Cum să vorbești cu veteranii despre război

Wes Moore s-a înrolat în armata Statelor Unite pentru a-și plăti facultatea, dar experiența a devenit definitorie pentru el. În acest discurs emoționant, parașutistul și căpitanul - care apoi a scris „Ceilalți Wes Moore” - explică șocul revenirii acasă din Afganistan. Împărtășește singura frază pe care a tot auzit-o de la civili și ne demonstrează că nu este suficient. Este un apel la noi toți să le cerem veteranilor să ne spună povestea lor, iar noi să-i ascultăm.

Sunt fericit să mă aflu aici
pentru a vorbi despre veterani

pentru că nu m-am înrolat în armată
să merg la război.

Nu m-am înrolat pentru că
aveam o dorință sau o nevoie

de a merge peste ocean să lupt.

M-am înrolat pentru că facultatea este
foarte scumpă și ei m-au ajutat cu asta

și m-am înrolat
pentru că era ceea ce știam.

Era ceea ce credeam că pot să fac bine.

Nu provin dintr-o familie de militari.

Nu sunt un puști de militari.

Nimeni din familia mea nu s-a înrolat
vreodată în armată.

Prima dată când am luat contact cu armata

aveam 13 ani și am fost trimis
la Școala Militară.

Mama mă amenința cu această idee
de școală militară de când aveam 8 ani.

Am avut niște probleme pe când creșteam.

Mama îmi spunea „Dacă nu îți revii,
te trimit la Școala Militară”.

Iar eu îi răspundeam
„Mamă, mă voi strădui mai mult”.

Apoi pe la 9 ani a început să-mi dea
broșuri să-mi demonstreze că nu glumește.

Mă uitam la broșuri și spuneam:

„Bine mamă, văd că vorbești serios,
mă voi strădui mai mult”.

Apoi când aveam 10-11 ani

comportamentul meu se înrăutățea

eram sub supraveghere
academică și disciplinară

înainte să fac 10 ani

și am simțit pentru prima dată
cătușele pe încheieturi

la 11 ani.

La 13 ani, mama a venit la mine
și mi-a spus:

nu mai pot continua,

te voi trimite la școala militară.

M-am uitat la ea și i-am spus:

mamă, văd că ești supărată

și mă voi strădui mai tare.

Iar ea a spus:
Nu, te duci săptămâna viitoare.

Astfel am luat contact
cu această idee de armată.

Ea credea că ar fi o idee bună.

Nu am fost deloc de acord cu ea
odată ajuns acolo.

Pentru că în primele patru zile
deja fugisem de acolo de cinci ori.

Erau aceste porți mari și negre
care împrejmuiau școala

și de fiecare dată când nu erau atenți
fugeam pur și simplu printre porți

acceptându-le oferta cum că
dacă nu vrem să stăm acolo, putem pleca.

Iar eu am spus
„Dacă așa stau lucrurile, prefer să plec”.

Dar nu a funcționat niciodată.

Continuam să mă pierd.

Dar într-un final,
după ce stătusem acolo o vreme

și după finele primului an
la acea școală militară

mi-am dat seama că mă maturizam.

Mi-am dat seama că ceea ce îmi plăcea
la această școală și la structura acesteia

era ceva ce nu mai întâlnisem până atunci.

Faptul că în sfârșit simțeam că fac parte
din ceva mai mare, dintr-o echipă

și că oamenilor le păsa că sunt acolo.

Iar conducerea nu era doar de formă,

ci cu adevărat centrul întregii experiențe.

Când a venit timpul să termin liceul

am început să mă gândesc
la ceea ce vreau să fac

și, ca majoritatea elevilor, nu aveam
nici o idee despre ce voiam să fac.

M-am gândit la oamenii pe care
îi respectam și admiram.

M-am gândit mai ales la bărbații care
și-au pus amprenta asupra vieții mele

și pe care îi admiram.

Toți purtau uniforma
Statelor Unite ale Americii.

Astfel, pentru mine, întrebarea
și răspunsul au devenit destul de ușoare.

La întrebarea „ce vreau să fac”,
răspunsul a venit foarte rapid

„presupun că voi fi ofițer de armată”.

Armata m-a trecut apoi
printr-un proces de antrenament.

Spun că nu m-am alăturat armatei
pentru a merge la război,

adevărul e că m-am înrolat în 1996
și nu se întâmplau prea multe atunci.

Nu am simțit niciodată că sunt în pericol.

Când m-am dus la mama, mă înrolasem la
17 ani, deci aveam nevoie de permisiune,

i-am dat documentele mamei, iar ea credea

că sunt similare
celor de la școala militară;

a spus „I-a prins bine până acum,
ar trebui să-l las să continue”.

Nu avea nici o idee că prin
documentele pe care le semna

își înrola fiul
să devină un ofițer al armatei.

Am trecut prin tot procesul

în tot acest timp gândindu-mă
„super, poate voi lucra într-un weekend

sau două săptămâni în timpul anului,
voi face antrenamente,

iar după câțiva ani de la înrolare,
de când mama semnase acele documente,

întreaga lume s-a schimbat.

După 11 Septembrie,
exista un context cu totul nou

pentru meseria pe care o alesesem.

Când m-am înrolat,
nu am făcut-o pentru a lupta.

Dar acum pentru că eram cooptat,
exact asta urma să se întâmple.

M-am gândit foarte mult la soldații
pe care trebuia să îi conduc.

Îmi amintesc, imediat după 11 Septembrie,
la trei săptămâni,

eram într-un avion și
mă îndreptam peste ocean.

Dar nu mergeam acolo în cadrul armatei,
ci pentru că obținusem o bursă

să merg peste ocean,
să învăț și să trăiesc acolo

și locuiam în Anglia și era interesat,

dar în același timp, cei cu care mă antrenam

aceeași soldați cu care mă antrenasem
și mă pregătisem pentru război

se îndreptau acolo.

Erau pe cale să ajungă în locuri pe care
majoritatea oamenilor, și chiar dintre noi

în timpul antrenamentelor,
nu le puteam arăta pe hartă.

Mi-am petrecut câțiva ani
terminând facultatea,

iar în tot acest timp în care
stăteam în clădiri din Oxford

care fuseseră construite cu câteva sute
de ani înainte ca SUA să fie fondată,

vorbind cu experți despre asasinarea
Arhiducelui Franz Ferdinand

și cum a influențat începutul
Primului Război Mondial.

În tot acest timp inima și mintea
erau îndreptate către soldații mei

care își puneau vestele și încearcau să-și
dea seama cum să schimbe un încărcător

sau cum să curețe o mitralieră pe întuneric.

Aceasta era noua realitate.

Când terminasem studiile
și mă alăturasem unității mele militare

și ne pregăteam să plecăm în Afganistan

erau soldați în unitatea mea care
plecau a doua sau a treia oară,

înainte ca eu să plec măcar o dată.

Îmi amintesc când am ieșit
în fața unității pentru prima dată;

când te înrolezi și mergi într-un tur de
luptă, toată lumea se uită la umărul tău,

pentru că acolo sunt insignele de luptă.

Când întâlnești oameni, le strângi mâna,
iar ochii se îndreaptă către umăr.

Pentru că vrei să vezi unde au fost
sau cu ce unitate au servit,

iar eu eram singura persoană cu umărul gol.

Și ardea de fiecare dată
când cineva se uita acolo.

Dar ai ocazia să vorbești cu soldații tăi.

Și îi întrebi de ce s-au înrolat.

M-am înrolat
pentru că facultatea era scumpă.

Mulți dintre soldații mei s-au înrolat
pentru motive complet diferite.

S-au înrolat din cauza
sentimentului de datorie,

S-au înrolat pentru că erau nervoși,

și voiau să facă ceva în legătura cu asta.

S-au înrolat pentru că familiile
le-au spus că este important

pentru că voiau să se răzbune,

s-au înrolat pentru numeroase motive.

Iar apoi am ajuns cu toții peste ocean
luptând în aceste conflicte.

Ceea ce a fost surprinzător pentru mine

a fost că, foarte naiv,
am început să aud următorul lucru,

pe care nu l-am înțeles niciodată:

Chiar după 11 Septembrie,
începi să auzi oamenii spunându-ți:

„Mulțumesc pentru serviciul vostru!”

Iar eu i-am urmat și am început să spun
același lucru chiar înainte să fiu detașat.

Dar nu aveam nici o idee
despre ce însemna asta.

O spuneam pentru că suna corect.

O spuneam pentru că părea a fi lucrul bun
de spus celor care au servit peste ocean,

„Mulțumesc pentru serviciul vostru!”

Dar nu aveam idee despre context
sau ce însemna pentru cei care o auzeau.

Când m-am întors prima dată din Afganistan

am crezut că dacă te întorci din război

toate pericolele au trecut.

Credeam că dacă te întorci
dintr-o zonă de conflict,

ai putea să-ți ștergi fruntea
și să spui „Mă bucur că am scăpat!”

Neînțelegând că pentru foarte mulți
care se întorc acasă

războiul continuă.

Se derulează în mintea noastră,
în amintirile noastre.

Se derulează în toate emoțiile noastre.

Vă rog să ne iertați pentru că
nu ne place aglomerația

Vă rog să ne iertați
când ne petrecem o săptămână

într-un loc cu rigurozitate
în folosirea luminii;

pentru că nu e voie să porți lumini albe;

dacă un lucru are lumină albă
poate fi văzut de la depărtare,

față de atunci când folosești
lumini verzi sau albastre,

care nu pot fi văzute de departe.

Așadar, iertați-ne dacă de la
a fi disciplinați în acest sens,

o săptămână mai târziu, în Times Square,
să ne fie greu să ne adaptăm;

Vă rog să ne iertați atunci când revenim
la familiile care s-au descurcat fără noi,

iar când ne întoarcem,
e greu să reintrăm în normalitate;

pentru că „normalul” s-a schimbat.

Când m-am întors,
voiam să vorbesc cu oameni.

Voiam ca lumea să mă întrebe
despre experiențele trăite.

Voiam să mă întrebe:

ce ai făcut? cum a fost? cum era mâncarea?
cum a fost întreaga experiență? cum te simți?

Singurele întrebări pe care le-am primit
au fost: ai împușcat pe cineva?

iar aceștia erau cei îndeajuns
de curioși care să spună ceva.

Există teama că dacă spui ceva,
riști să ofensezi sau că vei declanșa ceva.

Așa că obișnuința este să nu spui nimic.

Problema este că atunci simți că serviciul
tău militar nici nu a fost recunoscut.

Ca și cum nu i-ar păsa nimănui.

„Mulțumesc pentru serviciul vostru!”

și trecem mai departe.

Ce am vrut să înțeleg mai bine

a fost ceea ce se află
în spatele afirmației.

Și de ce „Mulțumesc pentru serviciul vostru!”
nu e de ajuns.

Adevărul este că există 2.6 milioane
de bărbați și femei,

care sunt veterani din Irak și Afganistan
și se află printre noi.

Uneori știm cine sunt, alteori nu.

Dar există acel sentiment,
experiența și legătura împărtășită,

când știm că experiența
și acel capitol din viața noastră,

chiar dacă este închis,
tot nu s-a încheiat.

Ne gândim la
„Mulțumim pentru serviciul vostru!”,

iar oamenii se întreabă ce înseamnă;

pentru mine înseamnă recunoașterea
poveștilor noastre.

Întrebați-ne cine suntem.

Înțelegeți tăria pe care o au atâția
oameni cu care am servit

și de ce serviciul înseamnă atât de mult.

„Mulțumesc pentru serviciul adus”
înseamnă recunoașterea faptului că

dacă am ajuns acasă
și am dat jos uniforma,

nu înseamnă că serviciul pentru
țara asta a luat sfârșit.

Adevărul este că încă există
multe lucruri care pot fi oferite.

Când îi privesc pe oameni ca
prietenul nostru Taylor Urruela,

care în Irak și-a pierdut un picior,

avea două mari vise în viața sa:

unul era să fie soldat, celălalt era
să fie jucător de baseball.

Își pierde un picior în Irak.

Revine în țară,

iar în loc să se decidă, pierzându-și
piciorul, că al doilea vis s-a năruit,

decide că încă vrea să joace baseball
și a creat un grup numit „Vet Sports”

ce lucrează cu veterani din toată țara

și folosește sportul
ca metodă de recuperare.

Persoane ca Tammy Duckworth,

care este pilot de elicopter,

iar elicopterul pe care îl pilota necesită
ambele mâini și picioare pentru a vira;

elicopterul a fost lovit, iar ea încerca
să-l controleze, dar acesta nu reacționa

la instrucțiunile și comenzile ei;
încerca să aterizeze în siguranță,

dar nu aterizează în siguranță, deoarece
nu reacționează la comenzile ei,

pentru că picioarele îi fuseseră distruse.

Abia a supraviețuit.

Medicii au sosit și i-au salvat viața,

dar în timpul recuperării acasă,
a realizat că treaba ei nu s-a terminat.

Iar acum își folosește vocea
ca membru al Congresului în Ilinois

să lupte și să pledeze pentru aducerea
în discuție a problemelor veteranilor.

Ne-am înrolat pentru că iubim țara
pe care o reprezentăm.

Ne-am înrolat deoarece credem în ideea
și persoanele din stânga și dreapta noastră.

Și singurul lucru pe care îl cerem este ca
„Mulțumesc pentru serviciul vostru”

să fie mai mult decât doar un citat.

Ca „mulțumesc pentru serviciul vostru”
să însemne interesul acordat

oamenilor care au ieșit în față
doar pentru că au fost rugați să o facă.

Și ce înseamna pentru noi, nu doar acum,
nu doar în timpul operațiunilor militare,

ci mult după ce a plecat ultimul vehicul
și ultimul foc a fost tras.

Aceștia sunt oamenii cu care am servit.

Și aceștia sunt oamenii pe care îi respect.

Așa că
„Mulțumesc pentru serviciul vostru!”