Internetul a făcut schimbarea socială ușor de organizat, dar greu de câștigat

În prezent viteza cu care distribuim informația este atât de mare încât un singur e-mail poate lansa o campanie de informare mondială, cum este cazul mișcării Occupy. Însă, așa cum tehno-sociologul Zeynep-Tufecki ne arată, facilitatea rețelelor de socializare pot dăuna schimbării sociale pe termen lung. De la Gezi la Primăvara Arabă, din Ucraina la Hong Kong, ea arată cum protestelor din ziua de azi le lipsesc beneficiile muncii grele (și lente).

Recent am auzit multe despre contribuția
rețelelor sociale în proteste

și e adevărat.

Dar după mai mult de un deceniu

de studiu și participare
în mai multe mișcări sociale,

mi-am dat seama

că modul în care tehnologia
ajută mișcările sociale

poate în mod paradoxal să le slăbească.

Asta nu e inevitabil, dar o schimbare
necesită să înțelegem

ce face posibil succesul pe termen lung.

Și lecțiile se aplică în multe domenii.

De exemplu, protestele din Turcia
din parcul Gezi în iulie 2013

pe care le-am studiat pe teren,

Twitter a fost cheia organizării lor.

Era peste tot în parc... la fel
ca și gazele lacrimogene.

Nu era totul high-tech.

Dar oamenii din Turcia știau deja
puterea Twitter-ului

din cauza unui eveniment nefericit
ce avusese loc cu un an în urmă,

când avioane militare
au bombardat și ucis

34 de contrabandiști kurzi
lângă graniță.

Și presa turcească
a cenzurat complet evenimentul.

Editorii au stat în redacții

și au așteptat să le spună guvernul
ce să facă.

Un jurnalist frustrat nu a mai suportat.

Și-a cumpărat singur un bilet de avion

și a mers în satul
în care avusese loc atacul.

Și a fost întâmpinat de această imagine:

un șir de sicrie coborând pe deal,
rude îndurerate.

Mai târziu mi-a spus
cât de șocat s-a simțit

și că nu a știut ce să facă.

Așa că și-a scos telefonul,
așa cum oricare din noi ar fi făcut,

a făcut poza asta
și a postat-o pe Twitter.

Și, iată, imaginea a devenit virală,

a înfruntat cenzura și a forțat
mass media să discute evenimentul.

Așa că, peste un an,
când au avut loc protestele din Gezi

totul a început ca un protest
împortriva distrugerii unui parc

dar a devenit un protest
contra autoritarismului.

Nu e surprinzător că media l-a cenzurat

dar au devenit ridicoli câteodată.

Când protestul era așa intens,

când CNN International
difuza live din Istanbul,

CNN Turcia difuza un documentar
despre pinguini!

Ador documentarele cu pinguini,
dar nu asta era știrea zilei!

Un telespectator enervat a pus două ecrane
împreună și a făcut poza asta,

care a devenit, și ea, virală.

De atunci, oamenii numesc presa turcească
- presa pinguinilor. (Râsete)

Dar de data asta,
oamenii au știut ce să facă.

Au căutat pe telefon știrile adevărate.

Mai mult, au mers în parc,
au făcut fotografii și au participat

și au transmis mai departe
prin rețelele sociale.

Conexiunea digitală a fost folosită
pentru tot, de la mâncare la donații.

Totul a fost organizat parțial
cu ajutorul noilor tehnologii.

Folosirea Internetului
pentru mobilizare și mediatizare

datează de mult timp.

Aduceți-vă aminte de Zapatistas,

revolta țăranilor din regiunea
Chiapas din Mexico

condusă de carismaticul
Subcomandate Marcos;

asta a fost probabil prima revoltă

care a primit atenție globală
mulțumită Internetului.

Sau Seattle în '99,

când un efort multinațional
a îndreptat atenția la nivel global

asupra unei organizații atunci obscure:
Organizația Mondială de Comerț,

folosind aceste tehnologii digitale
pentru a se organiza.

Și mai recent, valuri de proteste
au destablizat stat după stat.

Revoltele arabe din Bahrain
până în Tunisia, Egipt și mai multe.

Indignados din Spania, Italia, Grecia
și protestele din parcul Gezi;

Taiwan, Euromaidan în Ucraina, Hong Kong.

Și inițiative mai recente, ca hashtag-ul
#BringBackOurGirls.

În prezent, o rețea de tweet-uri poate
declanșa o campanie de informare globală.

O pagină Facebook poate deveni
un mijloc de mobilizare în masă.

E uimitor!

Dar gândiți-vă la mișcările
pe care le-am menționat.

Rezultatele pe care le-au avut

nu sunt tocmai proporționale
cu energia pe care au inspirat-o.

Speranțele pe care le-au nutrit
nu se potrivesc

cu rezultatele obținute la final.

Și asta ridică un semn de întrebare:

dacă tehnologia digitală
face lucurile mai simple,

de ce nu au devenit mai frecvente
urmările pozitive?

Prin utilizarea platformelor digitale
pentru activism și politică,

nu neglijăm cumva unele din beneficiile
metodelor mai dificile?

Eu cred că da.

Cred că regula generală este:

mobilizarea mai ușoară
nu înseamnă mereu câștiguri facile.

Acum, să fiu clară,

tehnologia ne dă putere
în diverse moduri.

Este foarte puternică.

În Turcia, am văzut cum
patru studenți de colegiu

au organizat o rețea națională
de jurnalism numită 140Journos,

care a devenit zona centrală
de știri necenzurate din țară.

În Egipt, am văzut patru tineri
folosind conexiunea digitală

pentru a organiza suport logistic
și stocuri pentru 10 spitale,

operațiuni foarte mari,

în timpul confruntărilor
din Piața Tahrir din 2011.

Și l-am întrebat pe fondatorul
proiectului Tahrir Supplies

cât timp a trecut de când i-a venit ideea
până ce a început proiectul.

"Cinci minute" mi-a spus. Cinci minute!

Și nu avea nicio experiență în logistică.

Sau gândiți-vă la mișcarea Occupy
care a zguduit toată lumea în 2011.

A început de la un singur e-mail

de la o revistă, Adbusters,
către cei 90 000 de abonați.

La două luni după acest e-mail,

în Statele Unite erau 600 de proteste
în desfășurare.

La mai puțin de o lună
de la ocuparea parcului Zuccotti,

un protest global a avut loc
în 82 de țări, 950 de orașe.

A fost unul dintre cele mai mari
proteste globale organizate vreodată.

Comparați cu ceea ce mișcarea
pentru Drepturi Civile din Alabama în 1955

a făcut pentru a boicota
sistemului segregat rasial de autobuze.

Se pregătiseră de ani de zile

și au decis că e timpul să acționeze
după ce Rosa Parks a fost arestată.

Dar cum să dai de veste:
„Mâine vom începe boicotul!"

când nu ai Facebook, mesaje pe mobil,
Twitter, nimic de tipul ăsta?

Așa că au fost nevoiți
să tipărească manual 52 000 de pliante

furișându-se în biroul de duplicat
al unei universități

lucrând noaptea, în secret.

Apoi au apelat la cele 68 de organizații
afro-americane

care au distribuit pliantele
în toată țara.

Și nevoile logistice au fost cu atât
mai dificile, pentru că erau săraci.

Trebuiau să muncească, cu sau fără boicot,

așa că au organizat un sistem
de făcut naveta,

tot întâlnindu-se.

Fără SMS-uri, Twitter sau Facebook.

Au trebuit să se întâlnească mereu
ca acest sistem de navetă să meargă.

Astăzi, ar fi mult mai simplu.

Am crea o bază de date, cu traseele
disponibile și cele de care avem nevoie

am coordona totul prin baza de date,
și am folosi SMS-uri.

Nu ar trebui să ne întâlnim atât de des.

Dar luați în considerare asta:

mișcarea pentru drepturi civile din SUA

a trecut printr-un câmp minat
cu pericole politice,

s-a confruntat cu represiune și a învins,
a câștigat compromisuri majore,

s-a confruntat cu riscuri
și a inovat în ciuda lor.

În schimb, la 3 ani după ce Occupy

a declanșat conversația globală
despre inegalitate,

politicile care au cauzat asta
sunt neschimbate.

Europa a fost mișcată de un val
de proteste anti-austeritate,

dar continentul nu și-a schimbat direcția.

Prin utilizarea acestor tehnologii,

nu cumva ignorăm unele din beneficiile
muncii îndelungate și susținute?

Pentru a înțelege asta,

am mers înapoi în Turcia
la un an după protestele din Gezi

și am intervievat mai mulți oameni,

de la activiști la politicieni,

din partidul de la putere,
din partide și mișcări de opoziție.

Am descoperit că protestatarii
din Gezi erau exasperați,

Erau dezamăgiți,

obținuseră mult mai puțin
decât s-au așteptat.

Asta mi-a reamintit de tot ce auzisem
peste tot în lume

de la alți protestatari
cu care țin legătura.

Și am realizat că parte din problemă

este că protestele de azi au devenit
puțin ca escaladarea Everestului

cu ajutorul a 60 de sherpa
(nativi nepalezi)

și Internetul este ca sherpa pentru noi.

Ceea ce facem acum
e să alegem căile rapide

fără să înlocuim beneficiile muncii
mai îndelungate.

Pentru că, vedeți,
felul de muncă organizatorică,

necesară în toate sarcinile logistice,
descurajatoare și monotone,

nu doar că își îndeplinește scopul,

dar creează un fel de organizație
care poate să gândească în echipă

să ia decizii dificile împreună,

să ajungă la un consens și să inoveze,
și poate chiar mai esențial,

să continue împreună
chiar și în calea diferențelor.

Așa că atunci când vă uitați la acest marș
în Washington în 1963,

când priviți această imagine;

acesta e marșul la care Martin Luther King
a susținut faimosul discurs

„I have a dream" (Am un vis) în 1963.

nu vedeți doar un marș,
nu auziți doar un discurs puternic,

ci observați și munca grea și de durată
depusă pentru acel marș.

Și dacă sunteți la putere,

realizați că puterea
simbolizată de acel marș

nu doar marșul în sine dar și puterea lui,
trebuie luate în serios.

În comparație, când vedeți
marșurile globale Occupy,

organizate în două săptămâni,
vedeți multă dezamăgire,

dar nu vedeți dinți care să muște
pe termen lung.

Mișcarea pentru drepturi civile
a inovat din punct de vedere tactic

de la boicoturi la greve
și la marșuri pentru libertate.

Mișcările din prezent se extind
foarte repede, fără baza organizatorică

care să le facă să reziste provocărilor.

Sunt ca niște organizații
care au crescut foarte mari,

fără să știe ce să facă în continuare
și rar reușesc să-și schimbe tacticile

pentru că nu au profunzimea capacității
de a se adapta unor asemenea tranziții.

Vreau să mă fac înțeleasă:
magia nu constă în tipăritul manual.

E în capacitatea de a lucra împreună,
și de a gândi colectiv

care poate fi construită în timp
cu multă muncă.

Pentru a înțelege asta,

am intervievat un membru de top
al partidului de la putere din Turcia

și l-am întrebat „Cum reușiți?"

Și ei folosesc extensiv
tehnologia digitală, deci nu e asta.

Atunci care este secretul?

Ei bine, mi l-a spus.

Mi-a zis că el nu pune niciodată
zahăr în ceai.

Am întrebat: „Ce legătură are asta?"

Păi, a spus el, partidul lui începe
pregătirea următorelor alegeri

în ziua de după cele precedente,

și își petrece tot timpul, zilnic,
întâlnindu-se cu votanți în casele lor,

la nunți, ceremonii de circumcizie

și apoi se întâlnește cu restul colegilor
și își compară notițele.

Cu atâtea întâlniri pe zi,
cu ceai oferit la fiecare

pe care nu-l poate refuza
pentru că ar fi nepoliticos,

nu ar putea lua nici măcar
un cub de zahăr la o cană de ceai,

pentru că ar însemna multe kilograme
de zahăr - nici nu poate calcula câte.

Și în acel moment am realizat
de ce vorbea așa repede:

avusese deja întâlniri după-amiaza,
și era supra-cafeinizat.

Dar partidul lui a câștigat
două alegeri importante

într-un an de la protestele din Gezi,
cu un avantaj confortabil.

Cu siguranță, guvernele au resurse
care pot fi puse la dispoziție,

nu e același joc,
dar diferențele ne pot învăța ceva.

Ca toate poveștile de acest tip,
tehnologia nu e totul.

E tehnologia care ne permite
să facem ce doream.

Mișcările sociale de astăzi
vor să opereze informal.

Nu doresc o conducere instituționalizată.

Vor să nu se implice în politică,
fiindcă se tem de corupție și co-optare.

Și au dreptate.

Democrațiile reprezentative moderne
sunt sufocate în multe țări

de interese puternice.

Dar această atitudine face dificilă

mobilizarea pe termen lung și exersarea
unei presiuni asupra sistemului

ceea ce duce la protestatari frustrați
care renunță

și la mai multă corupție în politică.

Politica și democrația șchioapătă
fără o opoziție eficientă

deoarece cauzele care au inspirat
mișcările recente sunt esențiale.

Schimbarea climatică ne amenință.

Inegalitatea periclitează dezvoltarea,
potențialul uman și economia.

Autoritarismul sufocă multe țări.

Avem nevoie de mișcări mai eficiente.

Unii susțin că problema
constă în faptul că mișcările de azi

nu sunt formate de oameni
care să-și asume la fel de multe riscuri,

dar asta nu e adevărat.

De la Gezi, la Tahrir și în alte locuri

am văzut oameni riscându-și viața.

Și nu e adevărat ce suținea
Malcolm Gladwell

că protestatarii de azi
formează relații virtuale mai slabe.

Nu, ei vin la aceste proteste
ca înainte,

cu prieteni, cu rețele existente

și uneori își fac prieteni pe viață.

Încă țin legătura cu prietenii
pe care i-am cunoscut

în protestele globale Zapatista
acum mai bine de un deceniu

și legăturile dintre străini
nu sunt insignifiante.

Când am fost atacată
cu gaze lacrimogene în Gezi,

oameni care nu mă cunoșteau m-au ajutat,
pe mine și pe alții, în loc să fugă.

În Tahrir, am văzut protestatari

străduindu-se din greu
să se protejeze unii pe alții.

Și răspândirea cunoștințelor digitale
este importantă

pentru că schimbarea mentalităților
stă la baza schimbărilor politice.

Mișcările actuale trebuie să depășească
mobilizarea pe scară largă în timp scurt

și să vină cu o soluție
pentru a gândi împreună,

să vină cu propuneri convingătoare,
să ajungă la un consens,

să conștientizeze etapele politice
și să exercite presiune,

pentru că doar intențiile bune,
curajul și sacrificiul

nu vor fi suficiente.

În prezent sunt multe eforturi.

În Noua Zeelandă, un grup de tineri
lucrează la o platformă numită Loomio

pentru a permite participarea extinsă
în luarea deciziilor.

În Turcia, 140Journos organizează
ateliere de programare IT

pentru a susține comunitățile
și jurnalismul civil.

În Argentina, o platformă
numită DemocracyOS

aduce participare parlamentelor
și partidelor politice.

Toate acestea sunt minunate
și avem nevoie de mai multe,

dar soluția nu este un sistem online
de luat decizii îmbunătățit,

căci dacă vrem să modernizăm democrația,
avem nevoie de inovații la toate nivelele

de la cel organizațional
la cel politic și social.

Deoarece pentru a reuși pe termen lung,

câteodată ai nevoie de ceai fără zahăr,

pe lângă Twitter.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)