Cu câțiva ani în urmă, mama a făcut artrită reumatoidă. Încheieturile, genunchii și degetele de la picioare i s-au umflat, provocându-i o durere cronică paralizantă. A trebuit să-și facă certificat de handicap. Nu mai mergea la moscheea locală. Erau dimineți în care nu se putea spăla pe dinți de durere. Vroiam să o ajut, dar nu știam cum. Nu sunt medic. Sunt un istoric al medicinei. Așa că am început să studiez istoria durerii cronice. S-a dovedit că în arhiva UCLA există o întreagă colecție de istorie a durerii. Am dat de o poveste fantastică a unui om care a scăpat milioane de oameni de durere, oameni ca mama. Și totuși, nu auzisem de el. Nu existau biografii, filme de Hollywood despre el. Numele lui este John J. Bonica. Dar când începea povestea noastră, era mai cunoscut ca Johnny „Bull” Walker. Era o zi de vară din 1941. Circul tocmai sosise în orășelul Brookfield, New York. Spectatorii se înghesuiau să vadă dansatorii pe sârmă, clovnii, cu puțin noroc, omul-ghiulea. Veneau să-l vadă și pe puternicul Johnny „Bull” Walker, malacul ce te putea bate-n cuie pentru un dolar. În ziua aceea se auzi o voce prin sistemul de amplificare al circului. Era nevoie urgentă de un doctor în cortul cu animale vii. Se întâmplase ceva cu dresorul de lei. Nu i-a ieșit numărul și avea capul blocat în gura leului. Începea să se sufoce, spectatorii priveau îngroziți cum se zbate și apoi leșină. Când, în final, leul a slăbit strânsoarea, dresorul a căzut la podea nemișcat. Când și-a revenit după câteva minute, văzu o față cunoscută aplecată deasupra lui. Era Bull Walker. Mușchiulosul îi făcuse respirație gură-la-gură, salvându-i viața. De fapt, forțosul nu spusese nimănui, dar era student la medicină în anul trei. Vara mergea în turneu cu circul pentru a-și plăti studiile, dar o făcea în secret pentru a-și proteja imaginea. Te așteptai să fie o brută, un răufăcător, nu un tocilar binefăcător. Nici colegii de la medicină nu-i știau secretul. După cum zicea: „De erai sportiv, erau un tâmpițel.” Așa că nu le-a spus de circ, nici că era luptător profesionist seara și la sfârșit de săptămână. Folosea pseudonimul Bull Walker, și mai apoi Masked Marvel. În același an, a ținut secret chiar și că a devenit campion mondial la categoria semigrea. De-a lungul anilor, John J. Bonica a trăit aceste vieți paralele. Era luptător, era doctor. Vindeca, era erou. Provoca durere și o trata. Și cu toate că atunci nu-și dădea seama, în următoarele cinci decenii urma să folosească aceste identități antagoniste pentru a pune la punct o nouă perspectivă asupra durerii. A influențat medicina modernă atât de mult încât, decenii mai târziu, revista Time îl va desemna fondatorul alinării durerii. Dar toate acestea s-au petrecut mai târziu. În 1942 Bonica a absolvit medicina și s-a însurat cu Emma, iubita pe care a întâlnit-o la unul din meciurile sale cu ani înainte. Încă lua parte la lupte în secret, trebuia să o facă. Stagiatura la spitalul St. Vincent din New York nu era plătită. Fiind campion, făcea meciuri mari, la Madison Square Garden, cu adversari puternici, ca Everett „The Blonde Bear” Marshall, sau triplul campion mondial, Angelo Savoldi. Confruntările și-au luat tributul de la corpul său: a avut șoldul dislocat, coaste rupte. Într-o noapte, degetul mare de la piciorul lui Terrible Turk i-a făcut o cicatrice de Capone pe față. Dimineața la lucru a trebuit să-și pună o mască chirurgicală ca să o acopere. De două ori Bonica s-a prezentat la sala de operație cu ochiul atât de umflat că nu vedea nimic. Dar în cea mai rea stare îi erau urechile de conopidă mutilată. Zicea că le simte ca două mingi de baseball atașate de cap. Durerea se tot acumula în el. Apoi și-a văzut nevasta intrând în travaliu în spitalul său. Gâfâia și împingea, era clar în agonie. Ginecologul a chemat rezidentul de serviciu să-i administreze câteva picături de eter ca să-i mai treacă durerea. Dar rezidentul era venit recent, de doar trei săptămâni, era extrem de nervos și, aplicând eterul, a iritat gâtul Emmei. Ea a vomitat, s-a înecat și a început să se învinețească. Bonica, văzând toate astea, l-a împins pe rezident la o parte, i-a eliberat căile respiratorii, salvându-și astfel nevasta și fiica nenăscută. În acel moment a decis să-și dedice viața anesteziologiei. A descoperit anestezia epidurală pentru a ușura nașterea. Dar înainte de a se putea concentra pe obstetrică, Bonica a trebuit să se înroleze pentru tratamente de bază. Chiar în jurul Zilei Z, Bonica s-a înfățișat la Medigan Army Medical Center, lângă Tacoma. Cu cele 7.700 de paturi, era unul dintre cele mai mari spitale militare în America. Bonica răspundea de controlul durerii. Avea doar 27 de ani. Având așa de mulți pacienți, Bonica a început să dea de cazuri ce contraziceau tot ce învățase. Durerea se presupunea că e un fel de semnal de alarmă, în sens bun, o modalitate a corpului de a semnaliza o traumă, cum ar fi un braț rupt. Dar uneori, de pildă după amputarea unui picior, pacientul mai poate acuza dureri în piciorul inexistent. Dar dacă trauma a fost tratată, de ce continuă semnalizarea? În alte cazuri nu se putea observa niciun fel de traumă, totuși, pacientul avea dureri. Bonica a contactat toți specialiștii din spital: chirurgi, neurologi, psihiatri și alții. Și le-a cerut părerea despre pacienții lor. Îi lua prea mult timp, așa că a început să organizeze întâlniri de grup la masă. Era ca un fel de echipă de specialiști ce urmărea durerea pacientului. Nimeni nu se mai concentrase asupra durerii astfel. După asta a studiat literatura de specialitate. A citit toate cărțile medicale de care a putut face rost, notând cu grijă fiecare mențiune a cuvântului „durere”. Din cele 14.000 de pagini citite, cuvântul „durere” apărea pe 17 și jumătate. Șaptesprezece și jumătate. Pentru cea mai elementară, cea mai comună și frustrantă parte a stării de pacient. Bonica era șocat, îl citez: „La ce concluzie se poate ajunge? Nu se vorbește despre cel mai important lucru din perspectiva pacientului.” Așa că în următorii opt ani Bonica a vorbit despre asta. A scris despre asta, a scris acele pagini lipsă. A scris ceea ce mai târziu s-a numit Biblia Durerii. În aceasta, el propunea noi strategii, tratamente noi prin folosirea injecțiilor ce blocau nervii. A propus înființarea unei noi instituții, Clinica Durerii, pe baza acelor întâlniri din timpul mesei. Dar cel mai important lucru realizat prin cartea sa e că a fost un fel de alarmă emoțională pentru medicină. O pledoarie disperată pentru ca doctorii să ia în serios durerea din viața pacienților. A reformulat însuși scopul medicinei. Țelul nu e să-i facă pe pacienți mai bine, ci să-i facă să se simtă mai bine. Și-a susținut ideile despre durere timp de decenii, până ce, la mijlocul anilor '70, ele au prins în sfârșit viață. Au apărut sute de clinici ale durerii în toată lumea. Dar în acest timp, o turnură tragică. Anii de lupte ai lui Bonica și-au pus amprenta asupra sa. Nu mai pășise în ring de peste 20 de ani, dar cele 1500 de lupte i-au afectat fizicul. La 55 de ani suferea de osteoartrită severă. În următorii 20 de ani a suferit 22 de operații, incluzând patru operații pe coloană, înlocuire de șold după înlocuire de șold. De-abia putea să-și ridice brațul sau să-și întoarcă capul. Avea nevoie de cârje de aluminiu pentru a merge. Prietenii și foștii studenți i-au devenit doctori. Unul își amintea că, probabil, el a luat mai multe injecții ce blocau nervii decât oricine altcineva de pe planetă. Deja dependent de muncă, lucra și mai mult, 15-18 ore pe zi. Vindecarea altora nu mai era o simplă meserie, era cea mai eficientă formă de alinare a sa. „De nu eram atât de ocupat”, a spus odată unui reporter, „aș fi fost total handicapat.” La o călătorie de afaceri în Florida, la începutul anilor '80, Bonica l-a pus pe un fost student al său să-l ducă în zona Hyde Park din Tampa. Au trecut pe lângă palmieri și au tras la un vechi conac, cu gigantice tunuri howitzer ascunse în garaj. Conacul aparținea familiei Zacchini, care erau un fel de familie regală a circului american. Cu câteva decade înainte, Bonica îi privea cum, cu ochelarii puși și în costumele lor argintii își făceau numărul ai cărui pionieri au fost: Omul-Ghiulea. Dar acum erau ca el: pensionați. Toată generația aceea e acum moartă, inclusiv Bonica, deci nu se poate ști exact ce și-au zis în acea zi. Totuși, îmi imaginez cu plăcere conversația. Forțosul și oamenii-ghiulea reuniți, arătându-și cicatricele mai vechi și mai noi. Poate că Bonica le-a dat sfaturi medicale. Poate le-a spus ce a zis mai târziu într-o relatare orală, cum că timpul petrecut la circ și luptele i-au modelat puternic viața. Bonica a văzut durerea de aproape. A simțit-o, a trăit-o. Și asta a făcut imposibil pentru el să o ignore la alții. Din această empatie, a înființat un nou domeniu medical, jucând un rol major în recunoașterea ca atare a durerii în medicină. În aceeași relatare orală, Bonica susținea că durerea e cea mai complexă experiență umană. Implică trecutul nostru, prezentul, interacțiunile, familia. Cu siguranță că aceasta a fost foarte adevărat în cazul lui Bonica. Dar a fost adevărat și în cazul mamei mele. Pentru medici e simplu să o vadă pe mama ca un fel de pacient profesionist, a femeie ce-și duce zilele în săli de așteptare. Uneori și eu m-am împotmolit și am văzut-o tot așa. Dar văzând durerea lui Bonica, un testament pentru viața sa pe deplin trăită, am început să-mi amintesc tot ce implică durerea mamei. Înainte de a se umfla și a deveni artritice, degetele mamei băteau la mașină la departamentul de R.U. al spitalului la care lucra. Împăturau samosa pentru întreaga moschee. Când am fost copil, îmi tăiau părul, mă ștergeau la nas, îmi legau șireturile. Mulțumesc. (Aplauze)