La 10 martie 2011 eram în Cambridge, la MIT Media Lab, într-o adunare cu profesorii, studenții și personalul. Încercam să decidem dacă să fiu eu următorul director. În noaptea aceea, la miezul nopții, s-a produs un cutremur de magnitudinea 9 în Pacific lîngă coasta Japoniei. Soția mea și familia erau în Japonia. Pe măsură ce soseau primele știri eu intram în panică. Mă uitam la canalele de știri și ascultam conferințele de presă ale funcționarilor din guvern și din Compania de Electricitate Tokio și auzeam despre o explozie de la reactoarele nucleare și despre un nor de praf radioactiv care se îndrepta spre casa noastră aflată la doar 200 km. La televizor nu ne spuneau nimic din ce voiam să aflăm. Voiam să știu ce-i cu reactorul, ce-i cu radiația, dacă familia mea e în pericol. Așa că am făcut ce mi-a zis instinctul: să intru pe internet și să încerc să-mi dau seama dacă pot lua problema în mîinile mele. Pe internet erau mulți ca mine, care încercau să afle ce se întîmplă. Împreună am format un fel de grup pe care l-am numit Safecast și ne-am hotărît să încercăm să măsurăm radiația și să facem datele publice, pentru că era evident că guvernul n-avea de gînd să facă asta. După trei ani avem 16 milioane de date, ne-am proiectat propriile contoare Geiger, poți descărca proiectul și le poți conecta la rețea. Avem o aplicație care arată radiația din majoritatea Japoniei și din alte părți ale lumii. Probabil avem unul din cele mai reușite proiecte de cercetare publică din lume și am creat cea mai mare colecție liberă de măsurători de radiație. Partea curioasă aici e cum am reușit...? (Aplauze) Mulțumesc. Cum am reușit noi, o adunătură de amatori care nu prea știam ce facem, să ne unim și să facem ceea ce ONG-urile și guvernul n-au fost nicicum în stare? Aș zice că are legătură cu internetul. Nu-i o întîmplare. N-a fost din noroc și nici datorită nouă. E drept, evenimentul ne-a adus împreună, dar cheia a fost un nou mod de lucru facilitat de internet și de alte lucruri Aș vrea să vorbesc un pic despre aceste noi principii. Mai știți cum era înainte de internet? (Rîsete) Eu îi zic î.i. Îmi dați voie? În î.i. viața era simplă. Lucrurile erau euclidiene, newtoniene, oarecum previzibile. Lumea a încercat să prezică viitorul, chiar și economiștii. Apoi a apărut internetul. Lumea a devenit extrem de complexă, extrem de ieftină, extrem de rapidă, iar acele legi newtoniene la care țineam atît de mult s-au dovedit a fi doar reguli locale. Am descoperit că în lumea aceasta complet imprevizibilă majoritatea celor care supraviețuiau operau cu altfel de principii. Despre ele vreau să vorbesc puțin. Înainte de internet, dacă vă amintiți, pentru a crea servicii de regulă făceam partea de hard, apoi cea de rețea, apoi softul și costa milioane de dolari să faci ceva semnificativ. Iar cînd te costa milioane de dolari, făceai așa: luai pe cineva cu un MBA care să scrie un plan și să obțină banii de la investitori sau firmele mari, apoi angajai proiectanții și inginerii care făceau treaba. Așa era modelul de inovare î.i., dinainte de internet. Ce s-a întîmplat după internet e că inovarea s-a ieftinit foarte mult. Costul de colaborare, distribuție și comunicare, prin legea lui Moore, a scăzut atât încît pentru a încerca ceva nou costul a devenit aproape zero. Astfel aveți Google, Facebook, Yahoo, studenți care nu aveau permisiune — inovare fără permisiune — fără permisiune, fără prezentări în PowerPoint, ci doar au făcut treaba. Apoi au făcut rost de bani și apoi au înjghebat un plan de afacere și pe urmă or fi angajat pe cineva cu MBA. Deci internetul a făcut ca inovarea, cel puțin în soft și servicii, să treacă de la modelul gestionat de MBA la unul gestionat de proiectanți și ingineri. Inovarea s-a deplasat spre margini, spre cămine, spre startupuri, și s-a îndepărtat de instituțiile mari și greoaie, cu putere, bani și autoritate. Știm asta cu toții. Știm că s-a produs pe internet. Și de fapt se produce și în alte părți. Să vă dau cîteva exemple. La Media Lab nu facem doar hardware. Facem tot felul de lucruri. Facem biologie, facem hardware. Nicholas Negroponte a dat maxima „Demonstrează sau dispari”, față de „Publică sau dispari”, modul de gîndire clasic din cercetare. Mai zicea că demonstrația ajunge să meargă o dată, pentru că de regulă ne aduceam contribuția la omenire inspirînd marile firme să creeze produse precum Kindle și Lego Mindstorms. Dar azi putem lansa lucruri în lumea reală cu un cost foarte scăzut, așa că voi schimba acum deviza, iar asta e declarația publică oficială. Declar oficial: „Lansează sau mori.” Trebuie să aduci rezultatul în lumea reală ca să conteze. Uneori o fac marile firme, iar Nicholas vă poate povesti despre sateliți. (Aplauze) Mulțumesc. Dar trebuie să scoatem singuri produsele, fără să contăm pe instituțiile mari. Anul trecut am trimis niște studenți la Shenzhen. Au stat pe linia de fabricație cu inovatorii de acolo, a fost superb. Aveau utilaje de fabricație și nu făceau prototipuri sau prezentări. Se jucau cu utilajele de fabricație și inovau direct pe utilaje. Fabrica era în proiectant, iar proiectantul era efectiv în fabrică. Și ce făceau? Se duceau jos la standuri și vedeau telefoane mobile ca acestea. Pe cînd studenții de la Palo Alto creează mici site-uri de internet, cei de la Shenzhen creează telefoane noi. Fac telefoane așa cum cei din Palo Alto fac site-uri web. E un puhoi de inovații într-un telefon mobil. Studenții fac un telefon, se duc la stand, vînd cîteva, se uită la ce au ceilalți, vin iar sus, mai fac cîteva mii, se duc iar jos... Seamănă cu programarea, nu? Seamănă cu dezvoltarea agilă de soft, teste A/B și iterații. Ce credeam că e posibil numai în soft, studenții de la Shenzhen fac în hard. Viitorul meu fellow sper să fie unul din acești inovatori. Vedeți astfel cum inovarea e împinsă spre margini. Vorbim de imprimante 3D și altele, ceea ce-i grozav, dar iat-o pe Limor. E una din absolventele noastre preferate. Aici e în fața unui montator automat Samsung Techwin. Mașina asta montează 23 000 piese/oră pe o placă de circuit electronic. E o fabrică într-o cutie. Ce făcea cîndva o fabrică plină de muncitori lucrînd manual, ea face acum cu cutia asta, în New York, nici n-are nevoie să se ducă la Shenzhen. Poate cumpăra cutia și produce cu ea. Fabricarea, inovarea, prototipurile, distribuția, producția, mașinile devin atît de ieftine încît inovarea e împinsă spre margini, devenind accesibilă pentru studenți și startupuri. E ceva nou, dar se vor produce schimbări, cum s-a întîmplat cu softul. Sorona e un proces inventat de DuPont în care un microb modificat genetic transformă glucoza în poliester. E cu 30% mai eficient decît metoda cu combustibili fosili și mult mai ecologic. Ingineria genetică și bioingineria oferă o mulțime de mari șanse pentru chimie, informatică, memorie. O să facem multe, evident și chestii medicale, dar probabil curînd vom crește scaune și clădiri. Problema e că Sorona a costat cam 400 de milioane de dolari și construcția a durat 7 ani. Îmi amintește de vremea vechilor mainframe-uri. Totuși costul inovării în bioinginerie scade și el. Iată un analizor ADN de birou. Înainte costa multe milioane de dolari să analizezi genele. Acum poți face asta la birou, iar studenții pot face asta în cămin. Iată un asamblor genetic Gen9. În prezent, dacă vrei să printezi ADN, cineva în fabrică pune cu pipeta, de mînă, cu o eroare de 1 la 100 de perechi de baze și durează mult și costă mult. Acest aparat nou asamblează genele pe un cip și în loc de o eroare 1 la 100 are doar 1 la 10 000 de perechi de baze. Vom avea în acest laborator capacitatea mondială de asamblare genetică într-un an: 200 de milioane de perechi de baze pe an. E ca atunci cînd am trecut de la radioul cu tranzistori făcut de mînă la Pentium. Aparatul ăsta va fi Pentiumul bioingineriei, va pune bioingineria la îndemîna studenților și a firmelor startup. Fenomenul se petrece în soft, în hard și în bioinginerie. E un mod fundamental nou de a înțelege inovarea. E o inovare de jos în sus, democratică, haotică, greu de ținut sub control. Nu e rău, dar e foarte diferit și cred că regulile tradiționale impuse instituțiilor nu mai merg. Cei mai mulți dintre noi avem seturi diferite de principii. Unul din principiile mele preferate e „puterea accesului”, ideea de a accesa resurse din rețea cînd ai nevoie de ele în loc să le stochezi la centru și să ții totul sub control. De exemplu, eu în povestea cu Safecast nu știam nimic cînd s-a produs cutremurul, dar am dat peste Sean, care era un organizator al hackerilor, și Peter, hackerul de hard analogic care ne-a făcut primul contor Geiger, și Dan, cu sistemul lui de monitorizare de după dezastrul de la Three Mile Island. Nu i-aș fi putut găsi înainte și probabil a fost mai bine că i-am găsit atunci în rețea. Eu am abandonat facultatea de trei ori, așa că relația învățare-educație mi-e foarte aproape. Pentru mine educația e ce ți se face, iar învățarea e ce-ți faci tu. (Aplauze) Impresia mea personală e că școala te pune să memorezi o întreagă enciclopedie și abia apoi te lasă să faci ceva. Dar eu unul am Wikipedia pe mobil. Școala pornește de la ideea că vei fi pe vîrf de munte, singur-singurel cu un creion HB și încerci să rezolvi problema, cînd de fapt ești mereu conectat, ai mereu prieteni și poți căuta în Wikipedia cînd ai nevoie. Ce trebuie să înveți e cum să înveți. Cu Safecast eram o adunătură de amatori cînd am început acum trei ani. Aș zice că noi, ca grup, probabil știm mai bine decît oricare alții cum se colectează și se publică datele și cum se face cercetare cu publicul. Busolă contra hărți. Ideea e că e prea scump să scrii un proiect sau să faci un plan și nici nu prea e precis sau util. În povestea cu Safecast știam că vrem să colectăm date, știam că vrem să le publicăm, dar în loc să întocmim un plan precis, la început am zis: hai să luăm contoare Geiger. Dar nu se mai găseau. Hai să le construim. N-ajung sensorii. Bun, hai să facem un contor Geiger mobil. Mergem cu mașina. Găsim voluntari. N-ajung banii. Hai la Kickstarter. N-am fi putut planifica totul, dar avînd o busolă bună am ajuns unde trebuia. Pentru mine e ca dezvoltarea agilă de soft, dar ideea busolelor e foarte importantă. Vestea bună, cred eu, e că deși lumea e extrem de complexă, ce ai de făcut e foarte simplu. Trebuie să terminăm cu ideea că trebuie să planifici totul, să stochezi totul și să fii foarte pregătit. Trebuie să te concentrezi pe a sta conectat, pe a învăța mereu, foarte la curent și super prezent. Mie nu-mi place cuvîntul „viitorolog”. Cred că trebuie să fim prezentologi. Așa cum sîntem acum. Mulțumesc. (Aplauze)