Luminile de Crăciun care ajută luptătorii de gherilă să iasă din junglă

Columbia este o țară excepțional de frumoasă și promiţătoare, dar și o țară în care mișcarea de gherilă FARC a creat violență timp de 50 de ani. „În timpul vieții mele nu am trăit nici măcar o zi de pace în țara mea”, spune Jose Miguel Sokoloff. Acest director al unei agenții de publicitate și echipa sa au întrezărit șansa de a atinge inimile și mințile luptătorilor de gherilă cu pomi de Crăciun și mesaje personale plasate strategic în toată jungla. Iată aici mesajele creative care au făcut mii de luptători de gherilă să renunțe la război și ideile cheie din spatele acestor tactici surprinzătoare.

M-am gândit mult cu ce cuvânt să încep azi

și am decis să spun Columbia.

Nu știu câți ați vizitat Columbia,

dar e o țară în nordul Braziliei.

Este o țară frumoasă,
cu oameni extraordinari, ca mine și alții,

(Râsete)

are o faună și o floră incredibile,

are apă, are tot ce-i trebuie
ca să fie un loc perfect.

Dar avem câteva probleme,
poate ați auzit de câteva.

Avem cea mai veche
gherilă activă din lume.

Există de peste 50 de ani,
ceea ce înseamnă că în viața mea

că nu am trăit
nicio zi de pace în țara mea.

Această gherilă, iar
grupul principal e FARC,

Forțele Armate
Revoluționare ale Columbiei,

și-au finanțat războiul
prin răpiri, prin șantaje,

prin intrarea pe piața drogurilor,
prin minerit ilegal.

Avem terorism,
avem bombe unde nu te aștepți.

Deci nu e bine, nu e deloc bine.

Dacă te uităm la prețul uman al acestui
război de-a lungul celor 50 de ani,

am avut peste 5,7 milioane
de persoane strămutate.

E una din cele mai mari
strămutări de populație din lume.

Conflictul ne-a costat
peste 220 000 de vieți.

Se repetă cumva războaiele
din timpul Bolívar.

Atâția oameni care au murit degeaba.

Ne aflăm acum în mijlocul
tratativelor de pace

și încercăm să ajutăm
la rezolvarea pașnică a problemei.

Printre altele am decis să încercăm
ceva complet lateral și diferit:

luminile de Crăciun.

Da, luminile de Crăciun.

Poate vă întrebați: „Oare despre ce
are de gând să vorbească ăsta?”

O să vă vorbesc despre pomi uriași

pe care i-am pus
pe nouă rute strategice din junglă,

împodobiți cu lumini de Crăciun.

Acești pomi ne-au ajutat să demobilizăm
331 de partizani ai gherilei,

vreo 5% din efectivul de luptă
al gherilei în acel moment.

Luminile din pomi erau aprinse noaptea
iar lângă ei era un anunț care spunea:

„Cum poate ajunge Crăciunul în junglă,
așa puteți veni și voi acasă.

Demobilizați-vă.

De Crăciun totul este posibil.”

De unde știm că pomii și-au atins scopul?
I-am adus pe cei 331, ceea ce e ceva.

Dar știm și că,
deși puțini partizani i-au văzut,

mulți au auzit de ei.

Și știm asta pentru că vorbim frecvent
cu partizani demobilizați.

Dar hai să vă povestesc
ce-a fost înaintea pomilor.

Cu 4 ani înaintea pomilor
am fost abordați de către guvern

să-i ajutăm să creeze
o strategie de comunicare

pentru a aduce cât mai mulți partizani
înapoi din junglă.

Guvernul avea strategie militară,
avea o strategie legală,

avea o strategie politică, dar spunea:

„Nu prea avem o strategie de comunicare
și probabil ar fi bine să avem.”

Așa că am decis imediat să luăm parte,

pentru că era o ocazie de a influența
consecințele conflictului

prin ceea ce facem noi,
cu mijloacele noastre.

Dar nu știam multe pe tema asta,
nu înțelegeam.

În Columbia dacă locuiești la oraș
ești foarte departe de război,

așa că nu prea înțelegi.

Am cerut guvernului să ne dea acces
la cât mai mulți partizani demobilizați.

Și am vorbit cu aproape 60 din ei
până să înțelegem bine problema.

Ne-au povestit de ce au intrat în gherilă,

de ce au ieșit din gherilă, ce vise aveau,
ce nemulțumiri aveau.

Din aceste conversații
ne-am format o înțelegere de bază

care ne-a ghidat
în această campanie, și anume:

partizanii sunt în aceeași măsură
prizonieri ai gherilei

ca oamenii pe care îi țin ostatici.

La început am fost impresionați,
am fost fascinați de aceste povești,

și ne-am gândit că poate
calea potrivită de a vorbi cu partizanii

e să-i lăsăm pe ei
să vorbească unii cu alții.

Așa că am înregistrat
vreo 100 de povești în primul an

și le-am dat la radio și la televizor

ca partizanii din junglă
să poată auzi poveștile,

ale lor sau altele similare,

și, când le-au auzit, au decis să iasă.

Vreau să vă spun una din aceste povești.

Cel pe care îl vedeți aici
e Giovanni Andres.

Giovanni Andres avea 25 de ani
când am făcut poza.

Petrecuse 7 ani în gherilă
și tocmai se demobilizase.

Iată povestea lui.

Fusese recrutat când avea 17 ani

și după un timp,

în „batalionul” lui, ca să zic așa,

a fost recrutată o fată frumoasă
și s-au îndrăgostit.

Stăteau de vorbă
despre cum va fi familia lor,

ce nume le vor da copiilor,

cum vor trăi când vor părăsi gherila.

Dar dragostea e strict interzisă
la gradele inferioare din gherilă.

Dragostea lor a fost descoperită,
iar ei au fost despărțiți.

El a fost trimis foarte departe,
iar ea a rămas pe loc.

Ea cunoștea foarte bine teritoriul,

așa că într-o noapte,
când era de gardă, a plecat.

S-a dus la armată și s-a demobilizat.

A fost printre cei cu care
am avut șansa să vorbim.

Am fost impresionați de această poveste,
așa că am făcut un anunț radio.

Se pare că întâmplător,

departe, la mulți kilometri în nord,

el a auzit-o la radio.

Când a auzit-o la radio și-a spus:

„Ce caut eu aici? Ea a avut curajul
să iasă. Asta trebuie să fac și eu.”

Așa a făcut.

A mers timp de două zile și două nopți,
și-a riscat viața și a ieșit.

Singurul lucru pe care și-l dorea
era s-o vadă.

Numai la asta se gândea, s-o vadă.

Până la urmă s-au revăzut.

Știu că vă întrebați dacă s-au întâlnit.
Da, s-au întâlnit.

Ea a fost recrutată la 15 ani
și a plecat când avea 17,

a fost foarte complicat,
dar în final s-au întâlnit.

Nu știu dacă mai sunt împreună,

dar pot să aflu.
(Râsete)

Dar ce pot să vă spun e

că strategia noastră radio mergea.

Problema e că mergea
la gradele inferioare ale gherilei.

Nu mergea în rândul comandanților,
oamenii mai greu de înlocuit.

Pentru că e ușor să recrutezi,
dar cu comandanții e mai greu.

Atunci ne-am gândit
să folosim aceeași strategie:

să lăsăm comandanții
să se adreseze comandanților.

Mai mult, le-am cerut
unor foști comandanți de gherilă

să zboare cu elicopterele, cu microfoane,

și să le spună
celor cu care luptau cândva:

„E o viață mai bună afară”,

„O duc bine”,
„Ce faceți nu merită” etc.

Dar, după cum vă puteți imagina,
asta se poate contracara ușor.

Pentru că acum partizanii puteau spune:
„Da, sigur, dacă nu face asta îl omoară."

Le era ușor, așa că am rămas
dintr-odată cu mâinile goale,

fiindcă partizanii răspândeau vestea
că toate astea se întâmplau

pentru că altfel
foștii comandanți erau în pericol.

Cineva, un om isteț din echipa noastră,

a venit și a zis: „Știți ce am observat?

Am observat că în preajma Crăciunului

au fost valuri de demobilizare

încă de la începutul războiului.”

A fost incredibil,

pentru că ne-a sugerat
că trebuie să vorbim cu omul,

nu cu soldatul.

Trebuia să nu mai vorbim

de la guvern la armată,
de la armată la armată,

ci trebuia să vorbim
despre valorile universale,

trebuia să vorbim despre natura umană.

Așa s-a întâmplat
cu pomul de Crăciun.

În poza aceasta vedeți
cum plănuiam pomii de Crăciun,

iar omul de aici, cel cu trei stele,
e căpitanul Juan Manuel Valdez.

Căpitanul Valdez a fost
primul reprezentant superior

care ne-a dat elicoptere
și sprijinul de care aveam nevoie

să punem acești pomi de Crăciun.

A spus la întâlnirea aceasta
ceva ce nu voi uita niciodată.

A spus: „Vreau să fac asta pentru că
generozitatea mă face mai puternic,

îi face pe oamenii mei mai puternici.”

Mă emoționez când mă gândesc la el

pentru că mai târziu a murit în luptă
și ne e foarte tare dor de el.

Dar am vrut să-l vedeți cu toții,
pentru că a avut un rol foarte important,

el ne-a dat tot sprijinul pentru a pune
primii pomi de Crăciun.

Dar pe urmă partizanii care au ieșit

în timpul operațiunii
cu pomii de Crăciun și celelalte

au spus: „E foarte bine.
Pomii de Crăciun sunt foarte mișto.

Dar știți ceva?

Noi nu prea mai mergem pe jos.
Folosim râurile.”

Râurile sunt autostrăzile junglei.

E un lucru pe care l-am aflat.

Iar cele mai multe recrutări se făceau
în satele din apropierea râurilor.

Atunci ne-am dus la aceste sate
de lângă râuri și am întrebat oamenii,

că probabil unii din ei
cunoșteau partizanii direct.

I-am întrebat: „Puteți trimite
partizanilor un mesaj?”

Am adunat peste 6000 de mesaje.

Unele erau bilețele pe care scria „Ieși”.

Unele erau jucării. Unele erau dulciuri.

Unii și-au scos chiar bijuteriile,
cruciulițele și obiectele religioase

și le-au pus în niște mingi plutitoare
pe care le-am trimis pe râu

ca să fie adunate noaptea.

Le-am trimis cu miile pe râuri
și le-am adunat apoi pe cele neluate.

Dar multe au fost luate.

Asta a produs, în medie,
o demobilizare la fiecare 6 ore.

A fost incredibil, era mesajul
„Vino acasă de Crăciun”.

Apoi a venit procesul de pace.

Și când a început procesul de pace
s-a schimbat total gândirea partizanilor.

S-a schimbat pentru că
te pune pe gânduri:

„Dacă e un proces de pace
înseamnă că probabil se termină.

La un moment dat o să ies.”

Iar temerile lor s-au schimbat complet.

Nu mai erau: „Voi fi omorât?”.

Temerile lor erau: „Voi fi oare respins?

Când ies din asta, voi fi respins?”

Atunci de Crăciunul trecut,
iată ce am făcut:

am găsit 27 de mame de partizani

și le-am rugat să ne dea
poze cu copiii lor,

unde numai ei se puteau recunoaște,
ca să nu le punem viețile în pericol,

și le-am rugat să ne dea cel mai autentic
mesaj de mamă cu putință,

și anume: „Înainte de a fi partizan
ai fost copilul meu.

Vino acasă, te aștept.”

Vedeți pozele aici. Vă arăt câteva.

(Aplauze)

Vă mulțumesc.

Iar pozele au fost puse
în multe locuri

și mulți au venit înapoi.

A fost într-adevăr minunat.

Apoi am decis să colaborăm cu societatea.

Am avut acțiunea cu mamele
în preajma Crăciunului.

Acum să vorbim despre ceilalți.

Poate știți sau nu,
dar a fost Cupa Mondială anul acesta,

iar Columbia a jucat foarte bine.

A fost un moment unificator
pentru Columbia.

Ceea ce am făcut a fost
să le spunem partizanilor:

„Veniți, ieșiți din junglă,
vă păstrăm un loc.”

Au participat televiziunea
și toate canalele media, care spuneau:

„Vă păstrăm un loc.”

Militarul din această reclamă spune:

„Îți păstrez un loc aici în elicopter,

ca să poți ieși din junglă
să te bucuri de Cupa Mondială.”

Foști fotbaliști, comentatori radio,

toată lumea păstra un loc
pentru partizani.

De când am început acest proiect,
acum puțin peste 8 ani,

s-au demobilizat 17 000 de partizani.

Nu vreau...

(Aplauze)

Mulțumesc.

Nu vreau nicicum să spun

că ar fi neapărat numai meritul nostru.

Dar ce știu e că acțiunile noastre

s-ar putea să-i fi ajutat pe mulți din ei
să se gândească la demobilizare

și poate i-au ajutat pe mulți
să ia decizia finală.

Dacă e adevărat, publicitatea
e printre cele mai puternice

unelte de schimbare pe care le avem.

Și vorbesc nu doar în numele meu,

ci și al tuturor colegilor din sală
care lucrează în publicitate,

și al întregii echipe
care a lucrat cu mine la asta:

dacă vrei să schimbi lumea

sau dacă vrei să obții pace, sună-ne,
ne-am bucura să fim de ajutor.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)