Şi copiii pot schimba lumea | Anna Llauradó | TEDxBarcelona

Anna ne prezintă proiectul ei, „Şi tu poţi”, în care lucrează cu copii pentru a favoriza empatia și dragostea pentru ceilalți. În școli, elevii învață cum este lumea și ce pot face ei pentru a o îmbunătăți, oferindu-le posibilitatea să se îmbogățească ca oameni și să îmbogățească viața celorlalți care sunt în nevoie, economisind un euro pe lună pe care ei înșiși îl vor gestiona.

A studiat la Lycée Français din Barcelona. Este licențiată în științe informaționale. A lucrat în presă, radio și televiziune, a scris scenarii de filme, a publicat narațiuni și povești pentru copii și tocmai a regizat primul său documentar „Şi tu poţi, subiectul în curs”.

Inspirată de una dintre poveștile sale și posibil datorită colaborării dezinteresate a profesioniștilor din film, televiziune și educație, îi învață pe copii și tineri că pot face și ei ceva pentru a îmbunătăți lumea: cooperând, organizând și abilitând pentru a ajuta alți copii de oriunde din lume să-și formeze o impresie despre foame și sărăcie.

Acest discurs a fost susținut la un eveniment TEDx folosind formatul conferințelor TED, dar organizat independent de o comunitate locală. Aflați mai multe la http://ted.com/tedx

Dacă ați avea capacitatea
să transformați lumea într-un loc mai bun,

cum ați face asta?

Poate că v-ați pus
această întrebare cândva.

O lume fără războaie, o lume
fără violență, o lume fără corupție,

fără copii care mor de foame
în fiecare zi.

Dar de câte ori renunţăm la ideile noastre
pentru că credem că nu putem face nimic?

Am vorbit despre copilărie...
Vă amintiți când erați mici?

Sau adolescenți?

Ați avut vise, idealuri, chiar ați crezut
că ați putea schimba lumea.

„Toți adulții au fost mai întâi copii...

dar foarte puțini își aduc aminte.”

Saint-Exupéry a spus asta,
autorul „Micului Prinț”.

Dar ne putem aminti de copilăria noastră.

Ne putem aminti că aveam vise,
idealuri mari și credeam în ele.

Și mai ales, ne putem educa copiii
într-un mod diferit,

pentru ca ei să creadă
tocmai în acele vise.

Imaginați-vă cum ar fi
pentru un copil să crească

simțind că poate face
lucruri mari, lucruri bune,

descoperindu-și abilitatea
de a îmbunătăți lumea.

Eu mi-am imaginat, citind știrea
că la fiecare trei secunde

un copil moare de foame
în această lume.

Ca mamă a doi copii,
ceva s-a mișcat în interiorul meu.

Și m-am întrebat ce aș putea face eu.

Am scris o poveste pentru copii

și pentru adulții care nu vor
să înceteze să fie copii.

Inspirat dintr-o veche legendă guaraniană,
spune povestea unui măcăleandru,

care, picătură cu picătură,
încearcă să stingă un foc.

Luând apă cu ciocul,
pentru că face și el ce poate.

Văzându-l, restul animalelor,
care fugiseră de flăcări, i se alăturară,

și făcând fiecare ce poate,
au stins focul.

Aflând această poveste
pe care a spus-o profesoara în clasă,

Eric, un copil protagonist al poveștii,
visează cum copiii ar putea ajuta,

să pună capăt foamei și sărăciei în lume.

Ideea lui este să facă pușculițe în școli

și fiecare copil care poate,
să pună un euro din economiile sale,

renunţând la capriciile sale, așa încât
toţi copiii, din toate clasele din şcoală

să adune mulţi bani pentru a ajuta
alţi copii care au nevoie de ei.

Ideea unui euro mi-a venit când îmi luam
copiii de la școală și am văzut

cum alți copii și adolescenți ieșeau
cu pungi mari de dulciuri, de bomboane,

de capricii de care nu aveau nevoie.

Cum era posibil ca în timp ce există
copii care nici măcar nu au ce mânca,

alți copii să cheltuie bani
care ar putea fi economisiți?

Copiii puteau face ceva.

Copiii ar putea face multe.

Am prezentat povestea cu sprijinul
clubului de fotbal Barcelona,

care ni s-a alăturat, și am început
să facem pușculițe în unele școli.

Clubul de fotbal Barcelona, cum știți,
reprezintă suma indivizilor care,

formând o echipă,
ating obiective importante.

Ca animăluţele din pădure
care sting focul.

Sau ca orice copil care ar putea fi
inspirat să simtă că poate face ceva

pentru a îmbunătăţi lumea.

Dar ideea unui euro nu era suficientă.

Trebuiau făcute mai multe.

Am început să simt că trebuie
să conștientizăm, să aprofundăm

să facem ceva pentru a trezi acelor copii
sentimentul în interior,

care apoi să iasă la suprafaţă.

În plus, în Spania
a început să se resimtă criza

şi apăreau tot mai multe familii
care erau în pragul sărăciei.

În prezent, unul din patru copii
din această țară

abia poate avea o masă pe zi.

Când o simt, când o spun,
nu pot să nu mă emoţionez.

Și sper ca emoția mea să fie contagioasă.

Atunci, căutând posibilitatea
dezvoltării acelei idei,

m-am gândit să fac un documentar.

Povestea nu era suficientă.

Așadar, acum trei ani
am decis să filmez un documentar

pentru a inspira profesorii
și elevii din școli

să descopere cum pot face copiii ceva

pentru a ajuta la îmbunătăţirea lumii.

Am filmat documentarul
timp de aproape trei ani, fără bani.

Urmărind filozofia poveștii,
am găsit măcălendri,

profesioniști din lumea cinematografiei,
din televiziune, din educație,

inclusiv UNHCR,
agenția ONU pentru refugiați,

care au început să colaboreze
și să pună fiecare ce a putut,

și am sfârșit realizând un documentar
care arată sărăcia și foamea din lume,

dar şi cum pot copiii
să facă ceva pentru a ajuta.

În școala în care filmam,
profesorii s-au alăturat inițiativei

și au început să dezvolte
mici exerciții foarte simple

pe care elevii să le poată aplica
pentru a începe lucrul la proiect.

Primul lucru pe care l-au făcut, evident,
a fost să afle povestea măcăleandrului.

Dar după aceea
trebuia să-i facem conștienți,

să trezim în ei de sentimentul de empatie,

de angajament,
de dragoste pentru ceilalți.

Așa că au început cursuri de meditație
și exerciţii de tăcere.

Tăcerea este foarte importantă
pentru a ne conecta cu sinele

şi pentru a ne opri... a ne opri câteva
minute pe zi pentru a simţi, a fi calmi.

Aceste minute nu sunt timp pierdut,
la școală sau în programa școlară.

Dimpotrivă.

Copiii sunt mai calmi
și, vă pot asigura, la fel și profesorii.

Deci, pe această bază, copiii ar putea
începe să fie mai receptivi, deoarece

ştiți ce cuvânt aude cel mai des
un copil occidental astăzi?

Fugi.

Gândiţi-vă!

Aceia dintre voi care aveți copii,
nepoți, încă de dimineață:

„Du-te, fugi, grăbește-te”.

A doua zi m-am gândit dacă nu cumva
am inventat pepenele fără sâmburi

pentru a mânca mai repede.

E groaznic, unde mergem cu atâta grabă?

Cu siguranță nu către noi înșine.

Dalai Lama a spus că dacă am educa
o generaţie de copii începând de la 8 ani

şi i-am învăţa să mediteze,
în decurs de o generaţie

am avea o lume paşnică.

Deci, cu acele cursuri de meditație
care durau foarte puține minute,

au început să fie mai conştienţi

și apoi au putut lucra pe valori şi emoţii

pentru că era ca și cum
pământul ar fi fost mai fertil

și puteam intra acolo.

Și au ieșit lucruri minunate.

Lucrând pe generozitate, de exemplu.

O profesoară i-a întrebat pe elevi:

„Care dintre voi se consideră
foarte generos?“

Niciun copil nu a ridicat mâna.

Profesoara a început să plângă.

Este în documentar.

Râd, dar e de plâns.

Niciun copil nu s-a considerat
foarte generos.

Așa că a fost nevoie să afle
de ce nu erau, și cum ar fi putut fi.

Au aprofundat cercetarea şi au descoperit
că cereau şi cereau lucruri,

dar aproape niciodată nu le împărţeau
şi rareori le ofereau.

Lucrând pe empatie şi-au dat seama
că trăiesc în lumea lor,

dar aproape niciodată
nu s-au pus în locul celuilalt.

Când au aprofundat iubirea,
au descoperit că iubirea înseamnă a da,

şi nu a aştepta să primeşti.

Cu această bază au început
să poată împărți sarcinile între ei.

Cei mici au făcut obiectele artizanale,

au făcut cutiile pentru bani, picăturile,
măcălendrii, picturile murale,

chiar și cei de 6-7 ani
au făcut cărticele de sentimente,

pentru că au desenat sentimente,
de exemplu dacă sunt întrebați:

„Ce culoare vezi tu că are iubirea?“

Evident, roșie, nu-i așa?

Dar câțiva au spus lila,
aşa că au pictat-o lila.

Cei care aveau între 8 și 12 ani
au cercetat ce poate fi cumpărat

în lume cu un euro

şi au cercetat continentele,
ţările mai sărace,

indicele de mortalitate infantilă
şi malnutriţia.

Descoperind ce poți cumpăra
cu un euro, au aflat că în Congo

este ceea ce se primește
pentru o rudă decedată,

că în Kenya poate fi plătită
o lună de școală pentru un copil,

în Spania, puteau cumpăra
un pachet de abțibilduri.

Au fost atât de șocați de ideea Kenyei,
încât o profesoară

a adus șeful unui mic ONG
care îi ajută pe copiii unui orfelinat,

care erau orfani
fiindcă părinții lor muriseră

din cauza pandemiei de SIDA din Kenya.

Au decis că vor să-i ajute
pe acești copii.

Trebuie să spun că s-au împărțit
astfel încât cei mici

lucrau pentru o cauză internațională

și cei mari pentru o cauză locală.

Prin urmare, cei mici și-au ales
cauza lor internațională

ca fiind acel orfelinat din Kenya.

Și am început să încercăm
să facem conturi de Skype.

Cu multe dificultăți, am făcut în așa fel
încât copiii să se cunoască.

A fost minunat, pentru că au început
să se întrebe o mulțime de lucruri.

Și au descoperit, de exemplu,
că în Kenya copiii mâncau orez,

kiberi, care este o cereală,

dar abia au gustat carnea,
ca să nu mai zicem de pui.

Dar cel mai surprinzător
e că atunci când cei de aici le-au spus

că unul dintre felurile lor de mâncare
era puiul cu cartofi,

kenyenii au început să aplaude,
bucuroși că alți copii puteau să mănânce

un fel de mâncare pe care ei
aproape că nu și l-au permis niciodată.

Nu aveau posibilitatea.

Au început să facă schimb
de la egal la egal.

În acele discuții de pe Skype
existau respect, tandrețe, curiozitate,

și când copiii de aici au întrebat
dacă pot face ceva,

dacă pot ajuta,

copiii din Kenya au spus
că au nevoie de o școală.

O școală mică în care să poată studia.

Pentru acei copii, să studieze
înseamnă poarta către libertate.

Elliud, unul dintre copiii
care apar în documentar,

își pune noaptea picioarele în apă rece
pentru a nu adormi,

ca să poată continua să studieze.

Visul lui este să ajungă la facultate,

să fie pilot de aviație,

să câștige o mulțime de bani

și să facă orfelinate pentru a ajuta
alți copii, așa cum și el a fost ajutat.

Temerile lui sunt să nu fie devorat
de un leu, înțepat de un păianjen

sau mușcat de un șarpe, astfel încât
să nu poată ajunge la facultate.

Cu 3.000 de euro,
le-a spus fata de la ONG,

acea școală din Kenya
ar putea fi construită.

Le-a mai spus și că,
prin contribuții foarte mici,

ei ar putea ajuta la schimbarea lumii.

Au fost atât de motivați
încât au început să strângă euro,

picătură cu picătură, lună după lună,

dar au început, de asemenea, să dezvolte
inițiative proprii de creativitate.

Au început să facă brățări roșii,
semne de carte cu măcălendri, fursecuri,

dulcuri care se vindeau cu un euro.

De asemenea, au pus pușculițe
și în afara școlii, de exemplu unul,

al cărui tată e farmacist,
a pus un afiș în farmacie

explicând clienților, când putea,
ce făceau ei la școală.

Erau așa de sensibilizați încât un copil,
mama lui mi-a povestit asta,

a fost supărat pe ea
pentru că mama a spus: „Bine, hai să dăm

noi părinții o mulțime de bani
pentru școală.”

Copilul a spus: „Nu, te înșeli mamă.

Noi suntem cei care trebuie
să facem asta, nu părinții.”

La rândul lor, cei mari au început
să cerceteze sărăcia din Spania.

În final au decis să ajute
o cantină socială pe care au vizitat-o,

care era în orașul
unde se afla școala lor.

În primul rând, făceau ce puteau.

Suma acțiunilor lor, mici,
faptul că în fiecare lună

aduceau câte un euro din economiile lor,

faptul că și părinților
li se spusese într-o scrisoare

că în fiecare weekend din prima lună,

și ei trebuiau să se abțină
de la unele dintre capriciile lor

pentru a putea da acel euro.

Așa că puțin câte puțin, lună de lună,
devenind conștienți,

au obținut 3.000 de euro pentru Kenya

și mai mult de 2.000
pentru cantina socială.

Când am terminat documentarul,
un băiat de numai 10 ani mi-a spus:

„Cu acest proiect am învățat
că cei mici putem face lucruri mari”.

Vă puteți imagina cum este pentru un copil
să înceapă să simtă asta încă de mic?

Ca să vă puteți imagina un pic mai mult,
vă invit să vedeți o mică parte

a documentarului pe care l-am lansat
în aprilie anul trecut, la Barcelona,

care durează o oră, dar aceste secvențe
sunt semnificative, durează trei minute.

De ce crezi că acești oameni
nu-i ajută pe cei săraci?

Nu știu. Așa e inima lor.
Ei nu cunosc iubirea.

Crezi că noi, copiii, putem face ceva?

Da.

Ce?

Putem face o schimbare.

[Conștiință]

[Angajament]

Această poveste explică faptul că toți
putem face ceva pentru a schimba lumea.

Acesta e exemplul unui măcăleandru
care încearcă să stingă un foc,

picătură cu picătură.

Un copil își asumă și urmează acest
exemplu pentru a ajuta copiii înfometați.

Ideea este să nu mâncăm dulciuri
o dată pe lună.

În loc de asta, punem un euro
în pușculița pe care o avem în școală.

Este un mic moment de reflecție
cu noi înșine,

Ce am simțit, ce este iubirea pentru noi?

Dragostea înseamnă să dai,
pentru că există oameni care nu au nimic,

care nu au bani sau mâncare

și noi avem tot ce ne dorim.

Am putea trăi fără multe lucruri
pe care le avem.

Suntem norocoși
să putem mânca în fiecare zi

și să avem tot ce ne trebuie,
dar poate că nu ne dăm seama

că fanteziile noastre

reprezintă de fapt o mare problemă.

Din puținul pe care îl avem,

contribuind cu toții,
putem ajunge departe.

Luucrurile pe care le putem face,

și ceea ce putem obține cu atât de puțin
înseamnă atât de mult,

încât e surprinzător
că încă nu au fost făcute.

Cum ne poate ajuta empatia
să îmbunătățim lumea?

Te pui în locul ei sau al lui
și poți simți ceea ce simte.

Vin din Proiectul Bamba,
al un mic ONG din Kenya.

Ei au nevoie de o altă clasă
pentru că toți copiii din orfelinat

de la 2 ani până la 14 ani,
toți trebuie să fie în aceeași clasă.

Cu contribuții super mici
poți schimba lumea.

Pentru cei mari
trebuia să căutăm proiectul local.

Aici, în Spania,
un copil din patru este sărac.

Eu votez pentru cantina socială
din Sant Cugat.

[Copiii cântă]

Mulțumesc foarte mult, Agora!

Ajutarea unei persoane care nu are nimic
îți crește respectul de sine

și cred că ești mai fericit
cu tine însuți.

Iar când ești mai fericit cu tine însuți,
ești mai fericit cu cei din jurul tău.

Toți putem, și tu poți!

„Educația e cea mai puternică armă pe care
o puteți folosi pentru a schimba lumea”.

Nelson Mandela

[Aplauze]

Dramaturgul francez Louis Jouvet
a spus în piesa sa numită „Don Juan”

studenților săi:

„Sentimentul te va duce la mișcare.”

Aducerea copiilor la sentiment
nu este o sarcină dificilă.

Din contră.

Copiii vor să ajute, vor să coopereze.

Chiar mai mult,
dacă văd cum pot face asta.

Vă asigur că atunci când au văzut
că prin contribuțiile lor mici,

ca în cazul Kenyei, au putut construi
o școală, nu le venea să creadă.

Asta stimulează la copii
un sentiment care le va folosi

în întreaga lor viață viitoare de aduți,

și de asemenea pentru toate domeniile
vieții lor, deoarece angajamentul,

conștientizarea, empatia, iubirea,

dacă le permitem
să lucreze de mici la aceste aspecte,

copiii se pot deschide.

La orele în care au împărtășit sentimente

au stabilit relații mult mai vii,
mult mai diferite.

De ce blocăm emoțiile?

De teamă.

Așa că această experiență
ne-a transformat pe toți.

Pe noi, cei care am realizat documentarul,

pe cei care am dus proiectul mai departe
și continuăm să îl ducem mai departe

și l-am prezentat deja în mai multe școli,

vrem să se răspândească,
acesta este visul nostru acum.

Am făcut câțiva pași,
dar acum următorul pas

este ca el să ajungă în multe școli.

Este o inițiativă foarte simplă,
foarte flexibilă,

pe care școlile o pot aplica
și dezvolta prin propria lor creativitate.

Dincolo de pagina noastră web,
pe care ați văzut-o,

oferim proiectul complet gratuit.

Acolo găsiți tot ce vă poate inspira
să îl aplicați

la școala copiilor, studenților
sau nepoților voștri...

Este pur și simplu o picătură
pe care o punem, astfel încât în timp,

ceea ce ne dorim,
să avem o lume mai bună,

să fie posibilă între noi toți.

Putem face pușculițe de bogăție
pentru toți.

Este foarte simplu și, în plus,
putem găsi un nou sens al fericirii.

Iar asta nu o spun eu.

Un băiat de 11 ani mi-a spus asta
când am terminat documentarul:

„Credeam că fericirea înseamnă a primi.

Acum mi-am dat seama că înseamnă a da.”

Vă mulțumesc foarte mult!

(Aplauze)