Faptele tale cele mai grave nu te definesc

În 1991 Shaka Senghor a împușcat și a ucis un om. Era, spune el, „un dealer de droguri cu atitudine și un pistol semi-automat”. Era încarcerat pentru omor prin imprudență, iar asta putea foarte bine să fie sfârșitul întregii povești. Dar nu a fost. A fost începutul unui drum lung, de ani de zile, către răscumpărare, un drum cu lecții de modestie și trezire pentru noi toți.

Acum 23 de ani,

când aveam 19 ani,

am împușcat și ucis un om.

Eram un tânăr dealer de droguri

cu o fire irascibilă

și un pistol semiautomat.

Dar ăsta nu a fost finalul poveștii mele.

De fapt a fost începutul,

iar cei 23 de ani de atunci

sunt o poveste despre acceptare,

păreri de rău și îndreptare.

Dar nu s-a întâmplat

așa cum v-ați putea imagina sau crede.

Lucrurile astea s-au întâmplat
în viața mea într-un fel surprinzător,

mai ales pentru mine.

Ca mulți dintre voi,

am fost un elev eminent,

un student cu bursă,

care visa să devină doctor.

Dar lucrurile au luat-o razna

când părinții mei s-au despărțit

și apoi au divorțat.

Evenimentele nu sunt deloc complicate.

La vârsta de 17 ani,

am fost împușcat de trei ori

în timp ce stăteam
la colțul străzii mele în Detroit.

Un prieten m-a dus de urgență la spital.

Doctorii au extras gloanțele,

m-au pansat

și m-au trimis înapoi în același
cartier în care am fost împușcat.

În tot timpul acestui chin,

nimeni nu m-a îmbrățișat,

nimeni nu m-a consiliat,

nimeni nu m-a consolat.

Nimeni nu mi-a spus
că voi trăi în teroare,

că o să devin paranoic,

sau voi reacționa extrem de violent

la faptul că am fost împușcat.

Nimeni nu mi-a spus că într-o zi

eu voi fi cel care va apăsa trăgaciul.

Paisprezece luni mai târziu,

la ora două dimineața,

am tras focurile

care au provocat moartea unui om.

Când am intrat în închisoare,

eram revoltat, eram mânios,
eram îndurerat.

Refuzam să-mi asum responsabilitatea.

Dădeam vina pe oricine,

de la părinți la sistem.

Îmi justificam decizia de a trage

prin faptul că în cartierul meu

e mai bine să fii în spatele glonțului
decât în fața lui.

Cum stăteam în celula rece,

mă simțeam neajutorat,

neiubit și părăsit.

Simțeam că nu-i pasă nimănui

și am reacționat

cu ostilitate la încarcerarea mea.

Și mă scufundam

din ce în ce mai mult în necazuri.

Făceam contrabandă cu marfă interzisă,

făceam cămătărie,

și vindeam droguri introduse ilegal

în pușcărie.

De fapt am devenit

ceea ce directorul închisorii Michigan
numea

„capul rautăților".

Și din cauza acțiunilor mele

am ajuns într-o celulă de izolare

pentru șapte ani și jumătate

din toată detenția mea.

După părerea mea, celula de izolare

e unul dintre cele mai inumane
și barbare locuri în care te poți regăsi,

dar chiar m-am regăsit.

Într-o zi măsuram cu pasul celula,

când a venit un gardian și a livrat poșta.

M-am uitat la câteva scrisori

și apoi m-am uitat la scrisoarea

în care era scrisul neregulat
al fiului meu.

Oricând primeam o scrisoare
de la fiul meu era ca o raza de soare

în cel mai întunecat loc din lume.

În acea zi am deschis scrisoarea

și cu litere mari scria

„Mi-a spus mama de ce ești în pușcărie:

crimă.”

Zicea: „Tată, nu omorî.

Isus te privește. Roagă-te.”

Nu eram religios la vremea aceea,

cum nu sunt nici acum,

dar era ceva atât de profund

în cuvintele fiului meu.

M-au făcut să examinez lucruri

despre viață la care nu mă gândisem.

Era prima dată în viața mea

când m-am gândit la faptul

că fiul meu m-ar privi ca pe un criminal.

M-am așezat pe pat

și am reflectat la ceva ce citisem

în „Republica” lui Plato,

unde Socrate declară în „Iertarea”

că o viață neexaminată nu merită trăită.

Acela a fost momentul când
a început transformarea.

Dar nu mi-a fost ușor.

Unul din lucrurile pe care
le-am conștientizat,

parte a transformării mele,

a fost că erau patru lucruri esențiale.

Primul lucru era

că aveam mentori grozavi.

Probabil unii vă gândiți:

unde ai găsit tu
un mare mentor în pușcărie?

Dar în cazul meu

unii din mentorii mei
care aveau condamnări pe viață

erau printre cei mai buni oameni
din viața mea,

pentru că m-au făcut
să-mi văd viața în mod sincer

și m-au forțat să mă întreb

despre felul cum luam deciziile.

Al doilea lucru era literatura.

Înainte de a merge la închisoare

habar n-aveam că existau atâția

poeți, scriitori
și filozofi geniali negri,

și atunci am avut marele noroc

să descopăr autobiografia lui Malcolm X,

care mi-a distrus toate stereotipurile
pe care le aveam despre mine.

Al treilea lucru era familia.

Timp de 19 ani tatăl meu mi-a stat alături

cu o încredere de nezdruncinat,

fiindcă credea că sunt capabil

să-mi îndrept viața.

Am întâlnit și o femeie uluitoare

care acum este mama
fiului meu de doi ani, Sekou,

și m-a învățat cum să mă iubesc

într-un fel sănătos.

Ultimul lucru era scrisul.

Când am primit scrisoarea de la fiul meu
am început să scriu un jurnal

despre lucrurile
pe care le trăisem în copilărie

și în închisoare,

efectul fiind deschiderea minții mele

către ideea de îndreptare.

La începutul detenției
primisem o scrisoare

de la una din rudele victimei.

În scrisoare

îmi spunea ca m-a iertat,

deoarece înțelegea că fusesem un copil

ce fusese abuzat

și trecuse prin dificultăți

și luase un șir de decizii rele.

Era pentru prima dată în viața mea

când mă simțeam pregătit să mă iert.

Un lucru care s-a întâmplat

după acea experiență

e că m-am gândit la oamenii

care erau închiși cu mine

și cât îmi doream
să le spun și lor lucrurile astea.

Am început să vorbesc cu ei

despre experiențele lor

și am aflat cu durere

că cei mai mulți veneau
din aceleași medii abuzive ca mine

și cei mai mulți voiau ajutor
și voiau să se schimbe,

dar, din nefericire, sistemul

care ține 2,5 de milioane
de oameni în închisoare

este construit să păzească

în loc să reabiliteze sau să transforme.

Ca urmare m-am hotărât

că, dacă voi fi vreodată eliberat,

voi face tot ce-mi stă în puteri

să schimb asta.

În 2010 am ieșit din închisoare

pentru prima oara în douăzeci de ani.

Vă rog imaginați-vă,

Fred Flinstone nimerind într-un alt film,

cum ar fi „Familia Jetson”.

Cam așa m-am simțit eu.

Pentru prima dată
aveam contact cu internetul,

medii de socializare,

mașini care vorbesc
ca KITT din „Knight Rider”.

Dar ce m-a fascinat cel mai mult

au fost telefoanele mobile.

Când am intrat în închisoare
telefoanele de mașină erau cam atât

încât trebuiau doi oameni să le care.

Imaginați-vă ce am simțit când am pus mâna
prima oară pe micul meu Blackberry

și am învățat să scriu SMS-uri.

Dar oamenii de lângă mine

nu știau că eu habar n-aveam

ce înseamnă toate aceste abrevieri,

ca LOL, OMG, LMAO,

până într-o zi când discutam

prin SMS cu un prieten,

și l-am rugat să facă ceva,
iar el a răspuns: „K”.

Eram nedumerit: „Ce e K?”

Iar el mi-a zis: „K e OK”.

Mă tot întrebam:

„Ce naiba nu-i în regulă cu K?”

I-am trimis un semn de întrebare.

Mi-a răspuns: „K = OK”

Așa ca i-am răspuns: „FU”.
(Râsete)

Atunci mi-a trimis alt mesaj,

întrebându-mă de ce-l înjur.

I-am răspuns: „LOL FU”,

adică „în sfârșit înțeleg”.

(Râsete)

Acum, la trei ani de atunci,

îmi merge destul de bine,

sunt membru al MIT Media Lab,

lucrez pentru o companie uimitoare
ce se numește BMe,

predau la Universitatea din Michigan,

dar a fost o luptă

fiindcă realizez că sunt mulți

bărbați și femei ce vin acasă

care nu vor avea aceste șanse.

Am fost binecuvântat să lucrez

cu niște oameni uimitori,

care-i ajută pe alții
să se reintegreze în societate,

unul este prietenul meu Calvin Evans.

A ispășit 24 de ani pentru o infracțiune
pe care n-a comis-o.

Are 45 de ani acum,
e student la facultate.

Printre altele am vorbit cu el

și de trei lucruri importante
în transformarea mea personală,

primul fiind acceptarea.

A trebuit să accept că rănisem pe alții.

A trebuit să accept că am fusesem rănit.

Al doilea lucru a fost regretul.

A trebuit să-mi cer scuze
celor pe care îi rănisem,

chiar dacă nu speram să mă ierte,

a fost important pentru că așa era corect.

Dar a trebuit să-mi cer scuze
și mie însumi.

Al treilea lucru a fost îndreptarea.

Pentru mine, îndreptarea a însemnat

să merg înapoi în comunitate

și să lucrez cu tineri cu probleme

care erau pe același drum,

dar și împăcarea cu mine însumi.

Din experiența mea în pușcărie,

am descoperit un lucru:

majoritatea oamenilor

care sunt încarcerați pot fi salvați.

Adevărul este că 90%

din oamenii încarcerați

se vor întoarce la un moment dat
în comunitate,

iar noi avem un rol în a determina

cel fel de oameni
se vor întoarce în comunitate.

Dorința mea azi

este să adoptăm

o abordare mai empatică

în privința modului în care tratăm
încarcerarea în masă,

să renunțăm la

mentalitatea „închide-i și aruncă cheia”.

S-a dovedit că nu funcționează.

Drumul meu este aparte,

dar nu trebuie sa fie așa.

Oricine poate avea o transformare

dacă creăm condițiile să se întâmple.

Ce vă cer astăzi

este să vă imaginați

o lume în care bărbații și femeile

nu sunt ținuți ostatici ai trecutului lor,

în care nelegiuirile și greșelile

nu te definesc pentru tot restul vieții.

Împreună putem crea această realitate,

sper că și voi credeți la fel.

Mulțumesc.

(Aplauze)