Mă gândeam la diferenţele dintre
calităţile CV-ului şi ale epitafului.
Calităţile CV-ului
sunt cele trecute în el,
adică aptitudini
pe care le oferim spre vânzare.
Calităţile epitafului sunt cele
menţionate într-un epitaf,
mai profunde: cine eşti ca personalitate,
ce relaţii ai,
eşti îndrăzneţ, iubitor,
de încredere, sincer?
Majoritatea am afirma
că în epitaf sunt cele mai importante.
Dar, cel puţin în cazul meu,
la ele mă gândesc cel mai mult?
Răspunsul e nu.
Am reflectat la asta
şi m-a ajutat şi un gânditor,
Joseph Soloveitchik, fost rabin,
care a scris
„The Lonely Man Of Faith” în 1965.
Soloveitchik a spus că avem
două laturi ale personalităţii,
pe care le-a numit Adam I şi Adam II.
Adam I e lumesc, ambiţios,
personalitatea externă.
Vrea să construiască, să creeze,
să înfiinţeze companii,
să inoveze.
Adam II e partea modestă a personalităţii.
Adam II vrea să facă bine şi să fie bun,
să aibă trăiri interioare
în onoarea lui D-zeu,
a creaţiei şi a posibilităţilor.
Adam I vrea să cucerească lumea.
Adam II vrea să audă chemarea
şi să satisfacă lumea.
Adam I savurează realizarea.
Adam II savurează tăria
de caracter şi corectitudinea.
Adam I se întreabă
cum funcţionează lucrurile.
Adam II se întreabă de ce suntem aici.
Motto-ul lui Adam I e ,,succesul".
Motto-ul lui Adam II e
„iubire, mântuire şi dăruire”.
Soloveitchik argumenta că aceste
două aspecte ale personalităţii
se războiesc.
Trăim o perpetuă autoconfruntare
între succesul extern şi valoarea internă.
Şi e interesant că
cele două laturi ale personalităţii
funcţionează cu logici diferite.
Logica externă e economică:
intrările generează ieşiri
şi riscul, recompense.
Partea internă
are o logică morală, adesea inversată.
Trebuie să dai ca să primeşti.
Trebuie să te deschizi exteriorului
ca să capeţi tărie interioară.
Trebuie să-ţi înfrânezi dorinţele.
Ca să fii împlinit trebuie
să uiţi de tine.
Ca să te regăseşti trebuie să te pierzi.
Trăim într-o societate
care-l apreciază pe Adam I
şi îl neglijează deseori pe Adam II.
Problema e că te transformă
într-un animal viclean
care tratează viaţa ca pe un business,
devii o creatură rece şi calculată
care alunecă pe panta mediocrităţii
şi-ţi dai seama de diferenţa dintre
ce vrei să fii şi cine eşti.
Nu obţii epitaful dorit,
pe care speri să ţi-l ofere cineva.
Nu ai profunzimea convingerilor.
Nu ai profunzime emoţională.
Nu te dedici unor cauze
cu scopuri ce depăşesc durata ta de viaţă.
Mi-am reamintit de un răspuns străvechi
despre cum să-ţi formezi
un Adam II puternic,
despre cum să clădeşti
profunzime de caracter.
De-a lungul timpului,
oamenii s-au reîntors în trecut,
la momente dragi din viaţa lor,
la copilărie,
şi deseori gândul pleacă în trecut
la momente de ruşine,
la vreun păcat comis,
la acte de egoism,
la omisiuni, la superficialitate,
la momente de mânie, de autocompătimire,
încercând să facem plăcere altora,
la lipsa de curaj.
Adam I e clădit pe propriile puteri.
Adam II se formează
depăşindu-ţi slăbiciunile.
Te autoanalizezi, găseşti păcatul
pe care l-ai comis repetat toată viaţa,
amprenta ta de păcat
din care se nasc celelalte
şi te împotriveşti şi te lupţi cu el,
iar din această luptă şi suferinţă
se construieşte caracterul.
Nu suntem învăţaţi să ne dăm seama
de păcatul din noi,
şi cultura aceasta nu ne învaţă
cum să te lupţi cu el,
cum să-l confrunţi şi să-l combaţi.
Trăim într-o cultură
cu mentalitatea lui Adam I
în care nu vorbim despre Adam II.
Reinhold Niebuhr a reuşit
să caracterizeze confruntarea celor doi
într-o viaţă completă, astfel:
„Nimic din ceea ce merită făcut
nu poate fi realizat într-o viaţă;
de aceea trebuie
să fim salvaţi de speranţă.
Nimic din ce-i adevărat, frumos sau bun
nu are sens în contextul istoric imediat;
de aceea trebuie
să fim salvaţi prin încredere.
Nimic din ce facem, oricât de virtuos,
nu poate fi făcut de unul singur;
de aceea trebuie
să fim salvaţi prin iubire.
Niciun act nu e chiar atât de măreţ
privit din prisma
prietenului sau al altcuiva.
De aceea trebuie să fim salvaţi
prin forma finală a iubirii,
care e iertarea.”
Mulţumesc.
(Aplauze)