Ce pot învăţa oamenii de la semi-inteligentul mucegai

Inspirată de sistemele cu structură biologică şi auto-organizante, artista Heather Barnett co-crează cu Physarum polycephalum, un microorganism eucariotic care trăieşte în zone reci şi umede. Ce pot învăţa oamenii de la acest mucegai semi-inteligent? Urmăriţi această prezentare şi aflaţi.

Aş vrea să vă prezint un organism:

un mucegai bălos, Physarum polycephalum.

E un mucegai cu o criză de identitate,
deoarece nu e o ciupercă,

aşa încât, să fim clari de la început.

Este una din cele 700
de mucegaiuri cunoscute

care aparţin regnului amoebelor.

E un organism unicelular, o celulă,

care se uneşte cu alte celule

pentru a forma o super-celulă masivă

pentru a obţine maximul de resurse.

Deci într-un singur mucegai
veţi găsi mii

de milioane de nuclee,

toate având aceiaşi membrană celulară,

toate funcţionând ca o entitate.

În mediul său natural,

puteţi găsi mucegaiul hrănindu-se
cu lemn în păduri

devorând vegetaţia în putrefacţie,

dar îl puteţi găsi la fel de bine

în laboratoarele de cercetare,

săli de clasă şi chiar
în studiourile artiştilor

Prima dată am dat peste acest mucegai
acum cinci ani.

Un prieten microbiologist

mi-a dat un vas Petri
cu o masă amorfă galbenă

şi mi-a spus să merg acasă
şi să mă joc cu ea.

Singurele instrucţiuni care mi s-au dat

au fost că îi place întunericul şi umezeala

şi că hrana sa favorită
este terciul de ovăz

Sunt un artist care a muncit mulţi ani

cu biologia, cu procesele ştiinţifice

aşa încât materia vie
nu îmi este neobişnuită.

Am lucrat cu plante, bacterii,

sepii, drosofile.

Deci eram nerăbdătoare
să îmi duc noul colaborator acasă

să văd ce poate face.

L-am dus acasă
şi l-am ținut sub observație.

I-am dat hrană variată.

Am observat cum se întindeaa.

A format o reţea între sursele de hrană.

Am văzut cum a lăsat o dâră în urmă,

arătând unde a fost.

Şi am remarcat că atunci când se sătura
de un vas Petri,

evada din el şi îşi găsea o casă mai bună.

Mi-am imortalizat observaţiile

prin fotografiere temporizată.

Mucegaiul creşte
cam cu un centimetru pe oră

aşa încât nu e uşor să-l urmăreşti pe viu

decât dacă există o formă
de meditaţie extremă,

dar prin temporizare,

am putut urmări comportamente interesante.

De exemplu, după ce l-am hranit
cu o grămăjoară de ovăz,

mucegaiul a plecat să exploreze noi teritorii

în mai multe direcţii simultan.

Când s-a întâlnit cu el însăşi

a ştiut că a fost deja acolo,

a recunoscut că este acolo

şi s-a retras

şi a crescut în alte direcţii.

Am fost impresionată de această realizare

şi de felul în care, ceea ce era de fapt
o pungă de mucegai celular

a putut, într-un fel,
să îşi cartografieze teritoriul,

să se recunoască pe sine însuşi,
şi să se mişte cu o aparentă intenţie.

Am găsit nenumărate studii ştiinţifice,

cercetări, articole de presă,

toate menţionând lucruri incredibile
făcute cu acest organism.

Vă voi prezenta câteva.

De exemplu, o echipă de la
Universitatea Hokkaido din Japonia

a umplut un labirint cu mucegai.

S-a reunit şi a format o celulă masivă.

Au pus hrană în două puncte,

ovăz, desigur,

şi mucegaiul a format o legătură

între cele două alimente.

S-a retras din zonele
şi din terminaţiile goale.

Sunt patru rute posibile
prin acest labirint,

dar, iarăşi şi iarăşi,

mucegaiul a stabilit cea mai scurtă

şi cea mai eficientă rută.

Destul de inteligent.

Concluzia experimentului

a fost că mucegaiul avea
o formă primitivă de inteligenţă.

Un alt studiu a expus mucegaiul
la aer rece la intervale regulate de timp.

Nu i-a plăcut. Nu îi place la rece.

Nu îi place uscăciunea.

Au repetat asta la intervale regulate,

şi, de fiecare dată, mucegaiul,

ca răspuns, şi-a încetinit creşterea.

Totuşi, la intervalul următor,

cerecetătorii nu au mai cuplat aerul rece,

totuşi mucegaiul a încetinit creşterea,
anticipând

că totuşi se va întâmpla.

Cumva, a ştiut că era timpul

pentru aerul rece care nu îi plăcea.

Concluzia acestui experiment

a fost că mucegaiul era capabil să înveţe.

Un al treilea experiment:

Mucegaiul a fost invitat

să exploreze un teritoriu acoperit cu ovăz.

S-a răspândit într-un model de încrengătură.

Cum se vede, la fiecare nod
pe care îl găseşte,

formează o reţea, o conexiune,

şi continuă să caute.

După 26 ore, a realizat

o reţea solidă

între diferitele grămezi de ovăz.

Nu e nimic remarcabil în acest lucru

până când îţi dai seama
că centrul ovăzului de la care a pornit

reprezintă oraşul Tokio,

iar ovăzul înconjurător
sunt staţii de cale ferată suburbane.

Mucegaiul a reprodus

reţeaua de transport a oraşului Tokio

- (Râsete) -

un sistem complex dezvoltat în timp

de aşezările comunităţii, de ingineria
civilă, de planificarea urbană.

Ce ne-a luat nouă peste 100 de ani

i-a luat mucegaiului puţin peste 1 zi.

Concluzia experimentului

a fost că mucegaiul poate forma
reţele eficiente

şi să rezolve problema itinerarului
vânzătorului ambulant.

E un computer biologic.

Astfel, a fost modelat matematic,

analizat algoritmic.

A fost replicat, simulat.

Pe întreaga planetă, echipe de cercetători

decodifică principiile sale biologice

pentru a-i înţelege regulile de calcul

şi a aplica ceea ce au aflat
în domeniile electronicii

programării şi roboticii.

Aşa încât, problema este,

cum funcţionează acest lucru?

Nu are un sistem nervos central.

Nu are un creier,

şi, totuşi, poate realiza comportamente

asociate cu funcţiile creierului.

Poate învăţa, poate ține minte,

poate rezolva probleme, poate lua decizii,

Prin urmare, unde e localizată inteligenţa?

Asta-i o imagine microscopică,
pe care am înregistrat-o.

E mărită de 100 de ori,

accelerată de 20 de ori.

În interiorul unui mucegai

există o curgere ritmică pulsatorie,

o structură ca o venă, care transportă

material celular, nutrienţi
şi informaţii chimice

prin celulă,

curgând întâi într-o direcţie şi apoi
înapoi, într-o altă direcţie.

E o oscilaţie continuă, sincronă

în cadrul celulei
care îi permite să formeze

o înţelegere chiar complexă
a mediului său,

dar fără vreun centru de control
la scară mare.

Aici stă inteligenţa sa.

Nu numai cercetătorii academici

din universităţi sunt interesaţi
de acest organism.

Acum câţiva ani, am înfiinţat SliMoCo,

Slime Mould Collective.

Este o reţea online, deschisă, democratică

pentru ca cercetătorii
şi entuziaştii mucegaiului

să schimbe cunoştinţe şi experienţe

între diviziunile disciplinare

şi între diviziunile academice.

Participarea la Slime Mould Collective
este autoselectivă.

Oamenii au găsit colectivul

aşa cum mucegaiul găseşte ovăzul.

E formată din oameni de ştiinţă

şi oameni de ştiinţă în IT şi cercetători

dar şi din artişti ca mine,

arhitecţi, designeri, scriitori,
activişti etc.

E o participare interesantă, eclectică.

Câteva exemple:

un artist care pictează
cu Physarum fluorescent;

o echipă de colaborare

care combină modelul biologic
şi electronic

cu tehnologiile de printare 3D într-un studio;

un alt artist care foloseşte mucegaiul

ca un mod de a angaja o comunitate

să îşi cartografieze zona.

Aici mucegaiul este folosit direct

ca unealtă biologică, dar metaforic

ca un simbol pentru căile de a discuta

despre coeziunea socială, comunicare

şi cooperare.

Alte activități de implicare publică,

conduc multe ateliere
care lucrează cu mucegaiuri,

o cale creatoare
de a discuta cu mucegaiul.

Oamenii sunt invitaţi să vină şi să afle

ce lucruri uimitoare pot face,

şi îşi concep propiul experiment
cu vasul Petri

un mediu în care mucegaiul să exploreze

astfel încât să îi testeze proprietăţile.

Toată lumea îşi ia acasă noul animăluţ

şi e invitat să posteze rezultatele

pe site-ul Slime Mould Collective.

Colectivul mi-a permis să colaborez

cu o întreagă gamă de oameni interesanţi.

Am lucrat cu producători de film

la un documentar de lung metraj
privitor la mucegai

şi am subliniat de lung metraj

care este în stagiul final de editare

şi va apărea pe ecrane foarte curând.

(Râsete)

Mi-a permis şi să conduc ce cred că este

primul experiment uman
în genul mucegaiului.

Aceasta este o parte a expoziţiei
de la Rotterdam de anul trecut.

Am invitat oamenii să devină mucegaiuri
pentru o jumătate de oră.

Deci, în principiu, am legat oamenii
unii de alţii

devenind, astfel, o celulă gigantică,

şi le-am cerut
să urmeze regulile mucegaiului.

Trebuie să comunici prin oscilaţii,

nu prin vorbire.

Trebuie să operezi ca o entitate,
o celulă masivă,

fără individualitate,

iar motivaţia mişcării

şi a explorării mediului

este căutarea hranei.

A urmat o târâire haotică
când acest mănunchi de indivizi

legaţi unul de altul cu sfori galbene
şi purtând tricouri "Being Slime Mold"

a hoinărit prin parcul muzeului.

Când au întâlnit copaci,
a trebuit să îşi reconstituie

conexiunile şi să reformeze
o celulă masivă

fără să vorbească.

Eun experiment ridicol în multe sensuri.

Nu este bazat pe o ipoteză.

Nu încercăm să demonstrăm nimic.

Dar ne-a pus la dispoziţie o cale

de a antrena o secţiune largă a publicului

cu idei de inteligenţă,
intermediu, autonomie,

şi ne-a pus la dispoziţie
o platformă distractivă

pentru discuţii privitoare

la lucrurile care au reieşit.

Unul din lucrurile cele mai captivante

ale acestui experiment

au fost discuţiile care au urmat.

În parc a avut loc
un simpozion complet spontan.

Oamenii au discutat
despre psihologia umană,

despre cât de dificil a fost să renunţe

la personalitatea şi la individualitatea lor.

Alţi oameni au discutat
despre comunicarea bacterială.

Fiecare persoană a adus propria

interpretare personală,

şi concluzia acestui experiment a fost

că oamenii din Rotterdam
erau foarte cooperanţi,

în special când primeau bere.

Nu le-am dat numai ovăz.

Le-am dat şi bere.

Dar nu au fost la fel de eficienţi
ca mucegaiul,

iar mucegaiul, pentru mine,

este un subiect fascinant.

E fascinant din punct de vedere biologic,

e interesant funcțional,

dar este, de asemenea, un simbol,

o cale de a angrena idei de comunitate,

comportament colectiv, cooperare.

Mare parte din munca mea
rezultă din cercetarea ştiinţifică,

deci aduce un omagiu
experienţei cu labirintul,

dar într-un mod diferit.

Şi mucegaiul este, totodată,
materialul meu de lucru.

E un co-producător al fotografiilor,
imprimărilor, animaţiilor,

evenimentelor participative.

Mucegaiul nu alege

dacă să lucreze cu mine,

este un gen de colaborare.

Pot prevedea anumite comportamente

înţelegând cum acţionează,

dar nu îl pot controla.

Mucegaiul are ultimul cuvânt

în procesul creativ.

Şi, la urma urmei,
are propria estetică internă.

Aceste încrengături pe care le vedem

le vedem în toate formele
şi mărimile din natură,

de la delta râurilor, la fulgere,

de la propriile vase sanguine
la reţelele neuronale.

Clar, sunt reguli semnificative ce conduc

acest simplu, deşi complex organism,

şi indiferent de perspectiva noastră
disciplinară sau modul de investigare

putem învăţa foarte multe

observând şi lucrând

cu această frumoasă grămăjoară fără creier.

Vă prezint Physarum polycephalum.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)