Ce spune religia mea cu adevărat despre femei

Familia lui Alaa Murabit s-a mutat din Canada în Libia, pe când ea avea 15 ani. Înainte se simţise egală cu fraţii ei, dar în noul mediu, avea parte de numeroase interdicţii care-i stăteau în calea afirmării. Ca o mândră femeie musulmană s-a întrebat: e asta îndoctrinare religioasă? Cu umor, pasiune şi un spirit rebel al prospeţimii, ne împărtăşeşte cum a descoperit exemple de femei lideri aparţinând credinţei sale, de-a lungul istoriei, şi cum a lansat o campanie de luptă pentru drepturile femeilor, folosind versete din Coran.

Venind aici,

am avut o conversație foarte interesantă
cu pasagerul de lângă mine

în timpul zborului.

Mi-a spus: „Se pare că în
Statele Unite nu mai sunt locuri de muncă,

pentru că se inventează altele:

psiholog pentru pisici, sufleor
pentru câini, vânător de tornade."

După câteva secunde,
m-a întrebat:

„Tu cu ce te ocupi?”

„Consolidator al păcii?”

(Râsete)

În fiecare zi, lucrez pentru a
face auzite vocile femeilor

și pentru a le evidenția experiențele

și participarea în procesele de pace
și în rezolvarea conflictelor.

Datorită muncii mele,

recunosc că singurul mod de asigurare
a participării globale a femeilor

e prin revalorificarea religiei.

Subiectul e de importanță
vitală pentru mine.

Ca tânără femeie musulmană,
sunt foarte mândră de credința mea.

Îmi dă puterea și credința
pentru a-mi face munca în fiecare zi.

Datorită ei pot fi aici,
în faţa voastră.

Dar nu pot trece cu vederea răul
făcut în numele religiei.

Nu doar în numele religiei mele,
ci în cel al marilor credințe ale lumii.

Interpretarea greșită, abuzul
și manipularea scrierilor religioase

au influenţat normele noastre
sociale și culturale,

legile şi viața noastră de zi cu zi,

încât nici noi nu le mai recunoaştem.

Părinții mei s-au mutat din Libia,
Africa de Nord, în Canada,

la începutul anilor '80.

Sunt copilul mijlociu din 11 copii.

Da, 11.

Dar crescând, mi-am văzut părinții,

ambii devotați religios
și preocupați de latura spirituală,

mulțumind lui Dumnezeu
pentru binecuvântări,

pentru mine adică, pe lângă altele.
(Râsete)

Au fost binevoitori, simpatici
și răbdători,

cu o răbdare fără limite; acel tip de
răbdare care îți trebuie când ai 11 copii.

Și erau corecţi.

Nu am fost niciodată supusă religiei
printr-o viziune culturală.

Am fost tratată ca un egal,

Același lucru se aștepta și de la mine.

Am fost învațată că Dumnezeu
nu judecă sexele diferit.

Iar concepția părinților mei despre D-zeu
ca prieten milos şi de ajutor

mi-a format modul în care priveam lumea.

Bineînteles, evoluția mea a
avut beneficii suplimentare.

Să fii unul din 11 frați
e diplomație la nivel înalt. (Râsete)

Chiar și-acum, când sunt întrebată
ce școală am urmat –

„Ai fost la Kennedy School of Government?"

răspund: „Nu, am studiat la Murabit
School of International Affairs".

E extrem de exclusivistă.
Discută cu mama pentru admitere.

Din fericire pentru tine, este aici.

Dar a fi unul din 11 copii
și având 10 frați

te învață foarte multe despre
structurile de putere și alianțe.

Te învață să te concentrezi,
să vorbeşti repede sau puţin

pentru că vei fi mereu întrerupt.

Te învață importanța modului
în care transmiți mesaje.

Trebuie să pui întrebări într-un anume fel
pentru a obține răspunsul dorit

și trebuie să spui „nu” într-un anume fel,
pentru a menţine pacea.

Dar lecția cea mai importantă pe care am
învățat-o crescând

e importanța de a sta
la masa tratativelor.

Când lampa preferată a mamei s-a spart,
a trebuit să fiu prezentă

când investiga cum și cine o spărsese,
pentru că trebuia să mă apăr.

Dacă nu te aperi,
tu vei fi arătat cu degetul

și te trezeşti pedepsit.

Nu vorbesc din experiență, desigur.

Când aveam 15 ani, în 2005,
am terminat liceul

și m-am mutat din Canada, Saskatoon,

în Zawiya, Libia,
orașul natal al părinților mei,

un oraș foarte tradițional.

Înainte fusesem în Libia
doar in vacanță

și pentru o fată de 7 ani era fermecător.

Însemna înghețată, excursii pe plajă
și rude entuziasmate.

Nu era acelaşi lucru
pentru o domnișoară de 15 ani.

Foarte repede mi-a fost prezentat
aspectul cultural al religiei.

Cuvintele „haram”, adică „interzis
din punct de vedere religios”

şi „aib", adică „neadecvat
din punct de vedere cultural”,

erau folosite fără discernământ,

ca și cum ar fi însemnat același lucru
şi ar fi avut aceleași consecințe.

Ajunsesem, purtând conversații
cu colegi de școală, profesori,

prieteni și chiar rude,

să pun sub semnul întrebării
rolul și aspirațiile mele.

În ciuda formării oferite de părinți,

m-am trezit punând sub semnul întrebării
rolul femeii în credința mea.

Deci, la Școala de Relații
Internationale Murabit,

dezbaterile pe această temă erau aprige.

Regula nr. 1 era să cercetezi domeniul,
deci asta am făcut

și am fost surprinsă să văd
cât de ușor a fost

să găsesc femei din religia mea,
care erau lideri,

care erau inovatoare, erau puternice,

din punct de vedere politic,
economic, chiar şi militar.

Khadija a finanțat Mișcarea Islamică
la începuturi.

Nu am fi ajuns aici fără ea.

Atunci, de ce nu învățăm despre ea?

De ce nu învățăm despre aceste femei?

De ce femeile sunt retrogradate

la statute anterioare
învăţăturilor credinţei noastre?

De ce, fiind egali în ochii lui Dumnezeu,
nu suntem egali în ochii bărbaţilor?

Pentru mine, totul s-a întors la lecțiile
învățate în copilărie.

Cel care ia deciziile, persoana
care are controlul mesajului,

stă la masă,

și, din păcate,
în fiecare credință din lume,

nu e femeie.

Instituțiile religioase
sunt dominate de bărbați

și conduse de bărbați,

și creează legi după asemănarea lor.

Până când nu vom schimba întreg sistemul,

să nu ne așteptăm la o participare
economică și politică totală a femeilor.

Fundația noastră e năruită.

De fapt, mama spune că nu poți
construi o casă pe o fundație strâmbă.

În 2011, a izbucnit revoluția libiană,
iar familia mea a fost în prima linie.

S-a întamplat acest lucru uimitor
care are loc în război,

aproape o schimbare culturală,
foarte temporară.

Simţeam pentru prima oară
că implicarea mea era atât acceptată

cât şi încurajată.

Era nevoie de implicarea mea.

Eu împreună cu alte femei
aveam un loc la masă.

Nu ne țineam de mâini
ca la o ședință de spiritism.

Luam parte la decizii,

împărtășeam informațiile,
aveam importanță crucială.

Doream și aveam nevoie,
ca acea schimbare să fie permanentă.

Se pare că nu-i așa ușor.

După doar câteva săptămâni,
femeile cu care lucrasem

s-au întors la rolurile precedente,

multe fiind încurajate să facă asta

de lideri religioși și politici,

între care mulţi citau ca argumente
scrieri religioase.

Așa au câştigat sprijinul popular
pentru opiniile lor.

Am început cu întărirea rolului
economic și politic al femeilor.

Am crezut că asta va duce
la schimbare culturală și socială.

Se dovedește că are importanţă,
dar nu mare.

Am decis să atac
folosindu-mă de aparărea lor

și am început să citez și să evidențiez
scripturile islamice, la rândul meu.

În 2012 și 2013, organizația mea a condus

singura şi cea mai mare și extinsă
campanie din Libia.

Am pătruns în școli, case, universități
și chiar și în moschei.

Am vorbit direct cu peste 50.000 de oameni

și cu peste sute de mii
prin panouri și reclame TV,

reclame la radio și postere.

Probabil că vă întrebați cum un ONG
pentru drepturile femeilor

a reuşit asta,
în comunitățile care se opuseseră

chiar existenţei noastre.

Am folosit scripturile.

Am folosit versete din Coran
și învățături ale Profetului,

Hadiths, învățăturile lui, de exemplu:

„Ce-i mai bun în tine
foloseşte cel mai mult familiei tale”,

„Nu-ți lăsa fratele
să asuprească alt frate”.

Pentru prima dată, predicile de vineri
ținute de imamii comuntății locale

promovau drepturile femeilor.

Discutau subiecte tabu,
precum violența domestică.

Politicile au fost schimbate.

În anumite comunităţi am ajuns să spunem:

Declarația universală a drepturilor omului
pe care aţi contestat-o

pentru că nu a fost scrisă
de cărturari religioși,

ei bine, conține aceleași principii
ca cele din cartea noastră.

Deci, Națiunile Unite doar ne-au copiat.

Schimbând mesajul promovat,
am oferit un alt punct de vedere

care promova
drepturile femeilor din Libia.

Asta s-a replicat la nivel internațional.

Când vă spun că nu este ușor,
credeți-mă, nu este.

Liberalii vor spune că folosiți religia
și vă vor numi un conservator rău.

Conservatorii o să vă numească
în multe feluri colorate.

Am auzit de toate, de la „Părinților tăi
probabil că le e foarte ruşine cu tine”,

– fals. Ei sunt cei mai mari fani ai mei –

până la „Nu mai apuci
următoarea aniversare”,

– greșit din nou, pentru că am apucat-o.

Și rămân fidelă credinței mele

că drepturile femeilor şi religia
nu se exclud reciproc.

Dar trebuie să fim la masa tratativelor.

Trebuie să nu renunțăm la poziția noastră,
pentru că prin tăcere

permitem continuarea persecuțiilor
și abuzului femeilor din toată lumea.

Afirmând că o să luptăm
pentru drepturile femeilor

și că vom lupta contra extremismului
folosind bombe și război,

paralizăm complet societățile locale
care trebuie să rezolve aceste probleme

pentru a deveni sustenabile.

Nu e ușor să lupți
contra mesajelor religioase deformate.

Vei avea parte de insulte,
ridiculizare și amenințări.

Dar trebuie să o facem.

Singura şansă e să revendicăm
mesajele drepturilor omului,

principiile credinței noastre,

nu pentru noi, nu pentru
femeile din familiile voastre,

nu pentru femeile din această sală,

nici măcar pentru femeile de afara ei,

ci pentru societățile care
vor fi transformate

prin participarea femeilor.

Singurul mod în care putem face asta,

singura noastră opțiune

e să fim şi să rămânem
la masa tratativelor.

Vă mulţumesc!

[Aplauze]