Uimitoarea poveste a omului care ne-a dat tratamentul modern al durerii

Pentru foarte mult timp, doctorii au ignorat pur și simplu cea mai elementară și frustrantă parte a stării de boală — durerea. În acest discurs liric și informativ, Latif Nasser relatează povestea extraordinară a lui John J. Bonica, luptător și medic, cel care a convins lumea medicală să ia în serios durerea, transformând astfel viața a milioane de oameni.

Cu câțiva ani în urmă,

mama a făcut artrită reumatoidă.

Încheieturile, genunchii și
degetele de la picioare i s-au umflat,

provocându-i o durere cronică paralizantă.

A trebuit să-și facă
certificat de handicap.

Nu mai mergea la moscheea locală.

Erau dimineți în care nu se putea
spăla pe dinți de durere.

Vroiam să o ajut,

dar nu știam cum.

Nu sunt medic.

Sunt un istoric al medicinei.

Așa că am început să studiez
istoria durerii cronice.

S-a dovedit că în arhiva UCLA
există o întreagă colecție

de istorie a durerii.

Am dat de o poveste fantastică

a unui om care a scăpat
milioane de oameni de durere,

oameni ca mama.

Și totuși, nu auzisem de el.

Nu existau biografii,
filme de Hollywood despre el.

Numele lui este John J. Bonica.

Dar când începea
povestea noastră,

era mai cunoscut ca
Johnny „Bull” Walker.

Era o zi de vară din 1941.

Circul tocmai sosise
în orășelul Brookfield, New York.

Spectatorii se înghesuiau să vadă
dansatorii pe sârmă, clovnii,

cu puțin noroc, omul-ghiulea.

Veneau să-l vadă și pe puternicul
Johnny „Bull” Walker,

malacul ce te putea bate-n cuie
pentru un dolar.

În ziua aceea se auzi o voce

prin sistemul de amplificare al circului.

Era nevoie urgentă de un doctor
în cortul cu animale vii.

Se întâmplase ceva cu dresorul de lei.

Nu i-a ieșit numărul

și avea capul blocat
în gura leului.

Începea să se sufoce,

spectatorii priveau îngroziți

cum se zbate și apoi leșină.

Când, în final, leul a slăbit strânsoarea,

dresorul a căzut la podea nemișcat.

Când și-a revenit după câteva minute,

văzu o față cunoscută
aplecată deasupra lui.

Era Bull Walker.

Mușchiulosul îi făcuse respirație
gură-la-gură, salvându-i viața.

De fapt, forțosul nu spusese nimănui,

dar era student la medicină în anul trei.

Vara mergea în turneu cu circul
pentru a-și plăti studiile,

dar o făcea în secret
pentru a-și proteja imaginea.

Te așteptai să fie o brută, un răufăcător,

nu un tocilar binefăcător.

Nici colegii de la medicină
nu-i știau secretul.

După cum zicea: „De erai sportiv,
erau un tâmpițel.”

Așa că nu le-a spus de circ,

nici că era luptător profesionist
seara și la sfârșit de săptămână.

Folosea pseudonimul Bull Walker,

și mai apoi Masked Marvel.

În același an, a ținut secret

chiar și că a devenit campion mondial

la categoria semigrea.

De-a lungul anilor, John J. Bonica
a trăit aceste vieți paralele.

Era luptător,

era doctor.

Vindeca,

era erou.

Provoca durere

și o trata.

Și cu toate că atunci nu-și dădea seama,
în următoarele cinci decenii

urma să folosească
aceste identități antagoniste

pentru a pune la punct
o nouă perspectivă asupra durerii.

A influențat medicina modernă
atât de mult încât, decenii mai târziu,

revista Time îl va desemna
fondatorul alinării durerii.

Dar toate acestea
s-au petrecut mai târziu.

În 1942 Bonica a absolvit medicina
și s-a însurat cu Emma,

iubita pe care a întâlnit-o
la unul din meciurile sale cu ani înainte.

Încă lua parte la lupte în secret,
trebuia să o facă.

Stagiatura la spitalul
St. Vincent din New York nu era plătită.

Fiind campion, făcea meciuri mari,

la Madison Square Garden,

cu adversari puternici,

ca Everett „The Blonde Bear” Marshall,

sau triplul campion mondial,
Angelo Savoldi.

Confruntările și-au luat tributul
de la corpul său:

a avut șoldul dislocat, coaste rupte.

Într-o noapte, degetul mare
de la piciorul lui Terrible Turk

i-a făcut o cicatrice de Capone pe față.

Dimineața la lucru a trebuit să-și pună
o mască chirurgicală ca să o acopere.

De două ori Bonica s-a prezentat
la sala de operație

cu ochiul atât de umflat
că nu vedea nimic.

Dar în cea mai rea stare
îi erau urechile de conopidă mutilată.

Zicea că le simte ca două
mingi de baseball atașate de cap.

Durerea se tot acumula în el.

Apoi și-a văzut nevasta
intrând în travaliu în spitalul său.

Gâfâia și împingea, era clar în agonie.

Ginecologul a chemat
rezidentul de serviciu

să-i administreze câteva picături de eter
ca să-i mai treacă durerea.

Dar rezidentul era venit recent,
de doar trei săptămâni,

era extrem de nervos și, aplicând eterul,

a iritat gâtul Emmei.

Ea a vomitat, s-a înecat
și a început să se învinețească.

Bonica, văzând toate astea,
l-a împins pe rezident la o parte,

i-a eliberat căile respiratorii,

salvându-și astfel nevasta
și fiica nenăscută.

În acel moment a decis
să-și dedice viața anesteziologiei.

A descoperit anestezia epidurală
pentru a ușura nașterea.

Dar înainte de a se putea concentra
pe obstetrică,

Bonica a trebuit să se înroleze
pentru tratamente de bază.

Chiar în jurul Zilei Z,

Bonica s-a înfățișat la
Medigan Army Medical Center,

lângă Tacoma.

Cu cele 7.700 de paturi, era unul dintre
cele mai mari spitale militare în America.

Bonica răspundea de controlul durerii.

Avea doar 27 de ani.

Având așa de mulți pacienți,
Bonica a început să dea de cazuri

ce contraziceau tot ce învățase.

Durerea se presupunea că e
un fel de semnal de alarmă, în sens bun,

o modalitate a corpului de a semnaliza
o traumă, cum ar fi un braț rupt.

Dar uneori,

de pildă după amputarea unui picior,

pacientul mai poate acuza dureri
în piciorul inexistent.

Dar dacă trauma a fost tratată,
de ce continuă semnalizarea?

În alte cazuri nu se putea observa
niciun fel de traumă,

totuși, pacientul avea dureri.

Bonica a contactat toți specialiștii
din spital: chirurgi,

neurologi, psihiatri și alții.

Și le-a cerut părerea
despre pacienții lor.

Îi lua prea mult timp, așa că a început
să organizeze întâlniri de grup la masă.

Era ca un fel de echipă de specialiști
ce urmărea durerea pacientului.

Nimeni nu se mai concentrase
asupra durerii astfel.

După asta a studiat
literatura de specialitate.

A citit toate cărțile medicale
de care a putut face rost,

notând cu grijă fiecare mențiune
a cuvântului „durere”.

Din cele 14.000 de pagini citite,

cuvântul „durere” apărea
pe 17 și jumătate.

Șaptesprezece și jumătate.

Pentru cea mai elementară, cea mai comună
și frustrantă parte a stării de pacient.

Bonica era șocat, îl citez:

„La ce concluzie se poate ajunge?

Nu se vorbește despre
cel mai important lucru

din perspectiva pacientului.”

Așa că în următorii opt ani
Bonica a vorbit despre asta.

A scris despre asta, a scris
acele pagini lipsă.

A scris ceea ce mai târziu
s-a numit Biblia Durerii.

În aceasta, el propunea noi strategii,

tratamente noi prin folosirea
injecțiilor ce blocau nervii.

A propus înființarea unei noi instituții,
Clinica Durerii,

pe baza acelor întâlniri din timpul mesei.

Dar cel mai important lucru
realizat prin cartea sa

e că a fost un fel de alarmă emoțională
pentru medicină.

O pledoarie disperată pentru ca doctorii
să ia în serios durerea

din viața pacienților.

A reformulat însuși scopul medicinei.

Țelul nu e să-i facă pe pacienți mai bine,

ci să-i facă să se simtă mai bine.

Și-a susținut ideile despre durere
timp de decenii,

până ce, la mijlocul anilor '70,
ele au prins în sfârșit viață.

Au apărut sute de clinici ale durerii
în toată lumea.

Dar în acest timp, o turnură tragică.

Anii de lupte ai lui Bonica
și-au pus amprenta asupra sa.

Nu mai pășise în ring
de peste 20 de ani,

dar cele 1500 de lupte
i-au afectat fizicul.

La 55 de ani suferea
de osteoartrită severă.

În următorii 20 de ani
a suferit 22 de operații,

incluzând patru operații pe coloană,

înlocuire de șold
după înlocuire de șold.

De-abia putea să-și ridice brațul
sau să-și întoarcă capul.

Avea nevoie de cârje de aluminiu
pentru a merge.

Prietenii și foștii studenți
i-au devenit doctori.

Unul își amintea că, probabil, el a luat
mai multe injecții ce blocau nervii

decât oricine altcineva de pe planetă.

Deja dependent de muncă,
lucra și mai mult,

15-18 ore pe zi.

Vindecarea altora nu mai era
o simplă meserie,

era cea mai eficientă
formă de alinare a sa.

„De nu eram atât de ocupat”,
a spus odată unui reporter,

„aș fi fost total handicapat.”

La o călătorie de afaceri în Florida,
la începutul anilor '80,

Bonica l-a pus pe un fost student al său
să-l ducă în zona Hyde Park din Tampa.

Au trecut pe lângă palmieri
și au tras la un vechi conac,

cu gigantice tunuri howitzer
ascunse în garaj.

Conacul aparținea familiei Zacchini,

care erau un fel de familie regală
a circului american.

Cu câteva decade înainte, Bonica îi privea

cum, cu ochelarii puși și
în costumele lor argintii

își făceau numărul ai cărui pionieri
au fost: Omul-Ghiulea.

Dar acum erau ca el: pensionați.

Toată generația aceea e acum moartă,
inclusiv Bonica,

deci nu se poate ști exact
ce și-au zis în acea zi.

Totuși, îmi imaginez cu plăcere
conversația.

Forțosul și oamenii-ghiulea reuniți,

arătându-și cicatricele
mai vechi și mai noi.

Poate că Bonica le-a dat sfaturi medicale.

Poate le-a spus ce a zis mai târziu
într-o relatare orală,

cum că timpul petrecut la circ
și luptele i-au modelat puternic viața.

Bonica a văzut durerea de aproape.

A simțit-o, a trăit-o.

Și asta a făcut imposibil pentru el
să o ignore la alții.

Din această empatie, a înființat
un nou domeniu medical,

jucând un rol major în recunoașterea
ca atare a durerii

în medicină.

În aceeași relatare orală,

Bonica susținea că durerea

e cea mai complexă experiență umană.

Implică trecutul nostru,
prezentul,

interacțiunile, familia.

Cu siguranță că aceasta a fost
foarte adevărat în cazul lui Bonica.

Dar a fost adevărat
și în cazul mamei mele.

Pentru medici e simplu să o vadă pe mama

ca un fel de pacient profesionist,

a femeie ce-și duce zilele
în săli de așteptare.

Uneori și eu m-am împotmolit
și am văzut-o tot așa.

Dar văzând durerea lui Bonica,

un testament pentru viața sa
pe deplin trăită,

am început să-mi amintesc
tot ce implică durerea mamei.

Înainte de a se umfla
și a deveni artritice,

degetele mamei băteau la mașină

la departamentul de R.U.
al spitalului la care lucra.

Împăturau samosa
pentru întreaga moschee.

Când am fost copil, îmi tăiau părul,

mă ștergeau la nas,

îmi legau șireturile.

Mulțumesc.

(Aplauze)