Până la Polul Sud și înapoi — cele mai grele 105 zile din viața mea

Anul acesta (2014), exploratorul Ben Saunders și-a propus cea mai ambițioasă călătorie de până acum. A încercat să termine expediția polară nereușită din 1912 a căpitanului Robert Falcon Scott: o călătorie de patru luni și 2.900 km de pe coasta Antarcticii la Polul Sud și înapoi. În primul discurs oferit după această aventură, la doar cinci săptămâni de la întoarcerea sa, Saunders oferă o perspectivă directă și onestă a acestei misiuni orgolioase care l-a determinat să ia cea mai dificilă decizie din viața sa.

Așadar în oaza de inteligență numită TED,

stau în fața voastră în această seară

drept expert în căratul lucrurilor grele
prin locuri reci.

Am condus expediții polare
mare parte din viața mea ca adult,

iar luna trecută, colegul meu
Tarka L'Herpiniere și cu mine

am terminat cea mai ambițioasă
expediție încercată vreodată.

De fapt, simt că am fost
transportat direct aici

după patru luni în pustietate,

grohăind și înjurând, direct pe scena TED:

Deci vă imaginați că e o tranziție
ce n-a fost în totalitate perfectă.

Unul dintre efectele secundare

pare să fie că memoria mea
pe termen scurt e distrusă.

A trebuit să-mi fac niște notițe

ca să evit prea multe grohăituri
și înjurături în următoarele 17 minute.

Ăsta e primul discurs prezentat
despre expediție,

iar când nu secționam genomi
sau construiam telescoape spațiale,

asta e o poveste despre cum am dat
totul pentru a atinge ceva

ce nu fusese făcut înainte.

Sper că în asta veți găsi
o idee interesantă.

A fost o călătorie, o
expediție în Antarctica,

cel mai rece, vântos, arid și
înalt continent de pe pământ.

E un loc fascinant.
Un loc imens.

E de două ori mai mare decât Australia,

un continent cât China și India
puse laolaltă.

Ca o paranteză, am experimentat

un fenomen interesant în ultimele zile,

ceva ce cred că Chris Hadfield
va întâlni la TED în câțiva ani,

conversații în genul:

”Oh, Antarctica. Super!

Eu și soțul meu am fost în Antarctica
cu Lindblad de aniversarea noastră.

Sau, ”Oh super, ai fost
acolo pentru maraton?”

(Râsete)

Călătoria noastră a însemnat, de fapt,
69 de maratoane unul după altul

în 105 zile, 2,900 Km pe jos
de pe coasta Antarcticii

la Polul Sud și înapoi.

În acest proces, am bătut recordul

pentru cea mai lungă călătorie umană din
istorie, cu mai mult de 640 de kilometri.

(Aplauze)

Pentru aceia dintre voi din Bay Area,

a fost cam la fel cu a merge
de aici în San Francisco

și să vă întoarceți înapoi.

Ca excursie de camping,
a fost una lungă,

una ce am văzut-o rezumată
cel mai succint aici

în sfintele pagini ale
Business Insider Malaezia.

Doi exploratori au terminat o expediție
polară care i-a ucis pe toți cei ce au încercat-o anterior

Chris Hadfield a vorbit foarte elocvent

despre teamă și despre șansele succesului
și despre cele ale supraviețuirii.

Dintre cei nouă oameni care au încercat
această călătorie înaintea noastră,

nici unul nu a ajuns la pol și înapoi,

iar cinci au murit pe drum.

Acesta e căpitanul Robert Falcon Scott.

A condus ultima echipă care
a încercat această expediție.

Scott și rivalul său
Sir Ernest Shackleton,

de-a lungul unui deceniu,

au condus expediții, concurând
să devină primii care ajung la Polul Sud,

să schițeze și să cartografieze
interiorul Antarcticii,

un loc despre care știam mai puțin atunci

decât despre suprafața lunii,

pentru că puteam vedea
luna prin telescoape.

Antarctica a fost, în cea mai mare parte
acum un secol, necartografiată.

Unii poate știți povestea.

Ultima expediție a lui Scott,
„Terra Nova” , în 1910,

a pornit cu o abordare
gigantică, ca de asediu.

Avea o echipă mare, folosind ponei,

câini, tractoare alimentate cu benzină,

lăsând multe depozite de hrană
și combustibil pre-poziționate,

prin care echipa din cinci a lui Scott
va călători la Pol,

unde se vor întoarce și vor schia
înapoi către coastă.

Scott și echipa sa din cinci

au ajuns la Polul Sud în ianuarie 1912

să afle că au fost întrecuți de o echipă
norvegiană condusă de Roald Amundsen,

care a folosit sănii cu câini.

Echipa lui Scott a rămas pe jos.

Și de mai mult de un secol această
călătorie a rămas neterminată.

Echipa lui Scott a murit
pe drumul de întoarcere.

Iar în ultimul deceniu

m-am întrebat de ce s-a întâmplat asta.

Cum de a rămas asta
provocarea de netrecut?

Echipa lui Scott a parcurs
2,575 Km pe jos.

Nimeni nu a mai fost aproape de atunci.

Așadar asta e provocarea
rezistenței umane,

efortului uman, realizării atletice umane

în poate cel mai aprig climat
de pe pământ.

E ca și cum recordul maratonului

ar fi rămas intact din 1912.

Și desigur o combinație ciudată și
predictibilă de curiozitate,

încăpățânare și probabil orgoliu

m-au făcut să cred că eu aș putea fi
cel care să termine treaba.

Spre deosebire de expediția lui Scott,
noi eram doar doi

și am plecat de pe coasta Antarcticii
în octombrie anul trecut,

cărând totul singuri,

un proces pe care Scott l-a numit
„tracțiune umană”.

Când spun că a fost ca de aici
până în San Francisco și înapoi,

vreau să spun că a fost ca și cum
ai căra ceva ce cântărește mai mult

decât cel mai greu jucător de fotbal.

Săniile noastre cântăreau 200 de kilograme

sau 440 de pounds fiecare la start,

aceeași greutate pe care o căra
cel mai slab dintre poneii lui Scott.

La început înaintam cu 800 metri pe oră.

Poate motivul pentru care nimeni n-a
mai încercat această călătorie până acum

mai mult de un secol,

e pentru că nimeni n-a fost
atât de prost să încerce.

Și chiar dacă nu pot spune că am explorat

în sensul edwardian al cuvântului,

nu am denumit munți sau
cartografiat văi necunoscute,

cred că pășeam în teritorii
necunoscute într-un sens uman.

Desigur, dacă în viitor aflăm
că există o zonă a creierului

care se aprinde când cineva
se înjură pe sine,

nu voi fi atât de surprins.

Ați auzit că în medie americanii
petrec 90% din timp înăuntru.

Noi nu am intrat înăuntru
pentru aproape patru luni.

De asemenea nu am văzut nici un apus.

Erau 24 de ore de lumină.

Condițiile erau chiar spartane.

Mi-am schimbat lenjeria intimă
de trei ori în 105 zile

iar Tarka și cu mine am împărțit
3 metri pătrați de pânză.

Deși am avut tehnologii cu noi pe care
Scott nu și le-ar fi imaginat niciodată.

Și am transmis live în fiecare
seară din cort de pe laptop

și un transmițător-satelit special,

toate alimentate cu putere solară:

am avut un panou fotovoltaic
flexibil pe cort.

Iar scrisul a fost important pentru mine.

În copilărie am fost inspirat de
literatura de aventură și explorare,

și cred că am văzut cu toții
săptămâna aceasta

importanța și puterea povestirii.

Așadar am avut echipament de secol 21,

dar adevărul este că provocările
întâlnite de Scott

au fost aceleași cu cele întâlnite de noi:

vremea și ceea ce Scott numea glisare,

fricțiunea dintre sănii și zăpadă.

Cel mai friguros vânt întâlnit a fost
în jurul a -55ºC

și am avut vizibilitate zero,
numită albire totală,

mare parte din călătoria noastră.

Am traversat unul dintre cei mai mari

și cei mai periculoși ghețari din lume,
ghețarul Beardmore.

Are 177 de km lungime; mare parte din
suprafața sa este gheață albastră.

Vedeți că este o frumoasă suprafață
albastră, sclipitoare, ca din oțel,

acoperită cu mii și mii de crevase,

acele crăpături adânci în gheață,
de până la 60 de metri.

Avioanele nu pot ateriza aici,

deci riscul cel mai mare a fost,

tehnic, când aveam cele mai mici
șanse de a fi salvați.

Am ajuns la Polul Sud după
61 de zile pe jos,

cu o zi liberă din cauza vremii rele,

și sunt trist s-o spun, dar a cam fost
o dezamăgire.

Există o bază americană permanentă,

Stația Polul Sud Amundsen-Scott,
la Polul Sud.

Au o pistă de aterizare, o cantină,

dușuri calde,

un oficiu poștal, magazin pentru turiști

teren de baschet care
se transformă în cinema.

E puțin diferit astăzi,

și sunt și hectare de gunoi.

Cred că e extraordinar

că oamenii pot să trăiască
365 de zile pe an

cu hamburgeri și dușuri calde
și cinematografe,

dar par să producă multe
cutii goale de carton.

Puteți vedea în stânga acestei fotografii

câteva hectare de gunoi

ce așteaptă să fie transportate
de la Polul Sud.

Dar există și un stâlp la Polul Sud,

și am ajuns acolo pe jos, neasistați,

nesprijiniți, pe cea mai grea rută

1,450 Km într-un timp record,

cărând mai mult decât oricine în istorie.

Iar dacă ne opream acolo și zburam acasă,

ceea ce ar fi fost lucrul
eminamente rațional de făcut,

atunci discursul s-ar fi oprit aici

și s-ar fi terminat cam așa:

Dacă ai echipa potrivită cu tine,
uneltele, tehnologia potrivită,

și dacă ai destulă încredere
și determinare,

atunci orice e posibil.

Dar apoi ne-am întors,

iar aici lucrurile devin interesante.

Sus pe platoul Arctic,

la peste 3,000 de metri, e foarte vântos,
foarte frig, uscat și eram extenuați.

Făcusem 35 de maratoane,

eram la jumătate,

și aveam o plasă de siguranță, bineînțeles

de schiuri, avioane, telefoane
prin satelit

și emițătoare live 24 de ore care
nu existau pentru Scott,

dar privind în urmă,

în loc să ne facă viețile mai ușoare,

plasa de siguranță ne-a permis

să uităm de pericole,

să navigăm foarte aproape de
limitele noastre absolute ca oameni.

Și este o formă rafinată de tortură,

să te extenuezi până la înfometare
zi după zi

trăgând după tine o sanie
plină cu mâncare.

Ani de zile am scris rânduri volubile
în propuneri de sponsorizări

despre împingerea limitelor
rezistenței umane,

dar în realitate, a fost un loc
foarte înspăimântător.

Am avut, înainte să ajungem la Pol,

două săptămâni de vânt din față
aproape permanent care ne-a încetinit.

Ca rezultat, câteva zile am mâncat
jumătate din rație.

Aveam o cantitate limitată de mâncare
pentru călătorie,

deci încercam să o lungim

reducând consumul la jumătate
din caloriile necesare.

Drept rezultat, am devenit amândoi
hipoglicemici;

aveam lipsă de zahăr în sânge zi după zi:

și din ce în ce mai sensibili
la frigul extrem.

Tarka mi-a făcut această poză într-o seară

când aproape leșinasem de hipotermie.

Amândoi am avut crize repetate de
hipotermie, ceva ce nu mai experimentasem,

și a fost foarte umilitor.

Oricât de mult v-ar plăcea să credeți,
ca și mie,

că nu sunteți genul de om care renunță,

că nu veți cădea fără luptă,

hipotermia nu prea îți dă de ales.

Devii de-a dreptul incapabil.

E ca și cum ai fi un copil beat.

Devii patetic.

Îmi amintesc că voiam doar
să mă pun jos și să renunț.

Era un sentiment foarte, foarte ciudat,

și o reală surpriză pentru mine
să fiu slăbit la un asemenea nivel.

Iar apoi am rămas complet fără hrană,

la 75 de km de primul depozit

pe care-l lăsasem pe drum la dus.

Lăsasem 10 depozite cu hrană

îngropând mâncare și combustibil
pentru întoarcere.

Combustibilul era pentru un aragaz
ca să putem topi zăpada,

și am fost forțat să sun
pentru un zbor de realimentare,

un avion cărând hrană pentru opt zile
ca să acoperim acea distanță.

Le-a luat 12 ore să ajungă la noi
din cealaltă parte a Antarcticii.

Să sun după avion a fost una din
cele mai grele decizii din viața mea.

Și par un ipocrit stând acum aici
cu un pic de burtă.

Am pus 15 kg în ultimele trei săptămâni.

Fiind atât de înfometat, am rămas
cu o traumă mentală,

și anume că am asaltat toate
bufeturile hotelurilor întâlnite.

(Râsete)

Dar chiar eram înfometați, destul de rău.

Nu regret nici o clipă că
am chemat avionul,

pentru că încă mă aflu aici în viață,

cu toate degetele, spunând povestea asta.

Dar primirea unui ajutor extern
nu a fost parte din plan,

și e ceva cu care egoul meu încă se luptă.

A fost cel mai mare vis
pe care l-am avut,

și a fost aproape perfect.

Pe drumul de întoarcere,

crampoanele nostre, țepii de pe ghete

pentru a putea călători peste
gheața albastră de pe ghețar,

s-au rupt în vârful lui Beardmore.

Mai aveam încă 160 de km la vale

pe o gheață albastră tare și alunecoasă.

Trebuiau reparați aproape la fiecare oră.

Ca să aveți o idee a dimensiunii,

aici privim în jos către gura
ghețarului Beardmore.

Întregul Manhattan ar încăpea
în golul de la orizont.

Sunt 30 km între muntele Hope
și muntele Kififin.

Nu m-am simțit niciodată atât de mic
cum m-am simțit în Antarctica.

Când am coborât la gura ghețarului,

am observat că zăpada proaspătă
astupase multiplele crevase.

Unul din oamenii lui Shackelton a descris
traversarea acestuia

ca mersul pe acoperișul de sticlă
a unei gări.

Am căzut în ele de mai multe ori
de câte îmi amintesc,

de obicei doar cu un schi sau o gheată.

Uneori am intrat cu totul, până la umeri,

dar din fericire niciodată mai adânc.

Și acum mai puțin de cinci săptămâni,
după 105 zile,

am trecut o linie de sosire
foarte neospitalieră,

coasta Ross Island, pe partea
Noii Zeelande a Antarcticii.

Puteți vedea gheața în prim plan

și roca sfărâmicioasă în spate.

În spatele nostru se află o potecă
neîntreruptă de aproape 2,900 km.

Am realizat cea mai lungă
expediție polară pe jos,

ceva ce am visat să fac de un deceniu.

Și privind înapoi,

încă susțin toate lucrurile

pe care le-am spus ani de zile

despre importanța țelurilor,

a determinării și încrederii în sine,

dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit
la ce se întâmplă

când atingi țelul mult râvnit

căruia ți-ai dedicat mare parte din viață,

iar adevărul e că încă mă gândesc la asta.

Cum am spus, sunt doar câteva indicii
că am fost plecat.

M-am îngrășat cu 15 kg.

Am câteva degerături minore,
probabil acoperite acum de machiaj.

Am una pe nas, pe fiecare obraz,
unde au fost ochelarii,

dar în interior sunt cu adevărat
o persoană foarte diferită.

Sincer,

Antarctica m-a provocat și
m-a făcut atât de umil,

încât nu sunt sigur că voi putea vreodată
să explic în cuvinte.

Încă mă străduiesc să-mi pun
gândurile laolaltă.

Faptul că stau aici și spun povestea

e o dovadă că toți putem realiza
lucruri mărețe,

cu ambiție, pasiune,

cu pură încăpățânare,

refuzând să ne dăm bătuți,

dacă visezi la ceva îndeajuns de tare,
cum a spus Sting,

chiar se întâmplă.

Dar stau aici spunând, știți ce,

clișeul acela cu călătoria fiind mai
importantă decât destinația?

E ceva adevărat acolo.

Cu cât mă apropiam mai mult de final,

acea coastă sfărâmicioasă, stâncoasă
din Ross Island,

cu atât am realizat că cea mai
importantă lecție

învățată din acest drum
foarte lung și greu,

e că fericirea nu o linie de sosire,

că pentru noi oamenii,

perfecțiunea la care visăm
atât de mulți dintre noi

probabil nu va putea fi atinsă niciodată,

iar dacă nu putem fi mulțumiți aici,
astăzi, acum, în călătoriile noastre

prin dezordinea și chinurile
pe care toți le trăim,

buclele deschise, planurile neterminate,

la „ar putea fi mai bine data viitoare”,

atunci s-ar putea să n-o simțim niciodată.

Mulți m-au întrebat, ce urmează?

Momentan sunt foarte fericit să mă refac
în fața bufeturilor din hoteluri.

Dar cum a spus Bob Hope,

„mă simt foarte umil,

dar am tăria de caracter să combat asta”
(Râsete)

Mulțumesc.

(Aplauze)