Așadar în oaza de inteligență numită TED, stau în fața voastră în această seară drept expert în căratul lucrurilor grele prin locuri reci. Am condus expediții polare mare parte din viața mea ca adult, iar luna trecută, colegul meu Tarka L'Herpiniere și cu mine am terminat cea mai ambițioasă expediție încercată vreodată. De fapt, simt că am fost transportat direct aici după patru luni în pustietate, grohăind și înjurând, direct pe scena TED: Deci vă imaginați că e o tranziție ce n-a fost în totalitate perfectă. Unul dintre efectele secundare pare să fie că memoria mea pe termen scurt e distrusă. A trebuit să-mi fac niște notițe ca să evit prea multe grohăituri și înjurături în următoarele 17 minute. Ăsta e primul discurs prezentat despre expediție, iar când nu secționam genomi sau construiam telescoape spațiale, asta e o poveste despre cum am dat totul pentru a atinge ceva ce nu fusese făcut înainte. Sper că în asta veți găsi o idee interesantă. A fost o călătorie, o expediție în Antarctica, cel mai rece, vântos, arid și înalt continent de pe pământ. E un loc fascinant. Un loc imens. E de două ori mai mare decât Australia, un continent cât China și India puse laolaltă. Ca o paranteză, am experimentat un fenomen interesant în ultimele zile, ceva ce cred că Chris Hadfield va întâlni la TED în câțiva ani, conversații în genul: ”Oh, Antarctica. Super! Eu și soțul meu am fost în Antarctica cu Lindblad de aniversarea noastră. Sau, ”Oh super, ai fost acolo pentru maraton?” (Râsete) Călătoria noastră a însemnat, de fapt, 69 de maratoane unul după altul în 105 zile, 2,900 Km pe jos de pe coasta Antarcticii la Polul Sud și înapoi. În acest proces, am bătut recordul pentru cea mai lungă călătorie umană din istorie, cu mai mult de 640 de kilometri. (Aplauze) Pentru aceia dintre voi din Bay Area, a fost cam la fel cu a merge de aici în San Francisco și să vă întoarceți înapoi. Ca excursie de camping, a fost una lungă, una ce am văzut-o rezumată cel mai succint aici în sfintele pagini ale Business Insider Malaezia. Doi exploratori au terminat o expediție polară care i-a ucis pe toți cei ce au încercat-o anterior Chris Hadfield a vorbit foarte elocvent despre teamă și despre șansele succesului și despre cele ale supraviețuirii. Dintre cei nouă oameni care au încercat această călătorie înaintea noastră, nici unul nu a ajuns la pol și înapoi, iar cinci au murit pe drum. Acesta e căpitanul Robert Falcon Scott. A condus ultima echipă care a încercat această expediție. Scott și rivalul său Sir Ernest Shackleton, de-a lungul unui deceniu, au condus expediții, concurând să devină primii care ajung la Polul Sud, să schițeze și să cartografieze interiorul Antarcticii, un loc despre care știam mai puțin atunci decât despre suprafața lunii, pentru că puteam vedea luna prin telescoape. Antarctica a fost, în cea mai mare parte acum un secol, necartografiată. Unii poate știți povestea. Ultima expediție a lui Scott, „Terra Nova” , în 1910, a pornit cu o abordare gigantică, ca de asediu. Avea o echipă mare, folosind ponei, câini, tractoare alimentate cu benzină, lăsând multe depozite de hrană și combustibil pre-poziționate, prin care echipa din cinci a lui Scott va călători la Pol, unde se vor întoarce și vor schia înapoi către coastă. Scott și echipa sa din cinci au ajuns la Polul Sud în ianuarie 1912 să afle că au fost întrecuți de o echipă norvegiană condusă de Roald Amundsen, care a folosit sănii cu câini. Echipa lui Scott a rămas pe jos. Și de mai mult de un secol această călătorie a rămas neterminată. Echipa lui Scott a murit pe drumul de întoarcere. Iar în ultimul deceniu m-am întrebat de ce s-a întâmplat asta. Cum de a rămas asta provocarea de netrecut? Echipa lui Scott a parcurs 2,575 Km pe jos. Nimeni nu a mai fost aproape de atunci. Așadar asta e provocarea rezistenței umane, efortului uman, realizării atletice umane în poate cel mai aprig climat de pe pământ. E ca și cum recordul maratonului ar fi rămas intact din 1912. Și desigur o combinație ciudată și predictibilă de curiozitate, încăpățânare și probabil orgoliu m-au făcut să cred că eu aș putea fi cel care să termine treaba. Spre deosebire de expediția lui Scott, noi eram doar doi și am plecat de pe coasta Antarcticii în octombrie anul trecut, cărând totul singuri, un proces pe care Scott l-a numit „tracțiune umană”. Când spun că a fost ca de aici până în San Francisco și înapoi, vreau să spun că a fost ca și cum ai căra ceva ce cântărește mai mult decât cel mai greu jucător de fotbal. Săniile noastre cântăreau 200 de kilograme sau 440 de pounds fiecare la start, aceeași greutate pe care o căra cel mai slab dintre poneii lui Scott. La început înaintam cu 800 metri pe oră. Poate motivul pentru care nimeni n-a mai încercat această călătorie până acum mai mult de un secol, e pentru că nimeni n-a fost atât de prost să încerce. Și chiar dacă nu pot spune că am explorat în sensul edwardian al cuvântului, nu am denumit munți sau cartografiat văi necunoscute, cred că pășeam în teritorii necunoscute într-un sens uman. Desigur, dacă în viitor aflăm că există o zonă a creierului care se aprinde când cineva se înjură pe sine, nu voi fi atât de surprins. Ați auzit că în medie americanii petrec 90% din timp înăuntru. Noi nu am intrat înăuntru pentru aproape patru luni. De asemenea nu am văzut nici un apus. Erau 24 de ore de lumină. Condițiile erau chiar spartane. Mi-am schimbat lenjeria intimă de trei ori în 105 zile iar Tarka și cu mine am împărțit 3 metri pătrați de pânză. Deși am avut tehnologii cu noi pe care Scott nu și le-ar fi imaginat niciodată. Și am transmis live în fiecare seară din cort de pe laptop și un transmițător-satelit special, toate alimentate cu putere solară: am avut un panou fotovoltaic flexibil pe cort. Iar scrisul a fost important pentru mine. În copilărie am fost inspirat de literatura de aventură și explorare, și cred că am văzut cu toții săptămâna aceasta importanța și puterea povestirii. Așadar am avut echipament de secol 21, dar adevărul este că provocările întâlnite de Scott au fost aceleași cu cele întâlnite de noi: vremea și ceea ce Scott numea glisare, fricțiunea dintre sănii și zăpadă. Cel mai friguros vânt întâlnit a fost în jurul a -55ºC și am avut vizibilitate zero, numită albire totală, mare parte din călătoria noastră. Am traversat unul dintre cei mai mari și cei mai periculoși ghețari din lume, ghețarul Beardmore. Are 177 de km lungime; mare parte din suprafața sa este gheață albastră. Vedeți că este o frumoasă suprafață albastră, sclipitoare, ca din oțel, acoperită cu mii și mii de crevase, acele crăpături adânci în gheață, de până la 60 de metri. Avioanele nu pot ateriza aici, deci riscul cel mai mare a fost, tehnic, când aveam cele mai mici șanse de a fi salvați. Am ajuns la Polul Sud după 61 de zile pe jos, cu o zi liberă din cauza vremii rele, și sunt trist s-o spun, dar a cam fost o dezamăgire. Există o bază americană permanentă, Stația Polul Sud Amundsen-Scott, la Polul Sud. Au o pistă de aterizare, o cantină, dușuri calde, un oficiu poștal, magazin pentru turiști teren de baschet care se transformă în cinema. E puțin diferit astăzi, și sunt și hectare de gunoi. Cred că e extraordinar că oamenii pot să trăiască 365 de zile pe an cu hamburgeri și dușuri calde și cinematografe, dar par să producă multe cutii goale de carton. Puteți vedea în stânga acestei fotografii câteva hectare de gunoi ce așteaptă să fie transportate de la Polul Sud. Dar există și un stâlp la Polul Sud, și am ajuns acolo pe jos, neasistați, nesprijiniți, pe cea mai grea rută 1,450 Km într-un timp record, cărând mai mult decât oricine în istorie. Iar dacă ne opream acolo și zburam acasă, ceea ce ar fi fost lucrul eminamente rațional de făcut, atunci discursul s-ar fi oprit aici și s-ar fi terminat cam așa: Dacă ai echipa potrivită cu tine, uneltele, tehnologia potrivită, și dacă ai destulă încredere și determinare, atunci orice e posibil. Dar apoi ne-am întors, iar aici lucrurile devin interesante. Sus pe platoul Arctic, la peste 3,000 de metri, e foarte vântos, foarte frig, uscat și eram extenuați. Făcusem 35 de maratoane, eram la jumătate, și aveam o plasă de siguranță, bineînțeles de schiuri, avioane, telefoane prin satelit și emițătoare live 24 de ore care nu existau pentru Scott, dar privind în urmă, în loc să ne facă viețile mai ușoare, plasa de siguranță ne-a permis să uităm de pericole, să navigăm foarte aproape de limitele noastre absolute ca oameni. Și este o formă rafinată de tortură, să te extenuezi până la înfometare zi după zi trăgând după tine o sanie plină cu mâncare. Ani de zile am scris rânduri volubile în propuneri de sponsorizări despre împingerea limitelor rezistenței umane, dar în realitate, a fost un loc foarte înspăimântător. Am avut, înainte să ajungem la Pol, două săptămâni de vânt din față aproape permanent care ne-a încetinit. Ca rezultat, câteva zile am mâncat jumătate din rație. Aveam o cantitate limitată de mâncare pentru călătorie, deci încercam să o lungim reducând consumul la jumătate din caloriile necesare. Drept rezultat, am devenit amândoi hipoglicemici; aveam lipsă de zahăr în sânge zi după zi: și din ce în ce mai sensibili la frigul extrem. Tarka mi-a făcut această poză într-o seară când aproape leșinasem de hipotermie. Amândoi am avut crize repetate de hipotermie, ceva ce nu mai experimentasem, și a fost foarte umilitor. Oricât de mult v-ar plăcea să credeți, ca și mie, că nu sunteți genul de om care renunță, că nu veți cădea fără luptă, hipotermia nu prea îți dă de ales. Devii de-a dreptul incapabil. E ca și cum ai fi un copil beat. Devii patetic. Îmi amintesc că voiam doar să mă pun jos și să renunț. Era un sentiment foarte, foarte ciudat, și o reală surpriză pentru mine să fiu slăbit la un asemenea nivel. Iar apoi am rămas complet fără hrană, la 75 de km de primul depozit pe care-l lăsasem pe drum la dus. Lăsasem 10 depozite cu hrană îngropând mâncare și combustibil pentru întoarcere. Combustibilul era pentru un aragaz ca să putem topi zăpada, și am fost forțat să sun pentru un zbor de realimentare, un avion cărând hrană pentru opt zile ca să acoperim acea distanță. Le-a luat 12 ore să ajungă la noi din cealaltă parte a Antarcticii. Să sun după avion a fost una din cele mai grele decizii din viața mea. Și par un ipocrit stând acum aici cu un pic de burtă. Am pus 15 kg în ultimele trei săptămâni. Fiind atât de înfometat, am rămas cu o traumă mentală, și anume că am asaltat toate bufeturile hotelurilor întâlnite. (Râsete) Dar chiar eram înfometați, destul de rău. Nu regret nici o clipă că am chemat avionul, pentru că încă mă aflu aici în viață, cu toate degetele, spunând povestea asta. Dar primirea unui ajutor extern nu a fost parte din plan, și e ceva cu care egoul meu încă se luptă. A fost cel mai mare vis pe care l-am avut, și a fost aproape perfect. Pe drumul de întoarcere, crampoanele nostre, țepii de pe ghete pentru a putea călători peste gheața albastră de pe ghețar, s-au rupt în vârful lui Beardmore. Mai aveam încă 160 de km la vale pe o gheață albastră tare și alunecoasă. Trebuiau reparați aproape la fiecare oră. Ca să aveți o idee a dimensiunii, aici privim în jos către gura ghețarului Beardmore. Întregul Manhattan ar încăpea în golul de la orizont. Sunt 30 km între muntele Hope și muntele Kififin. Nu m-am simțit niciodată atât de mic cum m-am simțit în Antarctica. Când am coborât la gura ghețarului, am observat că zăpada proaspătă astupase multiplele crevase. Unul din oamenii lui Shackelton a descris traversarea acestuia ca mersul pe acoperișul de sticlă a unei gări. Am căzut în ele de mai multe ori de câte îmi amintesc, de obicei doar cu un schi sau o gheată. Uneori am intrat cu totul, până la umeri, dar din fericire niciodată mai adânc. Și acum mai puțin de cinci săptămâni, după 105 zile, am trecut o linie de sosire foarte neospitalieră, coasta Ross Island, pe partea Noii Zeelande a Antarcticii. Puteți vedea gheața în prim plan și roca sfărâmicioasă în spate. În spatele nostru se află o potecă neîntreruptă de aproape 2,900 km. Am realizat cea mai lungă expediție polară pe jos, ceva ce am visat să fac de un deceniu. Și privind înapoi, încă susțin toate lucrurile pe care le-am spus ani de zile despre importanța țelurilor, a determinării și încrederii în sine, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit la ce se întâmplă când atingi țelul mult râvnit căruia ți-ai dedicat mare parte din viață, iar adevărul e că încă mă gândesc la asta. Cum am spus, sunt doar câteva indicii că am fost plecat. M-am îngrășat cu 15 kg. Am câteva degerături minore, probabil acoperite acum de machiaj. Am una pe nas, pe fiecare obraz, unde au fost ochelarii, dar în interior sunt cu adevărat o persoană foarte diferită. Sincer, Antarctica m-a provocat și m-a făcut atât de umil, încât nu sunt sigur că voi putea vreodată să explic în cuvinte. Încă mă străduiesc să-mi pun gândurile laolaltă. Faptul că stau aici și spun povestea e o dovadă că toți putem realiza lucruri mărețe, cu ambiție, pasiune, cu pură încăpățânare, refuzând să ne dăm bătuți, dacă visezi la ceva îndeajuns de tare, cum a spus Sting, chiar se întâmplă. Dar stau aici spunând, știți ce, clișeul acela cu călătoria fiind mai importantă decât destinația? E ceva adevărat acolo. Cu cât mă apropiam mai mult de final, acea coastă sfărâmicioasă, stâncoasă din Ross Island, cu atât am realizat că cea mai importantă lecție învățată din acest drum foarte lung și greu, e că fericirea nu o linie de sosire, că pentru noi oamenii, perfecțiunea la care visăm atât de mulți dintre noi probabil nu va putea fi atinsă niciodată, iar dacă nu putem fi mulțumiți aici, astăzi, acum, în călătoriile noastre prin dezordinea și chinurile pe care toți le trăim, buclele deschise, planurile neterminate, la „ar putea fi mai bine data viitoare”, atunci s-ar putea să n-o simțim niciodată. Mulți m-au întrebat, ce urmează? Momentan sunt foarte fericit să mă refac în fața bufeturilor din hoteluri. Dar cum a spus Bob Hope, „mă simt foarte umil, dar am tăria de caracter să combat asta” (Râsete) Mulțumesc. (Aplauze)