuită de dependenți de droguri, după ce a fost abandonată, a devenit o bună oportunitate de a vedea la ce altceva ar putea servi. Acest spațiu s-a transformat în ce cunoaștem azi ca Black Cinema House. Black Cinema House a fost o oportunitate de a ecraniza filme importante pentru cei din jurul meu. Dacă voiam să ecranizăm un clasic de Melvin Van Peebles, o puteam face. Dacă voiam programul Car Wash, o puteam face. Era grozav. Curând devenisem prea numeroși pentru clădire și am fost nevoiți să ne găsim un spațiu mai mare. Black Cinema House, construită doar dintr-o mică bucată de lut, trebuia sa devină o bucată mai mare de lut, ce e acum atelierul meu. Am realizat că pentru cei care sunteţi urbanişti obsedaţi de zonificări unele dintre lucrurile pe care le făceam în aceste clădiri abandonate, nu erau destinate scopului pentru care au fost proiectate inițial. Există legi în oraș care spun că o clădire rezidențială trebuie să rămână astfel. Ce se întâmplă cu cartierele, când nimeni nu mai vrea să locuiască acolo, când cei care și-au permis să plece au plecat deja? Ce ar trebui să facem cu toate clădirile abandonate? Am încercat să le readuc la viață folosindu-mă de cultură. Am realizat că oamenii erau încântați de idee, și că oamenii reacționau atât de bine, încât a trebuit să găsim clădiri mai mari. Până să găsim clădiri mai mari, trebuia să ne gândim la resursele necesare pentru asta. Această bancă, numită Arts Bank, arăta cam rău: inundată 2m cu apă. Fusese un proiect dificil de finanțat fiindcă băncile și oamenii nu erau interesați de cartier deoarece niciodată nu se întâmpla nimic. Era mizer. Nu se găsea nimic. Era nicăieri. Așa am început să ne închipuim ce altceva s-ar putea petrece în această clădire. (Aplauze) Iar acum că s-a dus vorba în cartier, și mulți încep să ne viziteze, am realizat că banca poate fi un centru de expoziții, arhive, spectacole muzicale și că există oameni interesați să ni se alăture fiindcă am aprins deja scânteia care a declanșat focul. Una dintre arhivele găzduite va aparține corporației Johnson Publishing. Am început de asemenea să colecționăm mementouri din istoria Americii, de la oamenii care trăiesc sau care au trăit în acel cartier. Unele sunt imagini degradante ale persoanelor de culoare, ca un fel de istorie a unei perioade dificile. Unde altundeva decât într-un cartier de tineri în căutarea propriei identități putem discuta despre complexitățile legate de rasă și clasă socială? Într-un fel, banca reprezintă un punct central, în care găzduim o activitate culturală intensă. Dacă construi mai multe clădiri, cu spații verzi, în aceste locuri, clădirile pe care le-am achiziționat și redecorat, cam 60 - 70, am crea un Versailles în miniatură. Am conecta aceste clădiri prin spații verzi... (Aplauze) ...acest loc nedorit de nimeni ar putea deveni o destinație importantă pentru oamenii din întreaga țară și din întreaga lume. Într-un fel, mă simt din nou ca un olar: lucrez cu ce am în fața mea, folosindu-mi talentul când mă gândesc la următorul castron pe care vreau să-l fac. Iar de la un singur castron s-a ajuns la o locuință, un bloc, un cartier un district cultural și la întregul oraș. Tot timpul pe parcurs, întâlneam lucruri noi, ce trebuiau învățate. Niciodată nu știusem atâtea despre legile de zonificare. Nu credeam că era nevoie. Dar ca rezultat, observ că există destul loc nu doar pentru arta mea, ci și pentru multe alte activități artistice. Oamenii începuseră să ne întrebe „Theaster, cum vrei să îmbunătățești calitatea?" și „Ce planuri ai pentru durabilitate?" (Râsete) (Aplauze) Am realizat că nu-mi puteam exporta modelul și că ce pare a esențial în orașe ca Akron - Ohio Detroit - Michigan sau Gary - Indiana, e că sunt oameni în aceste locuri care deja cred în ele, ce se străduiesc să le înfrumusețeze. Deseori acești oameni pasionați de un anumit loc nu dispun de resursele necesare pentru a iniția lucruri grozave, sau de relațiile necesare pentru a le face să se întâmple. Acum începem să oferim sfaturi în întreaga țară despre cum să începeți cu ce aveți deja, cu lucrurile aflate în fața voastră, cum să creați ceva din nimic, cum să vă remodelați lumea la roată, în cartier, sau la nivelul întregului oraș. Vă mulțumesc foarte mult. (Aplauze) June Cohen: Mulțumim. Cred ca mulți dintre cei care ne privesc se întreabă același lucru menționat la final: Cum pot face asta în propriul oraș? Nu îți poți exporta modelul. Dă-ne câteva ponturi despre cum cineva care se simte inspirat de orașul lor ar putea iniția proiecte asemănătoare? Theaster Gates: Un lucru destul de important e să nu vă gândiți doar la un singur proiect, precum o casă veche, ci la relația dintre casă, școala locală, un mic butic. Există vreun fel de sinergie între aceste lucruri? Îi puteți face pe oameni să comunice? Am realizat că și în cazul cartierelor eșuate, deseori mai au încă puls. Cum puteți identifica pulsul, oamenii pasionați, și cum îi puteți face pe cei care se luptau, cei ce lucrau din greu timp de 20 de ani, să fie interesați de cartierul lor? Cineva trebuie să o facă. Dacă eram un proiectant tradiționalist, aș fi vorbit doar despre clădiri, punându-le apoi un semn spunând „De Închiriat" în geam. Totuși cred că e nevoie de mai mult decât asta, și anume de o cale în care să luați în considerare tipul de afaceri pe care doriți să le fondați aici. Iar apoi, există locuitori care vor să dezvolte afacerea cu mine? Nu cred că e vorba doar de spații culturale sau de locuințe; ci de reconstruirea bazei economice. Trebuie să vă gândiți la toate aceste lucruri. JC: E greu să reaprinzi scânteia când oamenii lucrează din greu de 20 de ani. Există metode care au avut succes? TG: Da, cred că există multe exemple de oameni ce fac o treabă incredibilă. Însă mass-media spune tot timpul că numai lucruri violente se petrec într-un loc. Întrebați-vă: pe baza aptitudinilor voastre și a contextului specifc, ce lucruri puteți face în cartierul vostru pentru a schimba acea imagine? Am realizat că dacă vă pasionează teatrul, aveți festivale de teatru de stradă în aer liber. În anumite cazuri nu avem destule resurse pentru a face ceva prea elaborat în unele cartiere. Dar dacă găsim feluri în care să ne asigurăm că localnicii și cei care sprijină proiectele locale, lucrează împreună. Atunci lucruri minunate se pot întâmpla. JC: Cât de interesant. Și cum te asiguri că proiectele create îi ajută pe cei dezavantajați și nu doar pe adepții stilului alternativ de viață ce ar putea profita de pe urma lor. TG: Bună observație. Cred că aici devine complicat. JC: Să încercăm totuși. TG: Grand Crossing e populat 99% de persoane de culoare, și știm că cei care au proprietăți într-un anumit loc sunt diferiți de cei pe care-i vezi zilnic. Putem spune că Grand Crossing e pe cale să devină diferit de cum îl vedeți acum. Există feluri de a ne gândi la trusturi de locuințe și terenuri sau obiective de dezvoltare ce protejează anumite spații. Având 7 500 de spații nelocuite în oraș, veți dori ca ceva să se întâmple cu ele. Însă aveți nevoie de contribuabili interesați nu doar de dezvoltare, ci și de stabilizare. Deseori partea de dezvoltare e destul de ambițioasă, însă munca colectivă a întregului cartier e lăsată în urmă. Cum începeți să vă asigurați că resursele disponibile noilor locuitori rămân disponibile și celor care trăiesc acolo de un timp îndelungat? JC: Cât de adevărat. O ultimă întrebare: Acorzi o mare importanță frumuseții și artelor. Există persoane care cred că fondurile ar fi cheltuite mai bine pe servicii de bază pentru cei dezavantajați. Ce fel de argumente aduci împotrivă? TG: Cred că frumusețea e un serviciu de bază. (Aplauze) De multe ori când există resurse nedisponibile orașelor ce au nevoie de ele sau cartierelor sau comunităților, cultura e ceea ce le redă viață. Eu nu pot face totul, dar se poate începe prin cultură pentru a-i face pe oameni să reinvestească în cartierul lor, ducând astfel la construcția altor atracții. Când oamenii exprimă o dorință poetică până și solicitările politice necesare pentru a ne readuce orașele la viață, devin poetice la rândul lor. JC: Perfect adevărat. Theaster, mulțumim că ni te-ai alăturat azi. Mulțumim. Theaster Gates. (Aplauze)