Ar trebui să trăieşti pentru CV... sau pentru epitaf?

În fiecare din noi sunt două personalităţi, sugerează David Brooks în acest scurt discurs meditativ: sinele care crează succesul, CV-ul, şi sinele care caută conexiuni, comunitate, iubire - valori care crează epitafuri de valoare. (Joseph Soloveitchik le-a numit pe cele două ,, Adam I" şi ,,Adam II") Brooks se întreabă: le putem echilibra pe cele două?

Mă gândeam la diferenţele dintre

calităţile CV-ului şi ale epitafului.

Calităţile CV-ului
sunt cele trecute în el,

adică aptitudini
pe care le oferim spre vânzare.

Calităţile epitafului sunt cele

menţionate într-un epitaf,

mai profunde: cine eşti ca personalitate,

ce relaţii ai,

eşti îndrăzneţ, iubitor,
de încredere, sincer?

Majoritatea am afirma

că în epitaf sunt cele mai importante.

Dar, cel puţin în cazul meu,

la ele mă gândesc cel mai mult?
Răspunsul e nu.

Am reflectat la asta

şi m-a ajutat şi un gânditor,

Joseph Soloveitchik, fost rabin,

care a scris
„The Lonely Man Of Faith” în 1965.

Soloveitchik a spus că avem
două laturi ale personalităţii,

pe care le-a numit Adam I şi Adam II.

Adam I e lumesc, ambiţios,

personalitatea externă.

Vrea să construiască, să creeze,
să înfiinţeze companii,

să inoveze.

Adam II e partea modestă a personalităţii.

Adam II vrea să facă bine şi să fie bun,

să aibă trăiri interioare

în onoarea lui D-zeu,
a creaţiei şi a posibilităţilor.

Adam I vrea să cucerească lumea.

Adam II vrea să audă chemarea
şi să satisfacă lumea.

Adam I savurează realizarea.

Adam II savurează tăria
de caracter şi corectitudinea.

Adam I se întreabă
cum funcţionează lucrurile.

Adam II se întreabă de ce suntem aici.

Motto-ul lui Adam I e ,,succesul".

Motto-ul lui Adam II e
„iubire, mântuire şi dăruire”.

Soloveitchik argumenta că aceste
două aspecte ale personalităţii

se războiesc.

Trăim o perpetuă autoconfruntare

între succesul extern şi valoarea internă.

Şi e interesant că

cele două laturi ale personalităţii

funcţionează cu logici diferite.

Logica externă e economică:

intrările generează ieşiri
şi riscul, recompense.

Partea internă

are o logică morală, adesea inversată.

Trebuie să dai ca să primeşti.

Trebuie să te deschizi exteriorului

ca să capeţi tărie interioară.

Trebuie să-ţi înfrânezi dorinţele.

Ca să fii împlinit trebuie
să uiţi de tine.

Ca să te regăseşti trebuie să te pierzi.

Trăim într-o societate
care-l apreciază pe Adam I

şi îl neglijează deseori pe Adam II.

Problema e că te transformă
într-un animal viclean

care tratează viaţa ca pe un business,

devii o creatură rece şi calculată

care alunecă pe panta mediocrităţii

şi-ţi dai seama de diferenţa dintre

ce vrei să fii şi cine eşti.

Nu obţii epitaful dorit,

pe care speri să ţi-l ofere cineva.

Nu ai profunzimea convingerilor.

Nu ai profunzime emoţională.

Nu te dedici unor cauze

cu scopuri ce depăşesc durata ta de viaţă.

Mi-am reamintit de un răspuns străvechi

despre cum să-ţi formezi
un Adam II puternic,

despre cum să clădeşti
profunzime de caracter.

De-a lungul timpului,

oamenii s-au reîntors în trecut,

la momente dragi din viaţa lor,

la copilărie,

şi deseori gândul pleacă în trecut

la momente de ruşine,

la vreun păcat comis,
la acte de egoism,

la omisiuni, la superficialitate,

la momente de mânie, de autocompătimire,

încercând să facem plăcere altora,
la lipsa de curaj.

Adam I e clădit pe propriile puteri.

Adam II se formează
depăşindu-ţi slăbiciunile.

Te autoanalizezi, găseşti păcatul

pe care l-ai comis repetat toată viaţa,

amprenta ta de păcat

din care se nasc celelalte

şi te împotriveşti şi te lupţi cu el,

iar din această luptă şi suferinţă

se construieşte caracterul.

Nu suntem învăţaţi să ne dăm seama

de păcatul din noi,

şi cultura aceasta nu ne învaţă

cum să te lupţi cu el,

cum să-l confrunţi şi să-l combaţi.

Trăim într-o cultură
cu mentalitatea lui Adam I

în care nu vorbim despre Adam II.

Reinhold Niebuhr a reuşit

să caracterizeze confruntarea celor doi

într-o viaţă completă, astfel:

„Nimic din ceea ce merită făcut
nu poate fi realizat într-o viaţă;

de aceea trebuie
să fim salvaţi de speranţă.

Nimic din ce-i adevărat, frumos sau bun

nu are sens în contextul istoric imediat;

de aceea trebuie
să fim salvaţi prin încredere.

Nimic din ce facem, oricât de virtuos,
nu poate fi făcut de unul singur;

de aceea trebuie
să fim salvaţi prin iubire.

Niciun act nu e chiar atât de măreţ

privit din prisma
prietenului sau al altcuiva.

De aceea trebuie să fim salvaţi
prin forma finală a iubirii,

care e iertarea.”

Mulţumesc.

(Aplauze)