Vedem realitatea așa cum este?

Cercetătorul în științe cognitive Donald Hoffman caută răspunsul la o întrebare importantă: observăm lumea așa cum e... sau așa cum avem nevoie să fie? Această prezentare uluitoare examinează felul în care mintea noastră construiește realitatea din jur.

Sunt un mare iubitor de mistere

și sunt fascinat de cele mai mari mistere
științifice nerezolvate.

Poate pentru că mă privește personal:

vreau să știu cine suntem

și nu-mi pot astâmpăra curiozitatea.

Misterul este acesta:

care este relația

dintre creier și trăirile conștiente,

cum ar fi gustul ciocolatei

sau senzația de catifelat?

Acest mister nu e nou.

În 1868, Thomas Huxley scria:

„Faptul că ceva atât de remarcabil
precum o stare conștientă

este un rezultat al iritării
țesutului nervos

este la fel de inexplicabil

ca și apariția duhului
când Aladin a lustruit lampa fermecată.”

Huxley a intuit că activitatea cerebrală

și conștientizarea sunt corelate,

dar nu a știut cum.

La vremea aceea era un mister.

De la Huxley până azi

s-au făcut multe descoperiri științifice
despre activitatea creierului,

însă legătura dintre activitatea cerebrală

și conștientizare încă e un mister.

De ce? De ce am progresat atât de puțin?

Unii experți sunt de părere
că nu putem rezolva această problemă,

pentru că nu avem
conceptele și inteligența necesare.

Maimuțele nu pot rezolva
probleme de mecanică cuantică.

Similar, nu putem pretinde de la specia
noastră să rezolve această problemă.

Eu nu sunt de acord; sunt mai optimist.

Cred că pur și simplu
am făcut o presupunere falsă.

De îndată ce o vom corecta,
am putea foarte bine să rezolvăm problema.

Azi vă voi spune
care este această presupunere,

de ce este falsă și cum o putem corecta.

Mai întâi o întrebare.

Credeți ca ceea ce observăm
este realitatea așa cum este?

Deschid ochii

și-mi descriu experiența astfel:
o roșie la un metru distanță.

Concluzionez că, în realitate,

există o roșie la un metru de mine.

Când închid ochii, experiența mea
se transformă într-un câmp gri,

însă este încă adevărat
că la un metru de mine se află o roșie?

Așa cred, dar s-ar putea să mă înșel?

E posibil să-mi interpretez
greșit percepțiile?

N-ar fi prima
interpretare greșită a percepțiilor.

Am crezut că Pamântul e plat,
pentru că așa părea să fie.

Pitagora a descoperit că era greșit.

Apoi am crezut că Pământul
este centrul imobil al Universului,

din nou pentru că așa pare să fie.

Copernic și Galileo
au descoperit că era greșit.

Apoi Galileo și-a pus întrebarea
dacă nu cumva interpretăm greșit

și alte observații pe care le facem.

El a scris: „Cred că gusturile,
mirosurile, culorile și așa mai departe

sălășluiesc în starea de conștientizare.

De aceea în absența ființelor vii
aceste proprietăți ar fi anulate.”

Asta e o afirmație uluitoare.

Avea dreptate Galileo?

E posibil să ne interpretăm
atât de greșit percepțiile?

Ce ne spune despre asta știința modernă?

Neuroștiința ne spune că
aproximativ o treime din cortex

este folosit pentru vedere.

Când deschidem ochii
și ne uităm de jur împrejur

se activează miliarde de neuroni
și mii de miliarde de sinapse.

E puțin surprinzător,

pentru că dacă ne gândim la vedere

ne gândim că operează
ca un aparat de fotografiat.

Face o poză a realității obiective
așa cum este.

Într-adevăr, o parte a aparatului vizual
e ca un aparat de fotografiat.

Ochiul are o lentilă care formează
imaginea unui obiect pe retină,

unde se află un strat de 130 milioane
de fotoreceptori,

deci ochiul este ca o cameră digitală
de 130 de megapixeli.

Asta însă nu explică miliardele de neuroni

și miile de miliarde de sinapse
implicate în vedere.

Ce fac acești neuroni?

Neuroștiința ne spune că
ei creează în timp real

toate formele, obiectele, culorile
și mișcările pe care le vedem.

Aparent, e ca și cum fotografiem
această cameră așa cum este,

dar, de fapt, noi asamblăm ceea ce vedem.

Nu construim toată lumea dintr-o dată.

Doar ceea ce avem nevoie momentan.

Există multe demonstrații
foarte convingătoare

că noi construim ceea ce vedem.

Vă arăt două dintre ele.

Aici vedeți niște discuri roșii
cu unele părți decupate.

Dar dacă rotesc puțin aceste discuri

deodată vedeți un cub în trei dimensiuni
ieșind din ecran.

Ecranul e plat, bineînțeles.

Cubul tridimensional pe care îl vedeți

trebuie să fie construcția dumneavoastră.

În următorul exemplu,

vedeți dreptunghiuri bine definite
de buline albastre

care se deplasează
peste un câmp de buline.

De fapt, nici o bulină nu se mișcă.

Tot ce fac e să schimb
de la un cadru la altul culoarea bulinelor

de la albastru la negru și invers.

Când fac asta repede,

sistemul vizual vă creează imaginea
dreptunghiurilor de buline albastre

cu laturi bine conturate și în mișcare.

Sunt multe alte exemple;
am dat doar două

care demonstrează că
voi construiți ceea ce vedeți.

Neuroștiința merge însă mai departe.

Ne spune că reconstruim realitatea.

Când spun că văd o roșie

de fapt reconstruiesc foarte corect

caracteristicile unei roșii adevărate,

ca și cum ar exista în fața ochilor mei
chiar dacă eu nu mă uit.

De ce nu ne spune neuroștiința
că noi construim,

ci că reconstruim?

Argumentul standard

este cel al evoluției.

Dintre strămoșii noștri,
aceia cu vederea mai bună

au fost avantajați față de cei
care nu vedeau la fel de bine

și ne-au transmis zestrea lor genetică.

Noi suntem descendenții celor
care au văzut mai bine

și putem avea încredere că,
în cazurile obișnuite,

percepțiile noastre sunt corecte.

Asta scrie în manualele standard.

Într-un manual scrie, de exemplu:

„Din perspectiva evoluției,

vederea este utilă
tocmai pentru că este atât de precisă.”

Ideea e că percepțiile corecte
sunt mai bine adaptate,

îți oferă un avantaj să poți supraviețui.

Dar e adevărat?

E interpretarea corectă
a teoriei evoluției?

Să luăm câteva exemple din natură.

Gândacul cu dungi australian

e încrețit, lucios și maro.

Femela nu poate zbura.

Masculul zboară
în căutarea unei femele mișto, firește.

Când o găsește,
aterizează și se împerechează.

O altă specie din deșertul australian
este Homo Sapiens.

Masculul acestei specii
are un creier masiv

folosit în vânătoarea de bere rece.

(Râsete)

Când o găsește, o golește imediat

și câteodată aruncă sticla
în deșertul australian.

Întâmplător aceste sticle sunt încrețite,
lucioase și au nuanța perfectă de maro

care să-i excite
pe acești gândaci masculi.

Masculii mișună peste tot pe sticlă
încercând să se împerecheze.

Își pierd orice interes
pentru femelele reale.

Cazul clasic al masculului care
își părăsește femela pentru băutură.

(Râsete) (Aplauze)

Această specie aproape că a dispărut.

Australia a trebuit să schimbe sticlele
pentru a salva gândacii.

(Râsete)

Masculii au avut succes
în găsirea femelelor timp de mii,

poate milioane de ani.

Păreau că văd realitatea
așa cum este, dar iată că nu.

Evoluția le-a dat un truc:

o femelă e orice lucru
încrețit, lucios și maro,

cu cât mai mare cu atât mai bine.

(Râsete)

Chiar și când se târa pe sticlă,
masculul nu și-a realizat greșeala.

Sigur, am putea spune că gândacii
sunt niște creaturi foarte simple,

dar mamiferele n-ar face așa ceva.

Mamiferele nu se ghidează dupa trucuri.

Nu voi stărui, vă prindeți singuri.

(Râsete)

Asta ridică o întrebare tehnică
importantă:

favorizează selecția naturală
perceperea realității așa cum e?

Din fericire nu trebuie să dăm din mâini
și să încercăm să ghicim.

Teoria evoluției e
o teorie matematică precisă.

Pentru verificare,
putem folosi ecuațiile evoluției.

Putem pune diverse organisme
să concureze în medii artificiale

și vedea care supraviețuiesc
și care prosperă,

care sisteme senzoriale
sunt mai adecvate.

O noțiune critică în aceste ecuații
e condiția fizică.

Să luăm de exemplu această friptură.

Ce reprezintă friptura asta
pentru sănătatea unui animal?

Unui leu flămând în căutare de hrană
îi crește condiția fizică,

Unui leu sătul care vrea să se împerecheze
nu-i crește condiția fizică.

Iar unui iepure, indiferent de stare,
nu-i crește condiția fizică.

Deci condiția fizică depinde
de realitate așa cum este,

dar depinde și de organism,
de starea lui și de activitatea lui.

Condiția fizică nu e echivalentă
cu realitatea obiectivă.

Condiția fizică,
și nu realitatea obiectivă,

reprezintă parametrul
cel mai important în teoria evoluției.

În laboratorul meu,

am efectuat sute de mii
de simulări evoluționiste,

în multe medii artificiale arbitrare

și organisme care concurează
pentru resursele existente.

Unele organisme pot vedea
realitatea completă,

altele văd doar o parte a realității,

iar altele nu văd realitatea deloc

doar condiția fizică.

Cine câștigă?

Îmi pare rău să vă spun, dar
percepția realității duce la extincție.

Aproape în fiecare simulare,

organismele care nu văd realitatea deloc,

dar sunt optimizate
pentru condiția fizică,

le împing spre extincție pe acelea
care percep realitatea obiectivă.

În concluzie, evoluția nu favorizează

percepțiile veridice sau corecte.

Acelea duc la extincție.

Asta e un pic suprinzător.

Cum e posibil ca
neavând o percepție precisă

să fii avantajat în supraviețuire?

E puțin contraintuitiv.

Amintiți-vă însă de gândacul cu dungi.

Gândacul cu dungi a supraviețuit
timp de mii, poate milioane de ani,

folosind trucuri simple și șmecherii.

Teoria evoluției spune că
toate organismele, inclusiv noi,

sunt în aceeași oală ca gândacul cu dungi.

Nu vedem realitatea așa cum este.

Suntem dotați cu trucuri și șmecherii
care ne țin în viață.

Totuși,

intuiția noastră are nevoie de ajutor.

Cum poate fi utilă
perceperea incorectă a realității?

Din fericire, avem o metaforă
foarte utilă:

interfața computerului nostru.

Să luăm de exemplu pictograma albastră
a prezentării TED pe care o scrii.

Pictograma e albastră și dreptunghiulară

și se află în colțul
din dreapta jos al ecranului.

Înseamnă cumva că și fișierul text
din calculator e albastru,

dreptunghiular și în colțul
din dreapta jos al computerului?

Sigur că nu.

Oricine gândește așa
interpretează greșit rolul interfeței.

Nu servește la a arăta
realitatea din calculator.

De fapt servește la a ascunde
această realitate.

Nu te interesează diodele,
rezistorii și toți megaocteții de cod.

Dacă ai avea de a face cu asta,

nu ți-ai mai scrie niciodată textul
sau edita fotografia.

În esență, evoluția ne-a dat o interfață

care ascunde realitatea
și ghidează comportamentul de adaptare.

Spațiul și timpul,
așa cum le percepeți acum,

sunt ecranul dumneavoastră.

Obiectele fizice sunt doar
pictogramele de pe ecran.

Există o obiecție evidentă.

Hoffman, dacă crezi că trenul ăsta
care vine cu 300 km/h

este doar o pictogramă pe un ecran,

de ce nu te arunci în fața lui?

După ce dispari, cu tot cu teoria ta,

vom ști că trenul e ceva mai mult
decât o pictogramă.

Nu aș păși în fața acelui tren

din același motiv pentru care
n-aș șterge într-o doară pictograma.

Nu pentru că
aș interpreta literal pictograma

– fișierul nu e realmente
albastru sau dreptunghiular –,

însă o iau în serios.

Aș pierde rodul câtorva săptămâni.

În mod similar, evoluția ne-a înzestrat

cu simboluri perceptive
pentru a supraviețui.

Trebuie să le luăm în serios.

Dacă vezi un șarpe, nu-l lua în mână.

Dacă vezi o prăpastie, nu sări în ea.

Sunt menite a ne ține în siguranță
și trebuie să le luăm în serios.

Asta nu înseamnă
că trebuie să le luăm ca atare.

Ar fi o eroare logică.

Altă obiecție: nu e nimic nou în asta.

Fizicienii ne-au spus de mult că metalul
din care e făcut trenul pare solid,

dar de fapt e un spațiu mai mult gol
în care zboară particule microscopice.

Nicio noutate.

Nu tocmai.

E ca și cum ai spune:
știu că pictograma albastră de pe ecran

nu reprezintă realitatea computerului,

dar dacă mă uit mai îndeaproape cu o lupă,

văd pixeli.

Ei reprezintă realitatea computerului.

Nu tocmai. Încă ne aflăm pe ecran,
asta contează.

Acele particule microscopice
încă există în timp și spațiu,

încă există în interfața utilizatorului.

Ce spun eu e cu mult mai radical
decât au spus fizicienii.

Și în sfârșit ați mai putea obiecta
că noi toți vedem trenul,

deci niciunul dintre noi
nu îl construiește.

Amintiți-vă însă acest exemplu.

Toți vedem un cub,

însă ecranul este plat.

Deci cubul pe care îl vedeți
e cubul pe care îl construiți.

Noi toți vedem un cub

pentru că fiecare dintre noi
construiește cubul pe care îl vedem.

La fel și cu trenul.

Vedem un tren cu toții pentru că
fiecare dintre noi îl construiește.

Așa facem cu toate obiectele fizice.

Avem tendința să credem că percepția e
ca o fereastră spre realitatea obiectivă.

Teoria evoluției ne spune că
aceasta e o interpretare greșită

a percepțiilor noastre.

Realitatea e mai degrabă
ca un ecran tridimensional

menit să ascundă complexitatea lumii reale

și să ne ghideze
comportamentul de adaptare.

Spațiul, așa cum îl percepem, e ecranul.

Obiectele fizice sunt doar
pictogramele de pe ecran.

Odată se credea că Pământul e plat,
pentru că așa pare.

Apoi s-a crezut că Pământul
e centrul imobil al realității,

pentru că așa pare.

Ne-am înșelat,

ne-am interpretat greșit percepțiile.

Astăzi credem că
spațiu-timpul și obiectele

fac parte din realitatea obiectivă.

Teoria evoluției ne demonstrează
încă o dată că greșim.

Interpretăm greșit conținutul
experiențelor noastre de percepție.

Există ceva și atunci când nu ne uităm,

dar nu e spațiu-timpul
sau obiectele fizice.

E la fel de dificil pentru noi
să ne detașăm de spațiu-timp și obiecte

cum e pentru gândacul cu dungi
să renunțe la sticla lui.

De ce?

Pentru că nu ne putem vedea
propria orbire.

Avem însă un avantaj
față de gândacul cu dungi:

știința și tehnologia.

Privind prin lentila telescopului

am descoperit că Pământul nu este
centrul imobil al realității.

Privind prin lentila teoriei evoluției

am aflat că spațiu-timpul și obiectele
nu sunt natura realității.

Când am o experiență perceptivă
pe care o numesc „roșie”,

interacționez cu realitatea,

dar acea realitate nu e o roșie
și nici nu seamănă cu o roșie.

Tot așa, când am o percepție
pe care o numesc „leu” sau „friptură”

interacționez cu realitatea,

dar acea realitate
nu este un leu sau o friptură.

Ba culmea este că

dacă am o percepție
pe care o numesc „creierul” sau „neuroni”,

interacționez cu realitatea,

dar realitatea nu este
creierul sau neuronii

și nici nu seamănă
cu creierul sau neuronii.

Acea realitate, oricare ar fi ea,

e adevărata sursă a cauzei și a efectului

din jurul nostru.

Nu creierul și nici neuronii.

Creierul și neuronii nu au
nicio forță cauzală.

Ei nu ne produc experiențele perceptive

și nici comportamentele.

Creierul și neuronii sunt
un set de simboluri specifice speciei,

un truc.

Ce semnificație are în
descifrarea conștiinței?

Deschide noi posibilități.

De exemplu,

realitatea ar putea fi o mașinărie vastă

care ne cauzează experiențele conștiente.

Mă îndoiesc, dar merită cercetat.

Realitatea ar putea fi o rețea vastă
și interactivă de agenți conștienți,

simpli și complecși, care își cauzează
reciproc experiențele conștiente.

Nu e o idee atât de nebună pe cât ar părea

și chiar o testez în prezent.

Deci iată ideea:

odată ce ne detașăm
de presupunerea noastră foarte intuitivă,

dar foarte falsă,
despre natura realității,

se deschid moduri noi de gândire
despre marile mistere ale vieții.

Sunt convins că acea realitate
va fi mai fascinantă

și mai surprinzătoare
decât ne-am putea imagina.

Teoria evoluției ne confruntă
cu cea mai mare provocare,

aceea de a admite că rostul percepției
nu e de a vedea adevărul,

ci de a face copii.

Apropo, chiar și acest TED
nu este decât în mintea dumneavoastră.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)

Chris Anderson: Dacă ești chiar tu,
mulțumesc.

Atât de multe de învățat.

Unii dintre noi
ar putea fi profund deprimați

de ideea că evoluția defavorizează
percepția corectă a realității.

Nu înseamnă cumva
că ne sunt subminate toate eforturile,

toată capacitatea de a gândi corect,

poate inclusiv teoria ta, dacă o luăm așa?

Donald Hoffman: Asta nu împiedică
succesul științific.

Avem o teorie care s-a dovedit falsă.

Aceea că percepția e ca realitatea
și că realitatea e ca percepțiile.

Această teorie s-a dovedit falsă.

Bine, o aruncăm la coș.

Asta însă nu ne împiedică să formulăm
noi teorii despre natura realității.

E un progres să înțelegem că
una din teoriile noastre era falsă.

Știința continuă la fel ca până acum,
fără probleme.

CA: Crezi deci că e posibil...
(Râsete)

Grozav! Însă cred că ceea ce spui
e că e posibil ca evoluția

să ne conducă la rațiune.

DH: Da, e o remarcă foarte bună.

Simulările pe care le-ați văzut
au privit în particular percepția

și ne arată că percepțiile
nu ne-au fost modelate

ca să vedem realitatea așa cum e.

Dar asta nu privește
logica sau matematica.

Nu am făcut astfel de simulări,
dar bănuiala mea este că vom afla

că există niște presiuni de selecție
pentru ca logica și matematica

să fie măcar în direcția adevărului.

Dacă ești ca mine, matematica
și logica sunt grele.

Nu ne descurcăm mereu,
însa presiunile de selecție

nu ne îndepărtează sistematic
de matematică și de logică.

Va trebui să vedem cum a fost fiecare
facultate cognitivă afectată de evoluție.

Ce e valabil la percepție nu e neapărat
valabil la matematică și logică.

CA: Ceea ce propui e
o interpretare modernă a lumii

în stilul Episcopului Berkeley:

conștiința generează materia, nu invers.

DH: E puțin altfel la Berkeley.

Berkeley era un deist
și considera, de exemplu,

că natura ultimă a realității e Dumnezeu.

Nu simt nevoia să merg
pe drumul lui Berkeley.

E cu totul altceva, de fapt.

O numesc „realism conștient”;
e o abordare foarte diferită.

CA: Don, aș putea sta de vorbă cu tine
ore întregi și sper că vom avea ocazia.

Mulțumesc foarte mult.
DH: Mulțumesc. (Aplauze)