Imaginează-ţi o aliniere la poliţie unde zece martori sunt rugaţi să identifice un hoţ de bancă zărit părăsind locul crimei. Dacă şase din ei aleg aceeaşi persoană, e foarte probabil ca acela să fie adevăratul vinovat, şi dacă toţi zece fac aceeaşi alegere, ai putea crede că este un caz închis, dar ai greşi. Pentru mulţi dintre noi, asta sună destul de ciudat. În definitiv, multe în societatea noastră sunt bazate pe vot majoritar şi consens, fie că e politică, afaceri sau divertisment. Deci e normal să credem că mai mult consens e un lucru bun. Şi până la un anumit punct, de obicei este. Dar uneori, cu cât te apropii mai mult de unanimitate, cu atât rezultatul devine mai puţin sigur. Acesta se numește paradoxul unanimităţii. Cheia înţelegerii acestui paradox aparent este în luarea în considerare a nivelului total de incertitudine implicat în tipul de situaţie cu care ai de-a face. Dacă, de exemplu, le-am cere martorilor să identifice mărul din această aliniere, nu ar trebui să ne surprindă un verdict unanim. Dar în cazuri unde avem motive să ne aşteptăm la anumite divergențe, trebuie de asemenea să ne aşteptăm la o distribuţie variată. Dacă dai cu banul de o sută de ori, ar trebui să iasă cap în cam 50% din încercări. Dar dacă rezultatul va începe să se apropie de 100% cap, te gândești că ceva nu era în regulă, nu cu fiecare aruncare în parte, ci cu moneda în sine. Desigur, identificarea suspecţilor nu e la fel de aleatorie ca datul cu banul, dar nici atât de evidentă precum diferenţierea mărului de banană. De fapt, un studiu din 1994 spunea că până la 48% din martori tind să aleagă persoana greşită dintr-un şir aliniat, chiar dacă mulţi sunt siguri de alegerea lor. Memoria bazată pe priviri scurte poate fi înşelătoare, şi de multe ori ne supraestimăm propria acurateţe. Ştiind toate astea, o identificare unanimă începe să semene mai puţin a incriminare sigură, şi mai mult a eroare sistemică, sau înclinare spre cei aliniaţi. Erorile sistemice nu apar doar în materie de judecată umană. Între 1993-2008, acelaşi ADN feminin a fost găsit în multiple locuri ale crimei în Europa, incriminând un criminal evaziv poreclit Fantoma din Heilbronn. Însă dovezile ADN erau atât de consistente tocmai pentru că erau greşite. S-a dovedit că bețișoarele folosite la colectarea mostrelor de ADN au fost contaminate accidental de către o angajată a fabricii de bețișoare. În alte cazuri, erori sistematice apar în urma fraudei deliberate, precum referendumul prezidenţial organizat de Saddam Hussein în 2002, care atesta o prezenţă de 100% la vot cu 100% voturi în favoarea unui mandat de încă 7 ani. Dacă privim lucrurile aşa, paradoxul unanimităţii nu e chiar aşa de paradoxal. Acordul unanim încă e în teorie ideal, mai ales în cazurile în care te aştepţi la mici şanse de variabile şi nesiguranță, dar în practică, obţinerea sa în situaţii în care o înţelegere perfectă e improbabilă ar trebui să ne spună că probabil un factor ascuns afectează sistemul. Cu toate că năzuim spre armonie şi consens, în multe situaţii, ar trebui să ne așteptăm la eroare şi dezacord. Şi dacă un rezultat unanim e prea bun să fie adevărat, probabil că e.