De ce e bine să vorbiți cu necunoscuții

„Când vorbiți cu persoane necunoscute, înșirați frumos rutina de zi cu zi a vieții voastre -- și a lor”, ne spune Kio Stark. În această prezentare superbă, Stark ne atrage atenția asupra beneficiilor neapreciate ale depășirii zonei de confort când interacționăm cu necunoscuți și savurăm acele minunate clipe trecătoare de apropiere adevărată.

Există câteva lucruri pe care le spunem
când privirea noastră o întâlnește

pe cea a unui necunoscut sau a unui vecin
pe lângă care trecem.

Spunem: „Bună ziua, ce faceți?

E o zi frumoasă. Cum vă simțiți?”

Sună inutil, nu-i așa?
Într-un fel, așa și e.

Nu au o semnificație semantică.

Nu contează ce mai faci sau cum e vremea.

Au însă altceva.
Au o semnificație socială.

Ceea ce înseamnă când rostim
aceste cuvinte e: „Te văd.”

Obsesia mea e să intru
în vorbă cu necunoscuți.

Îi privesc în ochi, le dau binețe,
le ofer ajutorul, îi ascult.

Am auzit tot felul de povești.

Acum aproape șapte ani,

am început să îmi documentez experiențele
pentru a mă înțelege mai bine.

Ceea ce am descoperit e
că ceva minunat se petrece.

Aproape poetic.

Acestea erau experiențe foarte profunde.

Plăceri neașteptate.

Erau adevărate conexiuni emoționale.

Erau momente eliberatoare.

Într-o zi, așteptam la un colț de stradă
să se schimbe culoarea la semafor.

Sunt din New York.

Asta înseamnă că eram chiar pe șosea,
pe gura de canalizare,

de parcă asta mi-ar permite
să traversez mai repede.

Un bătrânel aștepta lângă mine.

Purta un pardesiu lung și o pălărie.

Arăta ca dintr-un film vechi.

Mi-a spus:

„Nu sta acolo! S-ar putea să dispari.”

Absurd, nu-i așa?

L-am ascultat însă și am făcut
un pas înapoi pe trotuar.

A zâmbit și mi-a spus:

„Bravo. Nu se știe niciodată.

Aș fi putut să mă întorc
și gata, ai fi dispărut.”

A fost ciudat și minunat
în același timp.

Era atât de amabil
și atât de fericit că m-a salvat.

S-a creat o mică legătură între noi.

Timp de un minut,
m-am simțit remarcată

și meritam să fiu salvată.

Ce e trist e că în multe părți ale lumii

suntem crescuți cu ideea
că străinii sunt periculoși întotdeauna,

că nu ne putem încrede în ei,
că ne-ar putea face rău.

Majoritatea necunoscuților
însă nu sunt periculoși.

Nu ne simțim în largul nostru
pentru că nu avem un context.

Nu le cunoaștem intențiile.

În loc să ne folosim percepțiile
și propria judecată,

ne bazăm pe această categorisire
de „necunoscut”.

Am un copil de patru ani.

Când salut oamenii de pe stradă,
mă întreabă de ce o fac.

Mă întreabă: „Îi cunoaștem?"

Îi răspund: „Nu, sunt niște vecini"

„Sunt prietenii noștri?"

„Nu, dar e bine să fii prietenos”.

Mă gândesc de două ori de fiecare dată
când îi spun lucrul acesta.

deoarece vorbesc serios,
dar eu, mai ales ca femeie,

știu că nu orice persoană de pe stradă
are cele mai bune intenții.

E bine să fii prietenos
și e bine să știi când să nu fii.

Asta nu înseamnă însă
că trebuie să ne fie teamă.

Există două beneficii uriașe

ale utilizării simțurilor
în locul temerilor.

Primul e faptul că e eliberator.

Dacă stai să te gândești,

a-ți folosi simțurile
în loc de a categorisi

e mult mai ușor de spus decât de făcut.

Categoriile sunt ceva
cu care creierul nostru e obișnuit.

Când e vorba despre oameni,

e un fel de scurtătură
spre a-i cunoaște.

Vedem categorii: bărbat, femeie,
tânără, bătrână.

neagră, albă, străină, prietenoasă

și ne folosim de informația
la îndemână.

E rapid, ușor și e un drum care ne duce
direct către prejudecată.

Nu ne gândim la oameni ca și indivizi.

Cunosc o cercetătoare americană
care călătorește frecvent

în Asia centrală și Africa,
de una singură.

Merge în orașe și provincii
care-i sunt complet străine.

Nu are niciun fel de legături,
nicio conexiune.

E o persoană străină.

Strategia ei de supraviețuire

e să identifice un necunoscut
care să vadă omul din ea.

Dacă reușește, asta va ajuta

ca și alți oameni
să o privească ca pe un om.

Al doilea avantaj
în a ne utiliza simțurile

e legat de intimitate.

Știu că sună puțin contraintuitiv --

intimitate și necunoscuți --

dar aceste interacțiuni de scurtă durată
pot duce la un sentiment

pe care sociologii îl numesc
„intimitate pasageră”.

E o experiență scurtă care are
rezonanțe emoționale și însemnătate.

E acel sentiment pozitiv pe care l-am avut

de a fi salvată din capcana
gurii de canalizare de acel bătrânel

sau de a mă simți parte a unei comunități

când vorbesc cu cineva
pe tren în drum către lucru.

Uneori e chiar mai mult decât atât.

Cercetătorii au descoperit că oamenii
de multe ori se simt mai confortabil

să vorbească în mod deschis
despre propria persoană cu străini

decât cu prieteni sau membrii ai familiei.

De multe ori se simt
mai bine înțeleși de către străini.

Asta apare în presă
cu o conotație negativă.

„Străinii comunică mai bine
decât partenerii de viață!"

E un titlu care atrage, nu-i așa?

Eu cred că e total greșit.

Cel mai important în aceste studii

e cât de însemnate
sunt aceste interacțiuni.

Această formă specială de apropiere
ne oferă ceva

de care avem nevoie
la fel de mult ca și de prieteni

sau de familie.

Cum e posibil să ne înțelegem
atât de bine cu niște străini?

Din două motive.

În primul rând, e o interacțiune
de scurtă durată.

Nu are consecințe.

E ușor să fii sincer cu cineva
pe care nu ai să-l mai vezi vreodată, nu?

E de înțeles.

Al doilea motiv e mai interesant.

Avem preconcepții
fața de cei pe care îi cunoaștem.

Ne așteptăm să ne înțeleagă.

Presupunem că ne înțeleg
și ne așteptăm să ne citească gândurile.

Imaginați-vă că sunteți la o petrecere

și nu vă vine a crede
că prietenul sau soțul vostru

nu își dă seama că doriți
să plecați cât mai repede.

Vă gândiți:

„I-am făcut semn cu ochiul".

Cu un străin trebuie să o luăm de la zero.

Să spunem întreaga poveste.

Să explicăm despre cine vorbim,

ce sentimente purtăm acestor persoane,
să explicăm toate glumele.

Ghiciți ce se întâmplă?

Uneori ne înțeleg puțin mai mult.

Bine.

Acum că știm că vorbitul
cu necunoscuții e important,

cum anume funcționează?

Există niște reguli nescrise
pe care avem tendința să le urmăm.

Regulile sunt foarte diferite
în funcție de țara în care ne aflăm.

În cea mai mare parte a Statelor Unite

ne așteptăm să menținem
un echilibru în public

între politețe și spațiu personal.

Aceasta poartă numele
de „neatenție politicoasă”.

Închipuiți-vă doi oameni care merg
unul către celălalt pe stradă.

Se vor uita unul la celălalt
de la distanță.

Asta e politețea, recunoașterea.

Apoi, pe măsură ce se apropie
unul de celălalt,

se vor uita în altă direcție
pentru a-și acorda spațiul personal.

În alte culturi,

oamenii fac eforturi uriașe
ca să nu interacționeze.

Persoanele din Danemarca îmi spun

că mulți danezi au așa o aversiune
de a vorbi cu necunoscuții,

încât mai degrabă ar rata
coborârea din autobuz

decât să ceară voie unei alte persoane
să le facă loc să treacă.

În schimb, își mișcă sacoșele

și se repoziționează
pentru a da de înțeles

că vor să coboare
în loc să se exprime în cuvinte.

Mi s-a spus că în Egypt
e nepoliticos să ignori un străin

și există o cultură remarcabilă
de ospitalitate.

Străinii își pot cere unul altuia
o gură de apă.

Dacă ceri cuiva să-ți arate
direcția de mers,

e foarte probabil
că te vor invita acasă la o cafea.

Cel mai des observăm aceste legi nescrise
atunci când nu sunt respectate

sau când suntem într-un loc necunoscut
și încercăm să înțelegem ce avem de făcut.

Uneori partea interesantă e atunci
când încălcăm regulile un pic.

În caz că nu e clar,
asta e ceea ce vreau să faceți.

Iată cum vom proceda.

Găsiți pe cineva
care se uită în ochii dvs.

E un semnal pozitiv.

Primul lucru e doar un zâmbet.

Când treceți pe lângă cineva
pe stradă, zâmbiți!

Vedeți ce se va întâmpla.

Alt exemplu e trianghiularea.

Sunteți dvs. și un străin

și al treilea lucru
pe care amândoi îl vedeți

sau despre care puteți comenta,
cum ar fi un obiect de artă public

sau un artist amator pe stradă

sau cineva care poartă
niște haine ieșite din comun.

Încercați!

Faceți un comentariu
despre un al treilea obiect

și vedeți dacă stârnește o conversație.

Alt exemplu e ceea ce
eu numesc o observație.

De obicei e un compliment.

Sunt o mare amatoare
în a observa pantofii altora.

Nu port niște pantofi fabuloși acum,

însă pantofii sunt fabuloși în general

și sunt neutri
în ce privește complimentele.

Lumea e gata oricând să povestească

despre pantofii minunați
pe care îi poartă.

Poate ați experimentat deja
ce înseamnă

să ai un bebeluș sau un câine.

Poate fi ciudat să vorbești
cu cineva pe stradă.

Nu poți ști cum vor reacționa.

Însă poți întotdeauna să vorbești
bebelușului sau cățelului.

Câinele sau copilul

reprezintă o cale de legătură
către o persoană

și în funcție de răspunsul acesteia,
îți poți da seama

dacă este dispusă
să aibă o conversație sau nu.

Ultimul exemplu
cu care vreau să vă provoc

e dezvăluirea.

E un lucru foarte vulnerabil,
dar poate fi foarte satisfăcător.

Data viitoare
când vorbiți cu un străin

și vă simțiți în largul vostru.

spuneți-le ceva despre voi.
ceva foarte personal.

Ați putea avea acea experiență

despre care v-am vorbit
de a vă simți înțeleși.

Uneori într-o conversație
cineva mă întreabă:

„Unde lucrează tatăl tău?"
sau „Unde locuiește?"

Uneori le spun adevărul:
a murit când eram copil.

Întotdeauna în acele momente

îți împărtășesc propria experiență
a unei pierderi.

Tindem să răspundem unei dezvăluiri
cu o altă dezvăluire.

Chiar și cu un străin.

Pe scurt:

Când vorbim cu un străin,
ne rupem din rutina cotidiană

a vieții noastre - atât noi, cât și ei.

Închegăm legături neașteptate.

Dacă nu vorbiți cu necunoscuții,
pierdeți aceste ocazii.

Petrecem mult timp
povățuindu-ne copiii despre străini.

Cum ar fi dacă am petrece mai mult timp
educându-ne pe noi înșine?

Am putea respinge toate ideile
care ne fac suspicioși în privința altora.

Am putea face loc unei schimbări.

Mulțumesc.

(Aplauze)