De ce femeile ar trebui să spună poveștile umanității

Timp de multe secole (și din multe motive), capodoperele geniului creator au purtat, în general, pecetea masculinului. Jude Kelly, regizor de teatru, subliniază în prezentarea sa presărată cu pasiune, că această tendință afectează modul în care interpretăm până și poveștile reale și drepturile femeilor. Aceasta consideră că există un mod mai util și mai incluziv de a privi lumea. Face un apel către toți artiștii, femei și bărbați deopotrivă, să picteze, să deseneze, să scrie, să filmeze și să imagineze o societate a egalității de gen.

De ce considerăm

că poveștile bărbaților
sunt de importanță universală,

iar poveștile femeilor
sunt numai despre femei?

Bunica mea a abandonat școala
când avea 12 ani.

A avut 14 copii.

Mama mea a abandonat școala la 15 ani.

A fost secretară.

Eu am terminat facultatea,
am devenit regizor de teatru,

iar acest progres se datorează
unor oameni ce nu-i voi întâlni vreodată,

care au luptat ca femeile
să aibă drepturi,

să poată vota, învăța, progresa.

Și sunt hotărâtă să fac același lucru,
iar voi sunteți, evident, la fel.

De ce nu?

(Aplauze)

Așa că acum 7 ani am demarat un festival
numit WOW (Women Of the World),

iar acum se desfășoară în 20 de țări,
pe cinci continente.

Una din aceste țări
este Somaliland în Africa.

Așa că am mers acolo anul trecut,

iar o parte a bucuriei de a fi acolo
a fost vizita la aceste peșteri:

Peșterile Laas Geel.

Ele conțin unele din cele mai vechi
picturi rupestre din lume.

Se crede că au o vechime
între 9.000 și 11.000 de ani

Arta:

ceea ce umanitatea a făcut
de când a evoluat.

Este despre cum vorbim despre noi,

cum ne înțelegem identitatea,

cum privim ce ne înconjoară,

cum ne descoperim unii pe alții

prin sensul vieților noastre.

De aceea există arta.

Priviți această mică pictură.

Cred că este o fetiță.

M-am gândit că seamănă puțin cu mine
când eram mică.

Și m-am întrebat: cine a pictat
aceasta figură veselă și tânără?

L-am întrebat pe curatorul peșterilor.

Am spus: „Povestiți-mi de bărbații
și femeile care au pictat peșterile”

S-a uitat la mine chiorâș și a spus:

„Nu femeile au făcut aceste picturi.”

I-am răspuns: „S-a întâmplat
acum 11.000 de ani.

De unde știți?”

(Râsete)

Iar el a spus: „Femeile nu fac așa ceva.

Bărbații au făcut desenele, nu femeile.”

Nu am fost prea surprinsă,

pentru că este o atitudine
pe care am văzut-o mereu,

toată viața ca om de teatru.

Ni se spune că înțelepciunea divină
vine printr-un bărbat,

imam, preot, rabin, sfânt.

La fel, ni se spune
că geniul creator e masculin,

că un bărbat ne va putea spune
cine suntem cu adevărat,

că un bărbat va spune
povestea universală pentru noi toți,

în timp ce femeia artist va vorbi
doar despre experiențe feminine,

despre problemele femeilor,
importante numai pentru ele

și de un interes trecător pentru bărbați,
și numai pentru unii bărbați.

Iar acea convingere care ne e transmisă

influențează pregnant
dacă suntem gata să credem

că poveștile femeilor chiar contează.

Și dacă nu suntem gata să credem
că poveștile femeilor contează,

atunci drepturile femeilor nu contează,

iar schimbarea nu poate veni.

Vreau să vă dau două exemple de povești
considerate de o importanță universală:

E.T și Hamlet.

(Râsete)

I-am dus pe cei doi copii ai mei
când erau mici -

Caroline avea 8 ani, Robby 5 -

să vadă E.T.

Este o poveste minunată
a acestui mic extraterestru

care ajunge într-o familie americană
cu o mamă, doi frați și o soră,

dar dorește să meargă acasă.

În plus, niște oameni de știință răi

vor să facă niște experimente pe el
și-l caută.

Astfel, copii fac un plan.

Decid să îl ducă înapoi la nava lui
cât mai repede posibil,

îl bagă în coșul de la bicicletă
și pornesc.

Dar, din nefericire, cei răi află
și sunt pe urma lor,

au sirene, au arme,

strigă în portavoce, e înspăimântător,

se apropie de copii,

iar copiii nu vor reuși să scape.

Și, deodată, ca prin magie,
bicicleta se ridică în aer,

peste nori,

peste lună,

și îl pot salva pe E.T.

Mă întorc să văd fețele copiilor mei,

iar Robby este în extaz,
este acolo cu ei, îl salvează pe E.T,

este un băiat fericit.

Mă uit și la Caroline, iar ea plânge.

O întreb: „Ce s-a întâmplat?”

Răspunde: „Eu de ce nu-l pot salva
pe E.T.? Eu de ce nu pot veni?”

Și deodată mi-am dat seama:

acolo nu erau copii;

erau băieți -

toți băieți.

Iar Caroline, care investise atât în E.T.,

nu era invitată să îl salveze
și se simțea umilită și disprețuită.

Așa că i-am scris lui Steven Spilberg.

(Râsete) (Aplauze)

I-am spus: „Nu cred că înțelegeți

importanța psihologică a celor întâmplate,

sunteți pregătit să plătiți terapia?

(Râsete)

20 de ani mai târziu
nu am primit încă niciun răspuns,

dar îmi păstrez speranța.

(Râsete)

Mi s-a părut însă interesant,

pentru că dacă citești
ce intenționa el cu E.T.,

el spune foarte clar:

„Am vrut ca toată lumea să înțeleagă

că este bine să iubim
și să acceptăm diferențele.”

Dar cumva el nu a inclus
ideea de diferență feminină

în gândirea lui.

S-a gândit că scrie o poveste
despre întreaga umanitate.

Caroline s-a gândit că marginaliează

jumătate din umanitate.

El s-a gândit ca scrie o poveste
despre bunătatea oamenilor;

ea s-a gândit că este
o aventură eroică a băieților.

Iar asta e ceva obișnuit.

Bărbații cred că le-a fost acordat
graiul comunicării universale,

dar, desigur, cum să fie așa?

Ei scriu din experiența masculină,
prin ochi de bărbat.

Trebuie să reconsiderăm acest lucru.

Trebuie să fim gata să parcurgem
toate cărțile, filmele,

toate lucrurile noastre favorite,

și să spunem: „Autorul e, de fapt,
un artist bărbat, nu un artist.

Trebuie să vedem
că multe din aceste povești

sunt scrise din perpectivă masculină.

Și asta e în regulă,

dar atunci femeile trebuie
să aibă 50% din drepturile

pentru scenă, film, roman,
creativitate.

Vreau să vă vorbesc despre Hamlet.

A fi sau a nu fi.

Aceasta e întrebarea.

Dar nu e întrebarea mea.

Întrebarea mea este: de ce
am fost învățată de tânără

că aceasta este chintesența dilemei umane

și a experienței umane?

Este o poveste minunată,

însă, de fapt, este despre un tânăr
înfricoșat că nu va reuși

să fie o figură puternică
într-o lume masculină

dacă nu răzbună uciderea tatălui său.

Ne vorbește mult
despre sinucidere ca opțiune,

dar realitatea este că persoana
care se sinucide, Ofelia,

după ce a fost umilită și abuzată de el,

nu are ocazia să vorbească
publicului despre ce simte.

Apoi, după ce termină cu Ofelia,
începe cu mama lui,

care a cutezat să se îndrăgostească
de unchiul lui și să-i placă sexul.

(Râsete)

Este o poveste minunată,

dar o poveste despre conflictul,
dilema, lupta masculină.

Și mi s-a spus că aceasta
este povestea oamenilor,

deși avea numai două femei în ea.

Iar dacă nu mă reeduc, voi gândi mereu

că poveștile femeilor sunt mai
puțin importante decât ale bărbaților.

O femeie ar fi putut scrie Hamlet,
dar ar fi scris-o diferit

și nu ar fi avut recunoaștere globală.

Așa cum spune scriitoarea Margaret Atwood:

„Când un bărbat scrie
despre spălatul vaselor, este realism.

Când o femeie scrie despre asta,
este o nefericită predispoziție genetică.”

(Râsete)

Acum, acest lucru nu aparține
numai trecutului.

Vreau să spun, când eram o tânără fată,

cu dorința arzătoare
să devin regizor de teatru,

lectorul meu mi-a spus:
„Jude, sunt doar trei regizoare în Anglia:

Joan Knight, care e lesbiană,
Joan Littlewood, pensionată

și Buzz Goodbody, care tocmai s-a sinucis.

Care dintre cele trei vrei să fii?”

(Râsete)

Lăsând la o parte ofensa dezgustătoare
la adresa lesbienelor,

el voia, de fapt, să mă umilească.

Considera stupid faptul
că doream să fiu regizoare.

I-am spus prietenei mele, Marin Alsop,
dirijoarea, iar ea a spus,

„Profesorul meu de muzică
a spus același lucru.

A spus: „Femeile nu sunt dirijori.”

Dar după toți acești ani,
ne-am dovedit valoarea.

Te gândești: „Acum lucrurile stau altfel.”

Mă tem că nu este diferit acum.

Directorul actual
al Conservatorului din Paris

a spus de curând: „Este nevoie
de multă forță fizică

să dirijezi o simfonie,
iar femeile sunt prea slabe.”

(Râsete)

Artistul George Baselitz a spus:

„Adevărul e că femeile nu știu să picteze.
Mă rog, nu știu să picteze foarte bine.”

Scriitorul V.S. Naipaul
a spus acum doi ani:

„Pot citi două paragrafe și-mi dau seama
imediat dacă e scris de o femeie,

apoi mă opresc imediat din citit
pentru că nu merită.”

(Publicul: Ooh!)

Și tot așa.

Trebuie să găsim o cale
pentru a face ca femeile și tinerele fete

să înceteze să mai simtă
că povestea lor nu contează

și că nu au voie să fie povestitorul.

Pentru că o dată ce simți
că nu te poți afla în centrul scenei

și vorbi în numele lumii,

vei simți că poți oferi creațiile tale
numai unui grup mic.

Vei tinde să faci lucrări mici,
pe scene mici,

puterea ta economică va fi mai mică,
publicul căruia te adresezi mai mic,

iar recunoașterea ta ca artist
va fi mai mică.

Acordăm artiștilor aceste incredibile,
remarcabile spații în lume,

pentru că ei sunt poveștitorii noștri.

Acum, de ce te-ar interesa asta
dacă nu ai fi artist?

Să zicem că ești un contabil,
un antreprenor, un medic

sau un om de știință:

Ar trebui să-ți pese de femeile artist?

Absolut, trebuie,

pentru că după cum am văzut
în cazul picturilor rupestre,

toate civilizațiile,
întreaga umanitate

s-au bazat pe artiști
să spună poveștile oamenilor,

iar dacă poveștile oamenilor
sunt spuse de bărbați,

credeți-mă pe cuvânt,
vor fi despre bărbați.

Așa că hai să facem o schimbare.

O schimbare în toate instituțiile noastre,
și nu numai în Vest.

Nu uitați - acest mesaj
al incapacității femeilor

de a deține geniul creator

li se spune fetelor și femeilor
în Nigeria, China, Rusia, Indonezia.

În întreaga lume
fetelor și femeilor li se spune

că nu pot înțelege
ideea inspirației creative.

Și vreau să vă întreb:
Credeți asta?

Credeți că femeile pot fi genii creatoare?

(Aplauze)

Atunci, vă rog, mergeți
și susțineți femeile artist,

cumpărați-le lucrările,
insistați ca vocile lor să fie auzite

găsiți platforme
care să susțină vocile lor.

Și rețineți:

dacă vom reuși să trecem
de acest moment

al unei lumi unde știm
că suntem inegali,

artiștii sunt cei care imaginează
o lume diferită.

Și fac apel la toți artiștii,
femei și bărbați,

să imagineze o lume a egalității de gen.

Haideți să o pictăm, să o desenăm
să scriem despre ea, să o filmăm.

Și dacă o putem imagina, atunci vom avea
energia și puterea să o construim.

Când văd această fetiță,
de acum 11.000 de ani,

vreau să știu că ea acum

poate sta aici și crede
că poate avea propriile vise,

propriul destin

și că poate să vorbească
în numele întregii lumi,

să fie recunoscută pentru asta
și aplaudată.

Mulțumesc.

(Aplauze)