Mă gândeam la diferenţele dintre calităţile CV-ului şi ale epitafului. Calităţile CV-ului sunt cele trecute în el, adică aptitudini pe care le oferim spre vânzare. Calităţile epitafului sunt cele menţionate într-un epitaf, mai profunde: cine eşti ca personalitate, ce relaţii ai, eşti îndrăzneţ, iubitor, de încredere, sincer? Majoritatea am afirma că în epitaf sunt cele mai importante. Dar, cel puţin în cazul meu, la ele mă gândesc cel mai mult? Răspunsul e nu. Am reflectat la asta şi m-a ajutat şi un gânditor, Joseph Soloveitchik, fost rabin, care a scris „The Lonely Man Of Faith” în 1965. Soloveitchik a spus că avem două laturi ale personalităţii, pe care le-a numit Adam I şi Adam II. Adam I e lumesc, ambiţios, personalitatea externă. Vrea să construiască, să creeze, să înfiinţeze companii, să inoveze. Adam II e partea modestă a personalităţii. Adam II vrea să facă bine şi să fie bun, să aibă trăiri interioare în onoarea lui D-zeu, a creaţiei şi a posibilităţilor. Adam I vrea să cucerească lumea. Adam II vrea să audă chemarea şi să satisfacă lumea. Adam I savurează realizarea. Adam II savurează tăria de caracter şi corectitudinea. Adam I se întreabă cum funcţionează lucrurile. Adam II se întreabă de ce suntem aici. Motto-ul lui Adam I e ,,succesul". Motto-ul lui Adam II e „iubire, mântuire şi dăruire”. Soloveitchik argumenta că aceste două aspecte ale personalităţii se războiesc. Trăim o perpetuă autoconfruntare între succesul extern şi valoarea internă. Şi e interesant că cele două laturi ale personalităţii funcţionează cu logici diferite. Logica externă e economică: intrările generează ieşiri şi riscul, recompense. Partea internă are o logică morală, adesea inversată. Trebuie să dai ca să primeşti. Trebuie să te deschizi exteriorului ca să capeţi tărie interioară. Trebuie să-ţi înfrânezi dorinţele. Ca să fii împlinit trebuie să uiţi de tine. Ca să te regăseşti trebuie să te pierzi. Trăim într-o societate care-l apreciază pe Adam I şi îl neglijează deseori pe Adam II. Problema e că te transformă într-un animal viclean care tratează viaţa ca pe un business, devii o creatură rece şi calculată care alunecă pe panta mediocrităţii şi-ţi dai seama de diferenţa dintre ce vrei să fii şi cine eşti. Nu obţii epitaful dorit, pe care speri să ţi-l ofere cineva. Nu ai profunzimea convingerilor. Nu ai profunzime emoţională. Nu te dedici unor cauze cu scopuri ce depăşesc durata ta de viaţă. Mi-am reamintit de un răspuns străvechi despre cum să-ţi formezi un Adam II puternic, despre cum să clădeşti profunzime de caracter. De-a lungul timpului, oamenii s-au reîntors în trecut, la momente dragi din viaţa lor, la copilărie, şi deseori gândul pleacă în trecut la momente de ruşine, la vreun păcat comis, la acte de egoism, la omisiuni, la superficialitate, la momente de mânie, de autocompătimire, încercând să facem plăcere altora, la lipsa de curaj. Adam I e clădit pe propriile puteri. Adam II se formează depăşindu-ţi slăbiciunile. Te autoanalizezi, găseşti păcatul pe care l-ai comis repetat toată viaţa, amprenta ta de păcat din care se nasc celelalte şi te împotriveşti şi te lupţi cu el, iar din această luptă şi suferinţă se construieşte caracterul. Nu suntem învăţaţi să ne dăm seama de păcatul din noi, şi cultura aceasta nu ne învaţă cum să te lupţi cu el, cum să-l confrunţi şi să-l combaţi. Trăim într-o cultură cu mentalitatea lui Adam I în care nu vorbim despre Adam II. Reinhold Niebuhr a reuşit să caracterizeze confruntarea celor doi într-o viaţă completă, astfel: „Nimic din ceea ce merită făcut nu poate fi realizat într-o viaţă; de aceea trebuie să fim salvaţi de speranţă. Nimic din ce-i adevărat, frumos sau bun nu are sens în contextul istoric imediat; de aceea trebuie să fim salvaţi prin încredere. Nimic din ce facem, oricât de virtuos, nu poate fi făcut de unul singur; de aceea trebuie să fim salvaţi prin iubire. Niciun act nu e chiar atât de măreţ privit din prisma prietenului sau al altcuiva. De aceea trebuie să fim salvaţi prin forma finală a iubirii, care e iertarea.” Mulţumesc. (Aplauze)