Să ne încredem oare în deciziile unanime? - Derek Abbott

Vezi lecţia completă la: http://ed.ted.com/lessons/should-you-trust-unanimous-decisions-derek-abbott

Imaginează-ţi o aliniere de la poliţie unde zece martori sunt rugaţi să identifice un hoţ de bancă zărit părăsind locul crimei. Dacă şase din ei aleg aceeaşi persoană, e foarte probabil ca acela să fie vinovatul, iar dacă toţi zece fac aceeaşi alegere, ai putea crede că este un caz închis. Însă, uneori, cu cât te apropii mai mult de unanimitate, cu atât rezultatul devine mai puţin sigur. Derek Abbott explică paradoxul unanimităţii.

Lecţie de Derek Abbott, animaţia de Brett Underhill.

Imaginează-ţi o aliniere la poliţie
unde zece martori

sunt rugaţi să identifice un hoţ de bancă
zărit părăsind locul crimei.

Dacă şase din ei aleg aceeaşi persoană,

e foarte probabil
ca acela să fie adevăratul vinovat,

şi dacă toţi zece fac aceeaşi alegere,

ai putea crede că este un caz închis,

dar ai greşi.

Pentru mulţi dintre noi,
asta sună destul de ciudat.

În definitiv, multe în societatea noastră
sunt bazate pe vot majoritar şi consens,

fie că e politică,

afaceri

sau divertisment.

Deci e normal să credem
că mai mult consens e un lucru bun.

Şi până la un anumit punct,
de obicei este.

Dar uneori, cu cât te apropii mai mult
de unanimitate,

cu atât rezultatul devine mai puţin sigur.

Acesta se numește paradoxul unanimităţii.

Cheia înţelegerii acestui
paradox aparent

este în luarea în considerare
a nivelului total de incertitudine

implicat în tipul de situaţie
cu care ai de-a face.

Dacă, de exemplu, le-am cere martorilor
să identifice mărul din această aliniere,

nu ar trebui să ne surprindă
un verdict unanim.

Dar în cazuri unde avem motive
să ne aşteptăm la anumite divergențe,

trebuie de asemenea să ne aşteptăm
la o distribuţie variată.

Dacă dai cu banul de o sută de ori,

ar trebui să iasă cap
în cam 50% din încercări.

Dar dacă rezultatul va începe
să se apropie de 100% cap,

te gândești că ceva nu era în regulă,

nu cu fiecare aruncare în parte,

ci cu moneda în sine.

Desigur, identificarea suspecţilor nu e
la fel de aleatorie ca datul cu banul,

dar nici atât de evidentă
precum diferenţierea mărului de banană.

De fapt, un studiu din 1994 spunea
că până la 48% din martori

tind să aleagă persoana greşită
dintr-un şir aliniat,

chiar dacă mulţi
sunt siguri de alegerea lor.

Memoria bazată pe priviri scurte
poate fi înşelătoare,

şi de multe ori ne supraestimăm
propria acurateţe.

Ştiind toate astea,

o identificare unanimă începe să semene
mai puţin a incriminare sigură,

şi mai mult a eroare sistemică,

sau înclinare spre cei aliniaţi.

Erorile sistemice nu apar doar
în materie de judecată umană.

Între 1993-2008,

acelaşi ADN feminin a fost găsit
în multiple locuri ale crimei în Europa,

incriminând un criminal evaziv
poreclit Fantoma din Heilbronn.

Însă dovezile ADN erau atât de consistente
tocmai pentru că erau greşite.

S-a dovedit că bețișoarele
folosite la colectarea mostrelor de ADN

au fost contaminate accidental de către
o angajată a fabricii de bețișoare.

În alte cazuri, erori sistematice
apar în urma fraudei deliberate,

precum referendumul prezidenţial organizat
de Saddam Hussein în 2002,

care atesta o prezenţă de 100% la vot
cu 100% voturi în favoarea

unui mandat de încă 7 ani.

Dacă privim lucrurile aşa,

paradoxul unanimităţii nu e chiar
aşa de paradoxal.

Acordul unanim
încă e în teorie ideal,

mai ales în cazurile în care te aştepţi
la mici şanse de variabile şi nesiguranță,

dar în practică,

obţinerea sa în situaţii în care
o înţelegere perfectă e improbabilă

ar trebui să ne spună că probabil
un factor ascuns afectează sistemul.

Cu toate că năzuim spre armonie
şi consens,

în multe situaţii, ar trebui
să ne așteptăm la eroare şi dezacord.

Şi dacă un rezultat unanim e prea bun
să fie adevărat,

probabil că e.