Vrei să inovezi? Fii „prezentolog”

Mai știți cum era înainte de internet? ne întreabă Joi Ito. Mai știți cum încerca lumea să prezică viitorul? Într-o prezentare antrenantă directorul MIT Media Lab trece peste prezicerea viitorului și ne arată un mod nou de a crea pe moment: construiești repede și perfecționezi continuu, fără a aștepta permisiunea sau dovada că ideea e bună. Inovarea acesta de jos în sus se găsește în proiectele cele mai fascinante și parcă mai rupte din viitor pe care le vedem apărînd azi. Totul începe, ne spune el, prin a fi deschis și la curent cu ce se întîmplă în jurul tău acum. Nu fi un viitorolog, ne sfătuiește el. Fii un prezentolog.

La 10 martie 2011

eram în Cambridge, la MIT Media Lab,

într-o adunare cu profesorii,
studenții și personalul.

Încercam să decidem dacă
să fiu eu următorul director.

În noaptea aceea, la miezul nopții,

s-a produs un cutremur de magnitudinea 9
în Pacific lîngă coasta Japoniei.

Soția mea și familia erau în Japonia.

Pe măsură ce soseau primele știri
eu intram în panică.

Mă uitam la canalele de știri
și ascultam conferințele de presă

ale funcționarilor din guvern
și din Compania de Electricitate Tokio

și auzeam despre o explozie
de la reactoarele nucleare

și despre un nor de praf radioactiv
care se îndrepta spre casa noastră

aflată la doar 200 km.

La televizor nu ne spuneau
nimic din ce voiam să aflăm.

Voiam să știu ce-i cu reactorul,
ce-i cu radiația,

dacă familia mea e în pericol.

Așa că am făcut ce mi-a zis instinctul:

să intru pe internet
și să încerc să-mi dau seama

dacă pot lua problema în mîinile mele.

Pe internet erau mulți ca mine,
care încercau să afle ce se întîmplă.

Împreună am format un fel de grup
pe care l-am numit Safecast

și ne-am hotărît să încercăm să măsurăm
radiația și să facem datele publice,

pentru că era evident că guvernul
n-avea de gînd să facă asta.

După trei ani avem 16 milioane de date,

ne-am proiectat propriile contoare Geiger,

poți descărca proiectul
și le poți conecta la rețea.

Avem o aplicație care arată

radiația din majoritatea Japoniei
și din alte părți ale lumii.

Probabil avem unul din cele mai reușite
proiecte de cercetare publică din lume

și am creat cea mai mare colecție liberă
de măsurători de radiație.

Partea curioasă aici e cum am reușit...?

(Aplauze)
Mulțumesc.

Cum am reușit noi, o adunătură de amatori
care nu prea știam ce facem, să ne unim

și să facem ceea ce ONG-urile și guvernul
n-au fost nicicum în stare?

Aș zice că are legătură cu internetul.

Nu-i o întîmplare.
N-a fost din noroc și nici datorită nouă.

E drept, evenimentul ne-a adus împreună,

dar cheia a fost un nou mod de lucru
facilitat de internet și de alte lucruri

Aș vrea să vorbesc un pic
despre aceste noi principii.

Mai știți cum era înainte de internet?
(Rîsete)

Eu îi zic î.i.
Îmi dați voie?

În î.i. viața era simplă.

Lucrurile erau euclidiene,
newtoniene, oarecum previzibile.

Lumea a încercat să prezică viitorul,
chiar și economiștii.

Apoi a apărut internetul.

Lumea a devenit extrem de complexă,
extrem de ieftină, extrem de rapidă,

iar acele legi newtoniene
la care țineam atît de mult

s-au dovedit a fi doar reguli locale.

Am descoperit că în lumea
aceasta complet imprevizibilă

majoritatea celor care supraviețuiau
operau cu altfel de principii.

Despre ele vreau să vorbesc puțin.

Înainte de internet, dacă vă amintiți,
pentru a crea servicii

de regulă făceam partea de hard,
apoi cea de rețea, apoi softul

și costa milioane de dolari
să faci ceva semnificativ.

Iar cînd te costa
milioane de dolari, făceai așa:

luai pe cineva cu un MBA
care să scrie un plan

și să obțină banii
de la investitori sau firmele mari,

apoi angajai proiectanții și inginerii
care făceau treaba.

Așa era modelul de inovare î.i.,
dinainte de internet.

Ce s-a întîmplat după internet
e că inovarea s-a ieftinit foarte mult.

Costul de colaborare, distribuție
și comunicare, prin legea lui Moore,

a scăzut atât încît pentru a încerca
ceva nou costul a devenit aproape zero.

Astfel aveți Google, Facebook, Yahoo,
studenți care nu aveau permisiune

— inovare fără permisiune —

fără permisiune, fără prezentări
în PowerPoint, ci doar au făcut treaba.

Apoi au făcut rost de bani

și apoi au înjghebat un plan de afacere
și pe urmă or fi angajat pe cineva cu MBA.

Deci internetul a făcut ca inovarea,
cel puțin în soft și servicii,

să treacă de la modelul gestionat de MBA

la unul gestionat
de proiectanți și ingineri.

Inovarea s-a deplasat spre margini,
spre cămine, spre startupuri,

și s-a îndepărtat de instituțiile mari
și greoaie, cu putere, bani și autoritate.

Știm asta cu toții.
Știm că s-a produs pe internet.

Și de fapt se produce și în alte părți.

Să vă dau cîteva exemple.

La Media Lab nu facem doar hardware.
Facem tot felul de lucruri.

Facem biologie, facem hardware.

Nicholas Negroponte a dat maxima
„Demonstrează sau dispari”,

față de „Publică sau dispari”,
modul de gîndire clasic din cercetare.

Mai zicea că demonstrația
ajunge să meargă o dată,

pentru că de regulă
ne aduceam contribuția la omenire

inspirînd marile firme să creeze produse
precum Kindle și Lego Mindstorms.

Dar azi putem lansa lucruri în lumea reală
cu un cost foarte scăzut,

așa că voi schimba acum deviza,
iar asta e declarația publică oficială.

Declar oficial: „Lansează sau mori.”

Trebuie să aduci rezultatul
în lumea reală ca să conteze.

Uneori o fac marile firme, iar Nicholas
vă poate povesti despre sateliți.

(Aplauze)
Mulțumesc.

Dar trebuie să scoatem singuri produsele,
fără să contăm pe instituțiile mari.

Anul trecut am trimis
niște studenți la Shenzhen.

Au stat pe linia de fabricație
cu inovatorii de acolo, a fost superb.

Aveau utilaje de fabricație
și nu făceau prototipuri sau prezentări.

Se jucau cu utilajele de fabricație
și inovau direct pe utilaje.

Fabrica era în proiectant,
iar proiectantul era efectiv în fabrică.

Și ce făceau?

Se duceau jos la standuri
și vedeau telefoane mobile ca acestea.

Pe cînd studenții de la Palo Alto
creează mici site-uri de internet,

cei de la Shenzhen creează telefoane noi.

Fac telefoane așa cum
cei din Palo Alto fac site-uri web.

E un puhoi de inovații
într-un telefon mobil.

Studenții fac un telefon,
se duc la stand, vînd cîteva,

se uită la ce au ceilalți, vin iar sus,
mai fac cîteva mii, se duc iar jos...

Seamănă cu programarea, nu?

Seamănă cu dezvoltarea agilă de soft,
teste A/B și iterații.

Ce credeam că e posibil numai în soft,
studenții de la Shenzhen fac în hard.

Viitorul meu fellow sper să fie
unul din acești inovatori.

Vedeți astfel cum inovarea
e împinsă spre margini.

Vorbim de imprimante 3D și altele,
ceea ce-i grozav, dar iat-o pe Limor.

E una din absolventele noastre preferate.

Aici e în fața unui montator automat
Samsung Techwin.

Mașina asta montează 23 000 piese/oră
pe o placă de circuit electronic.

E o fabrică într-o cutie.

Ce făcea cîndva o fabrică
plină de muncitori lucrînd manual,

ea face acum cu cutia asta, în New York,
nici n-are nevoie să se ducă la Shenzhen.

Poate cumpăra cutia și produce cu ea.

Fabricarea, inovarea, prototipurile,
distribuția, producția, mașinile

devin atît de ieftine încît inovarea
e împinsă spre margini,

devenind accesibilă
pentru studenți și startupuri.

E ceva nou, dar se vor produce schimbări,
cum s-a întîmplat cu softul.

Sorona e un proces inventat de DuPont

în care un microb modificat genetic
transformă glucoza în poliester.

E cu 30% mai eficient decît
metoda cu combustibili fosili

și mult mai ecologic.

Ingineria genetică și bioingineria
oferă o mulțime de mari șanse

pentru chimie, informatică, memorie.

O să facem multe,
evident și chestii medicale,

dar probabil curînd
vom crește scaune și clădiri.

Problema e că Sorona a costat
cam 400 de milioane de dolari

și construcția a durat 7 ani.

Îmi amintește de vremea
vechilor mainframe-uri.

Totuși costul inovării
în bioinginerie scade și el.

Iată un analizor ADN de birou.

Înainte costa multe milioane de dolari
să analizezi genele.

Acum poți face asta la birou,
iar studenții pot face asta în cămin.

Iată un asamblor genetic Gen9.

În prezent, dacă vrei să printezi ADN,
cineva în fabrică pune cu pipeta, de mînă,

cu o eroare de 1 la 100 de perechi de baze
și durează mult și costă mult.

Acest aparat nou
asamblează genele pe un cip

și în loc de o eroare 1 la 100
are doar 1 la 10 000 de perechi de baze.

Vom avea în acest laborator capacitatea
mondială de asamblare genetică într-un an:

200 de milioane de perechi de baze pe an.

E ca atunci cînd am trecut de la radioul
cu tranzistori făcut de mînă la Pentium.

Aparatul ăsta va fi
Pentiumul bioingineriei,

va pune bioingineria la îndemîna
studenților și a firmelor startup.

Fenomenul se petrece în soft,
în hard și în bioinginerie.

E un mod fundamental nou
de a înțelege inovarea.

E o inovare de jos în sus, democratică,
haotică, greu de ținut sub control.

Nu e rău, dar e foarte diferit

și cred că regulile tradiționale
impuse instituțiilor nu mai merg.

Cei mai mulți dintre noi
avem seturi diferite de principii.

Unul din principiile mele preferate
e „puterea accesului”,

ideea de a accesa resurse
din rețea cînd ai nevoie de ele

în loc să le stochezi la centru
și să ții totul sub control.

De exemplu, eu în povestea cu Safecast
nu știam nimic cînd s-a produs cutremurul,

dar am dat peste Sean,
care era un organizator al hackerilor,

și Peter, hackerul de hard analogic
care ne-a făcut primul contor Geiger,

și Dan, cu sistemul lui de monitorizare
de după dezastrul de la Three Mile Island.

Nu i-aș fi putut găsi înainte

și probabil a fost mai bine
că i-am găsit atunci în rețea.

Eu am abandonat facultatea de trei ori,

așa că relația învățare-educație
mi-e foarte aproape.

Pentru mine educația e ce ți se face,
iar învățarea e ce-ți faci tu.

(Aplauze)

Impresia mea personală

e că școala te pune să memorezi
o întreagă enciclopedie

și abia apoi te lasă să faci ceva.

Dar eu unul am Wikipedia pe mobil.

Școala pornește de la ideea
că vei fi pe vîrf de munte,

singur-singurel cu un creion HB
și încerci să rezolvi problema,

cînd de fapt ești mereu conectat,
ai mereu prieteni

și poți căuta în Wikipedia cînd ai nevoie.

Ce trebuie să înveți e cum să înveți.

Cu Safecast eram o adunătură de amatori
cînd am început acum trei ani.

Aș zice că noi, ca grup,
probabil știm mai bine decît oricare alții

cum se colectează și se publică datele
și cum se face cercetare cu publicul.

Busolă contra hărți.

Ideea e că e prea scump
să scrii un proiect sau să faci un plan

și nici nu prea e precis sau util.

În povestea cu Safecast
știam că vrem să colectăm date,

știam că vrem să le publicăm,

dar în loc să întocmim un plan precis,

la început am zis:
hai să luăm contoare Geiger.

Dar nu se mai găseau.

Hai să le construim.
N-ajung sensorii.

Bun, hai să facem un contor Geiger mobil.
Mergem cu mașina. Găsim voluntari.

N-ajung banii. Hai la Kickstarter.

N-am fi putut planifica totul,

dar avînd o busolă bună
am ajuns unde trebuia.

Pentru mine e ca
dezvoltarea agilă de soft,

dar ideea busolelor e foarte importantă.

Vestea bună, cred eu,
e că deși lumea e extrem de complexă,

ce ai de făcut e foarte simplu.

Trebuie să terminăm cu ideea
că trebuie să planifici totul,

să stochezi totul
și să fii foarte pregătit.

Trebuie să te concentrezi
pe a sta conectat, pe a învăța mereu,

foarte la curent și super prezent.

Mie nu-mi place cuvîntul „viitorolog”.

Cred că trebuie să fim prezentologi.

Așa cum sîntem acum.

Mulțumesc.

(Aplauze)