Acum 23 de ani,
când aveam 19 ani,
am împușcat și ucis un om.
Eram un tânăr dealer de droguri
cu o fire irascibilă
și un pistol semiautomat.
Dar ăsta nu a fost finalul poveștii mele.
De fapt a fost începutul,
iar cei 23 de ani de atunci
sunt o poveste despre acceptare,
păreri de rău și îndreptare.
Dar nu s-a întâmplat
așa cum v-ați putea imagina sau crede.
Lucrurile astea s-au întâmplat
în viața mea într-un fel surprinzător,
mai ales pentru mine.
Ca mulți dintre voi,
am fost un elev eminent,
un student cu bursă,
care visa să devină doctor.
Dar lucrurile au luat-o razna
când părinții mei s-au despărțit
și apoi au divorțat.
Evenimentele nu sunt deloc complicate.
La vârsta de 17 ani,
am fost împușcat de trei ori
în timp ce stăteam
la colțul străzii mele în Detroit.
Un prieten m-a dus de urgență la spital.
Doctorii au extras gloanțele,
m-au pansat
și m-au trimis înapoi în același
cartier în care am fost împușcat.
În tot timpul acestui chin,
nimeni nu m-a îmbrățișat,
nimeni nu m-a consiliat,
nimeni nu m-a consolat.
Nimeni nu mi-a spus
că voi trăi în teroare,
că o să devin paranoic,
sau voi reacționa extrem de violent
la faptul că am fost împușcat.
Nimeni nu mi-a spus că într-o zi
eu voi fi cel care va apăsa trăgaciul.
Paisprezece luni mai târziu,
la ora două dimineața,
am tras focurile
care au provocat moartea unui om.
Când am intrat în închisoare,
eram revoltat, eram mânios,
eram îndurerat.
Refuzam să-mi asum responsabilitatea.
Dădeam vina pe oricine,
de la părinți la sistem.
Îmi justificam decizia de a trage
prin faptul că în cartierul meu
e mai bine să fii în spatele glonțului
decât în fața lui.
Cum stăteam în celula rece,
mă simțeam neajutorat,
neiubit și părăsit.
Simțeam că nu-i pasă nimănui
și am reacționat
cu ostilitate la încarcerarea mea.
Și mă scufundam
din ce în ce mai mult în necazuri.
Făceam contrabandă cu marfă interzisă,
făceam cămătărie,
și vindeam droguri introduse ilegal
în pușcărie.
De fapt am devenit
ceea ce directorul închisorii Michigan
numea
„capul rautăților".
Și din cauza acțiunilor mele
am ajuns într-o celulă de izolare
pentru șapte ani și jumătate
din toată detenția mea.
După părerea mea, celula de izolare
e unul dintre cele mai inumane
și barbare locuri în care te poți regăsi,
dar chiar m-am regăsit.
Într-o zi măsuram cu pasul celula,
când a venit un gardian și a livrat poșta.
M-am uitat la câteva scrisori
și apoi m-am uitat la scrisoarea
în care era scrisul neregulat
al fiului meu.
Oricând primeam o scrisoare
de la fiul meu era ca o raza de soare
în cel mai întunecat loc din lume.
În acea zi am deschis scrisoarea
și cu litere mari scria
„Mi-a spus mama de ce ești în pușcărie:
crimă.”
Zicea: „Tată, nu omorî.
Isus te privește. Roagă-te.”
Nu eram religios la vremea aceea,
cum nu sunt nici acum,
dar era ceva atât de profund
în cuvintele fiului meu.
M-au făcut să examinez lucruri
despre viață la care nu mă gândisem.
Era prima dată în viața mea
când m-am gândit la faptul
că fiul meu m-ar privi ca pe un criminal.
M-am așezat pe pat
și am reflectat la ceva ce citisem
în „Republica” lui Plato,
unde Socrate declară în „Iertarea”
că o viață neexaminată nu merită trăită.
Acela a fost momentul când
a început transformarea.
Dar nu mi-a fost ușor.
Unul din lucrurile pe care
le-am conștientizat,
parte a transformării mele,
a fost că erau patru lucruri esențiale.
Primul lucru era
că aveam mentori grozavi.
Probabil unii vă gândiți:
unde ai găsit tu
un mare mentor în pușcărie?
Dar în cazul meu
unii din mentorii mei
care aveau condamnări pe viață
erau printre cei mai buni oameni
din viața mea,
pentru că m-au făcut
să-mi văd viața în mod sincer
și m-au forțat să mă întreb
despre felul cum luam deciziile.
Al doilea lucru era literatura.
Înainte de a merge la închisoare
habar n-aveam că existau atâția
poeți, scriitori
și filozofi geniali negri,
și atunci am avut marele noroc
să descopăr autobiografia lui Malcolm X,
care mi-a distrus toate stereotipurile
pe care le aveam despre mine.
Al treilea lucru era familia.
Timp de 19 ani tatăl meu mi-a stat alături
cu o încredere de nezdruncinat,
fiindcă credea că sunt capabil
să-mi îndrept viața.
Am întâlnit și o femeie uluitoare
care acum este mama
fiului meu de doi ani, Sekou,
și m-a învățat cum să mă iubesc
într-un fel sănătos.
Ultimul lucru era scrisul.
Când am primit scrisoarea de la fiul meu
am început să scriu un jurnal
despre lucrurile
pe care le trăisem în copilărie
și în închisoare,
efectul fiind deschiderea minții mele
către ideea de îndreptare.
La începutul detenției
primisem o scrisoare
de la una din rudele victimei.
În scrisoare
îmi spunea ca m-a iertat,
deoarece înțelegea că fusesem un copil
ce fusese abuzat
și trecuse prin dificultăți
și luase un șir de decizii rele.
Era pentru prima dată în viața mea
când mă simțeam pregătit să mă iert.
Un lucru care s-a întâmplat
după acea experiență
e că m-am gândit la oamenii
care erau închiși cu mine
și cât îmi doream
să le spun și lor lucrurile astea.
Am început să vorbesc cu ei
despre experiențele lor
și am aflat cu durere
că cei mai mulți veneau
din aceleași medii abuzive ca mine
și cei mai mulți voiau ajutor
și voiau să se schimbe,
dar, din nefericire, sistemul
care ține 2,5 de milioane
de oameni în închisoare
este construit să păzească
în loc să reabiliteze sau să transforme.
Ca urmare m-am hotărât
că, dacă voi fi vreodată eliberat,
voi face tot ce-mi stă în puteri
să schimb asta.
În 2010 am ieșit din închisoare
pentru prima oara în douăzeci de ani.
Vă rog imaginați-vă,
Fred Flinstone nimerind într-un alt film,
cum ar fi „Familia Jetson”.
Cam așa m-am simțit eu.
Pentru prima dată
aveam contact cu internetul,
medii de socializare,
mașini care vorbesc
ca KITT din „Knight Rider”.
Dar ce m-a fascinat cel mai mult
au fost telefoanele mobile.
Când am intrat în închisoare
telefoanele de mașină erau cam atât
încât trebuiau doi oameni să le care.
Imaginați-vă ce am simțit când am pus mâna
prima oară pe micul meu Blackberry
și am învățat să scriu SMS-uri.
Dar oamenii de lângă mine
nu știau că eu habar n-aveam
ce înseamnă toate aceste abrevieri,
ca LOL, OMG, LMAO,
până într-o zi când discutam
prin SMS cu un prieten,
și l-am rugat să facă ceva,
iar el a răspuns: „K”.
Eram nedumerit: „Ce e K?”
Iar el mi-a zis: „K e OK”.
Mă tot întrebam:
„Ce naiba nu-i în regulă cu K?”
I-am trimis un semn de întrebare.
Mi-a răspuns: „K = OK”
Așa ca i-am răspuns: „FU”.
(Râsete)
Atunci mi-a trimis alt mesaj,
întrebându-mă de ce-l înjur.
I-am răspuns: „LOL FU”,
adică „în sfârșit înțeleg”.
(Râsete)
Acum, la trei ani de atunci,
îmi merge destul de bine,
sunt membru al MIT Media Lab,
lucrez pentru o companie uimitoare
ce se numește BMe,
predau la Universitatea din Michigan,
dar a fost o luptă
fiindcă realizez că sunt mulți
bărbați și femei ce vin acasă
care nu vor avea aceste șanse.
Am fost binecuvântat să lucrez
cu niște oameni uimitori,
care-i ajută pe alții
să se reintegreze în societate,
unul este prietenul meu Calvin Evans.
A ispășit 24 de ani pentru o infracțiune
pe care n-a comis-o.
Are 45 de ani acum,
e student la facultate.
Printre altele am vorbit cu el
și de trei lucruri importante
în transformarea mea personală,
primul fiind acceptarea.
A trebuit să accept că rănisem pe alții.
A trebuit să accept că am fusesem rănit.
Al doilea lucru a fost regretul.
A trebuit să-mi cer scuze
celor pe care îi rănisem,
chiar dacă nu speram să mă ierte,
a fost important pentru că așa era corect.
Dar a trebuit să-mi cer scuze
și mie însumi.
Al treilea lucru a fost îndreptarea.
Pentru mine, îndreptarea a însemnat
să merg înapoi în comunitate
și să lucrez cu tineri cu probleme
care erau pe același drum,
dar și împăcarea cu mine însumi.
Din experiența mea în pușcărie,
am descoperit un lucru:
majoritatea oamenilor
care sunt încarcerați pot fi salvați.
Adevărul este că 90%
din oamenii încarcerați
se vor întoarce la un moment dat
în comunitate,
iar noi avem un rol în a determina
cel fel de oameni
se vor întoarce în comunitate.
Dorința mea azi
este să adoptăm
o abordare mai empatică
în privința modului în care tratăm
încarcerarea în masă,
să renunțăm la
mentalitatea „închide-i și aruncă cheia”.
S-a dovedit că nu funcționează.
Drumul meu este aparte,
dar nu trebuie sa fie așa.
Oricine poate avea o transformare
dacă creăm condițiile să se întâmple.
Ce vă cer astăzi
este să vă imaginați
o lume în care bărbații și femeile
nu sunt ținuți ostatici ai trecutului lor,
în care nelegiuirile și greșelile
nu te definesc pentru tot restul vieții.
Împreună putem crea această realitate,
sper că și voi credeți la fel.
Mulțumesc.
(Aplauze)