Recent am auzit multe despre contribuția rețelelor sociale în proteste și e adevărat. Dar după mai mult de un deceniu de studiu și participare în mai multe mișcări sociale, mi-am dat seama că modul în care tehnologia ajută mișcările sociale poate în mod paradoxal să le slăbească. Asta nu e inevitabil, dar o schimbare necesită să înțelegem ce face posibil succesul pe termen lung. Și lecțiile se aplică în multe domenii. De exemplu, protestele din Turcia din parcul Gezi în iulie 2013 pe care le-am studiat pe teren, Twitter a fost cheia organizării lor. Era peste tot în parc... la fel ca și gazele lacrimogene. Nu era totul high-tech. Dar oamenii din Turcia știau deja puterea Twitter-ului din cauza unui eveniment nefericit ce avusese loc cu un an în urmă, când avioane militare au bombardat și ucis 34 de contrabandiști kurzi lângă graniță. Și presa turcească a cenzurat complet evenimentul. Editorii au stat în redacții și au așteptat să le spună guvernul ce să facă. Un jurnalist frustrat nu a mai suportat. Și-a cumpărat singur un bilet de avion și a mers în satul în care avusese loc atacul. Și a fost întâmpinat de această imagine: un șir de sicrie coborând pe deal, rude îndurerate. Mai târziu mi-a spus cât de șocat s-a simțit și că nu a știut ce să facă. Așa că și-a scos telefonul, așa cum oricare din noi ar fi făcut, a făcut poza asta și a postat-o pe Twitter. Și, iată, imaginea a devenit virală, a înfruntat cenzura și a forțat mass media să discute evenimentul. Așa că, peste un an, când au avut loc protestele din Gezi totul a început ca un protest împortriva distrugerii unui parc dar a devenit un protest contra autoritarismului. Nu e surprinzător că media l-a cenzurat dar au devenit ridicoli câteodată. Când protestul era așa intens, când CNN International difuza live din Istanbul, CNN Turcia difuza un documentar despre pinguini! Ador documentarele cu pinguini, dar nu asta era știrea zilei! Un telespectator enervat a pus două ecrane împreună și a făcut poza asta, care a devenit, și ea, virală. De atunci, oamenii numesc presa turcească - presa pinguinilor. (Râsete) Dar de data asta, oamenii au știut ce să facă. Au căutat pe telefon știrile adevărate. Mai mult, au mers în parc, au făcut fotografii și au participat și au transmis mai departe prin rețelele sociale. Conexiunea digitală a fost folosită pentru tot, de la mâncare la donații. Totul a fost organizat parțial cu ajutorul noilor tehnologii. Folosirea Internetului pentru mobilizare și mediatizare datează de mult timp. Aduceți-vă aminte de Zapatistas, revolta țăranilor din regiunea Chiapas din Mexico condusă de carismaticul Subcomandate Marcos; asta a fost probabil prima revoltă care a primit atenție globală mulțumită Internetului. Sau Seattle în '99, când un efort multinațional a îndreptat atenția la nivel global asupra unei organizații atunci obscure: Organizația Mondială de Comerț, folosind aceste tehnologii digitale pentru a se organiza. Și mai recent, valuri de proteste au destablizat stat după stat. Revoltele arabe din Bahrain până în Tunisia, Egipt și mai multe. Indignados din Spania, Italia, Grecia și protestele din parcul Gezi; Taiwan, Euromaidan în Ucraina, Hong Kong. Și inițiative mai recente, ca hashtag-ul #BringBackOurGirls. În prezent, o rețea de tweet-uri poate declanșa o campanie de informare globală. O pagină Facebook poate deveni un mijloc de mobilizare în masă. E uimitor! Dar gândiți-vă la mișcările pe care le-am menționat. Rezultatele pe care le-au avut nu sunt tocmai proporționale cu energia pe care au inspirat-o. Speranțele pe care le-au nutrit nu se potrivesc cu rezultatele obținute la final. Și asta ridică un semn de întrebare: dacă tehnologia digitală face lucurile mai simple, de ce nu au devenit mai frecvente urmările pozitive? Prin utilizarea platformelor digitale pentru activism și politică, nu neglijăm cumva unele din beneficiile metodelor mai dificile? Eu cred că da. Cred că regula generală este: mobilizarea mai ușoară nu înseamnă mereu câștiguri facile. Acum, să fiu clară, tehnologia ne dă putere în diverse moduri. Este foarte puternică. În Turcia, am văzut cum patru studenți de colegiu au organizat o rețea națională de jurnalism numită 140Journos, care a devenit zona centrală de știri necenzurate din țară. În Egipt, am văzut patru tineri folosind conexiunea digitală pentru a organiza suport logistic și stocuri pentru 10 spitale, operațiuni foarte mari, în timpul confruntărilor din Piața Tahrir din 2011. Și l-am întrebat pe fondatorul proiectului Tahrir Supplies cât timp a trecut de când i-a venit ideea până ce a început proiectul. "Cinci minute" mi-a spus. Cinci minute! Și nu avea nicio experiență în logistică. Sau gândiți-vă la mișcarea Occupy care a zguduit toată lumea în 2011. A început de la un singur e-mail de la o revistă, Adbusters, către cei 90 000 de abonați. La două luni după acest e-mail, în Statele Unite erau 600 de proteste în desfășurare. La mai puțin de o lună de la ocuparea parcului Zuccotti, un protest global a avut loc în 82 de țări, 950 de orașe. A fost unul dintre cele mai mari proteste globale organizate vreodată. Comparați cu ceea ce mișcarea pentru Drepturi Civile din Alabama în 1955 a făcut pentru a boicota sistemului segregat rasial de autobuze. Se pregătiseră de ani de zile și au decis că e timpul să acționeze după ce Rosa Parks a fost arestată. Dar cum să dai de veste: „Mâine vom începe boicotul!" când nu ai Facebook, mesaje pe mobil, Twitter, nimic de tipul ăsta? Așa că au fost nevoiți să tipărească manual 52 000 de pliante furișându-se în biroul de duplicat al unei universități lucrând noaptea, în secret. Apoi au apelat la cele 68 de organizații afro-americane care au distribuit pliantele în toată țara. Și nevoile logistice au fost cu atât mai dificile, pentru că erau săraci. Trebuiau să muncească, cu sau fără boicot, așa că au organizat un sistem de făcut naveta, tot întâlnindu-se. Fără SMS-uri, Twitter sau Facebook. Au trebuit să se întâlnească mereu ca acest sistem de navetă să meargă. Astăzi, ar fi mult mai simplu. Am crea o bază de date, cu traseele disponibile și cele de care avem nevoie am coordona totul prin baza de date, și am folosi SMS-uri. Nu ar trebui să ne întâlnim atât de des. Dar luați în considerare asta: mișcarea pentru drepturi civile din SUA a trecut printr-un câmp minat cu pericole politice, s-a confruntat cu represiune și a învins, a câștigat compromisuri majore, s-a confruntat cu riscuri și a inovat în ciuda lor. În schimb, la 3 ani după ce Occupy a declanșat conversația globală despre inegalitate, politicile care au cauzat asta sunt neschimbate. Europa a fost mișcată de un val de proteste anti-austeritate, dar continentul nu și-a schimbat direcția. Prin utilizarea acestor tehnologii, nu cumva ignorăm unele din beneficiile muncii îndelungate și susținute? Pentru a înțelege asta, am mers înapoi în Turcia la un an după protestele din Gezi și am intervievat mai mulți oameni, de la activiști la politicieni, din partidul de la putere, din partide și mișcări de opoziție. Am descoperit că protestatarii din Gezi erau exasperați, Erau dezamăgiți, obținuseră mult mai puțin decât s-au așteptat. Asta mi-a reamintit de tot ce auzisem peste tot în lume de la alți protestatari cu care țin legătura. Și am realizat că parte din problemă este că protestele de azi au devenit puțin ca escaladarea Everestului cu ajutorul a 60 de sherpa (nativi nepalezi) și Internetul este ca sherpa pentru noi. Ceea ce facem acum e să alegem căile rapide fără să înlocuim beneficiile muncii mai îndelungate. Pentru că, vedeți, felul de muncă organizatorică, necesară în toate sarcinile logistice, descurajatoare și monotone, nu doar că își îndeplinește scopul, dar creează un fel de organizație care poate să gândească în echipă să ia decizii dificile împreună, să ajungă la un consens și să inoveze, și poate chiar mai esențial, să continue împreună chiar și în calea diferențelor. Așa că atunci când vă uitați la acest marș în Washington în 1963, când priviți această imagine; acesta e marșul la care Martin Luther King a susținut faimosul discurs „I have a dream" (Am un vis) în 1963. nu vedeți doar un marș, nu auziți doar un discurs puternic, ci observați și munca grea și de durată depusă pentru acel marș. Și dacă sunteți la putere, realizați că puterea simbolizată de acel marș nu doar marșul în sine dar și puterea lui, trebuie luate în serios. În comparație, când vedeți marșurile globale Occupy, organizate în două săptămâni, vedeți multă dezamăgire, dar nu vedeți dinți care să muște pe termen lung. Mișcarea pentru drepturi civile a inovat din punct de vedere tactic de la boicoturi la greve și la marșuri pentru libertate. Mișcările din prezent se extind foarte repede, fără baza organizatorică care să le facă să reziste provocărilor. Sunt ca niște organizații care au crescut foarte mari, fără să știe ce să facă în continuare și rar reușesc să-și schimbe tacticile pentru că nu au profunzimea capacității de a se adapta unor asemenea tranziții. Vreau să mă fac înțeleasă: magia nu constă în tipăritul manual. E în capacitatea de a lucra împreună, și de a gândi colectiv care poate fi construită în timp cu multă muncă. Pentru a înțelege asta, am intervievat un membru de top al partidului de la putere din Turcia și l-am întrebat „Cum reușiți?" Și ei folosesc extensiv tehnologia digitală, deci nu e asta. Atunci care este secretul? Ei bine, mi l-a spus. Mi-a zis că el nu pune niciodată zahăr în ceai. Am întrebat: „Ce legătură are asta?" Păi, a spus el, partidul lui începe pregătirea următorelor alegeri în ziua de după cele precedente, și își petrece tot timpul, zilnic, întâlnindu-se cu votanți în casele lor, la nunți, ceremonii de circumcizie și apoi se întâlnește cu restul colegilor și își compară notițele. Cu atâtea întâlniri pe zi, cu ceai oferit la fiecare pe care nu-l poate refuza pentru că ar fi nepoliticos, nu ar putea lua nici măcar un cub de zahăr la o cană de ceai, pentru că ar însemna multe kilograme de zahăr - nici nu poate calcula câte. Și în acel moment am realizat de ce vorbea așa repede: avusese deja întâlniri după-amiaza, și era supra-cafeinizat. Dar partidul lui a câștigat două alegeri importante într-un an de la protestele din Gezi, cu un avantaj confortabil. Cu siguranță, guvernele au resurse care pot fi puse la dispoziție, nu e același joc, dar diferențele ne pot învăța ceva. Ca toate poveștile de acest tip, tehnologia nu e totul. E tehnologia care ne permite să facem ce doream. Mișcările sociale de astăzi vor să opereze informal. Nu doresc o conducere instituționalizată. Vor să nu se implice în politică, fiindcă se tem de corupție și co-optare. Și au dreptate. Democrațiile reprezentative moderne sunt sufocate în multe țări de interese puternice. Dar această atitudine face dificilă mobilizarea pe termen lung și exersarea unei presiuni asupra sistemului ceea ce duce la protestatari frustrați care renunță și la mai multă corupție în politică. Politica și democrația șchioapătă fără o opoziție eficientă deoarece cauzele care au inspirat mișcările recente sunt esențiale. Schimbarea climatică ne amenință. Inegalitatea periclitează dezvoltarea, potențialul uman și economia. Autoritarismul sufocă multe țări. Avem nevoie de mișcări mai eficiente. Unii susțin că problema constă în faptul că mișcările de azi nu sunt formate de oameni care să-și asume la fel de multe riscuri, dar asta nu e adevărat. De la Gezi, la Tahrir și în alte locuri am văzut oameni riscându-și viața. Și nu e adevărat ce suținea Malcolm Gladwell că protestatarii de azi formează relații virtuale mai slabe. Nu, ei vin la aceste proteste ca înainte, cu prieteni, cu rețele existente și uneori își fac prieteni pe viață. Încă țin legătura cu prietenii pe care i-am cunoscut în protestele globale Zapatista acum mai bine de un deceniu și legăturile dintre străini nu sunt insignifiante. Când am fost atacată cu gaze lacrimogene în Gezi, oameni care nu mă cunoșteau m-au ajutat, pe mine și pe alții, în loc să fugă. În Tahrir, am văzut protestatari străduindu-se din greu să se protejeze unii pe alții. Și răspândirea cunoștințelor digitale este importantă pentru că schimbarea mentalităților stă la baza schimbărilor politice. Mișcările actuale trebuie să depășească mobilizarea pe scară largă în timp scurt și să vină cu o soluție pentru a gândi împreună, să vină cu propuneri convingătoare, să ajungă la un consens, să conștientizeze etapele politice și să exercite presiune, pentru că doar intențiile bune, curajul și sacrificiul nu vor fi suficiente. În prezent sunt multe eforturi. În Noua Zeelandă, un grup de tineri lucrează la o platformă numită Loomio pentru a permite participarea extinsă în luarea deciziilor. În Turcia, 140Journos organizează ateliere de programare IT pentru a susține comunitățile și jurnalismul civil. În Argentina, o platformă numită DemocracyOS aduce participare parlamentelor și partidelor politice. Toate acestea sunt minunate și avem nevoie de mai multe, dar soluția nu este un sistem online de luat decizii îmbunătățit, căci dacă vrem să modernizăm democrația, avem nevoie de inovații la toate nivelele de la cel organizațional la cel politic și social. Deoarece pentru a reuși pe termen lung, câteodată ai nevoie de ceai fără zahăr, pe lângă Twitter. Vă mulțumesc! (Aplauze)