Sunt fericit să mă aflu aici pentru a vorbi despre veterani pentru că nu m-am înrolat în armată să merg la război. Nu m-am înrolat pentru că aveam o dorință sau o nevoie de a merge peste ocean să lupt. M-am înrolat pentru că facultatea este foarte scumpă și ei m-au ajutat cu asta și m-am înrolat pentru că era ceea ce știam. Era ceea ce credeam că pot să fac bine. Nu provin dintr-o familie de militari. Nu sunt un puști de militari. Nimeni din familia mea nu s-a înrolat vreodată în armată. Prima dată când am luat contact cu armata aveam 13 ani și am fost trimis la Școala Militară. Mama mă amenința cu această idee de școală militară de când aveam 8 ani. Am avut niște probleme pe când creșteam. Mama îmi spunea „Dacă nu îți revii, te trimit la Școala Militară”. Iar eu îi răspundeam „Mamă, mă voi strădui mai mult”. Apoi pe la 9 ani a început să-mi dea broșuri să-mi demonstreze că nu glumește. Mă uitam la broșuri și spuneam: „Bine mamă, văd că vorbești serios, mă voi strădui mai mult”. Apoi când aveam 10-11 ani comportamentul meu se înrăutățea eram sub supraveghere academică și disciplinară înainte să fac 10 ani și am simțit pentru prima dată cătușele pe încheieturi la 11 ani. La 13 ani, mama a venit la mine și mi-a spus: nu mai pot continua, te voi trimite la școala militară. M-am uitat la ea și i-am spus: mamă, văd că ești supărată și mă voi strădui mai tare. Iar ea a spus: Nu, te duci săptămâna viitoare. Astfel am luat contact cu această idee de armată. Ea credea că ar fi o idee bună. Nu am fost deloc de acord cu ea odată ajuns acolo. Pentru că în primele patru zile deja fugisem de acolo de cinci ori. Erau aceste porți mari și negre care împrejmuiau școala și de fiecare dată când nu erau atenți fugeam pur și simplu printre porți acceptându-le oferta cum că dacă nu vrem să stăm acolo, putem pleca. Iar eu am spus „Dacă așa stau lucrurile, prefer să plec”. Dar nu a funcționat niciodată. Continuam să mă pierd. Dar într-un final, după ce stătusem acolo o vreme și după finele primului an la acea școală militară mi-am dat seama că mă maturizam. Mi-am dat seama că ceea ce îmi plăcea la această școală și la structura acesteia era ceva ce nu mai întâlnisem până atunci. Faptul că în sfârșit simțeam că fac parte din ceva mai mare, dintr-o echipă și că oamenilor le păsa că sunt acolo. Iar conducerea nu era doar de formă, ci cu adevărat centrul întregii experiențe. Când a venit timpul să termin liceul am început să mă gândesc la ceea ce vreau să fac și, ca majoritatea elevilor, nu aveam nici o idee despre ce voiam să fac. M-am gândit la oamenii pe care îi respectam și admiram. M-am gândit mai ales la bărbații care și-au pus amprenta asupra vieții mele și pe care îi admiram. Toți purtau uniforma Statelor Unite ale Americii. Astfel, pentru mine, întrebarea și răspunsul au devenit destul de ușoare. La întrebarea „ce vreau să fac”, răspunsul a venit foarte rapid „presupun că voi fi ofițer de armată”. Armata m-a trecut apoi printr-un proces de antrenament. Spun că nu m-am alăturat armatei pentru a merge la război, adevărul e că m-am înrolat în 1996 și nu se întâmplau prea multe atunci. Nu am simțit niciodată că sunt în pericol. Când m-am dus la mama, mă înrolasem la 17 ani, deci aveam nevoie de permisiune, i-am dat documentele mamei, iar ea credea că sunt similare celor de la școala militară; a spus „I-a prins bine până acum, ar trebui să-l las să continue”. Nu avea nici o idee că prin documentele pe care le semna își înrola fiul să devină un ofițer al armatei. Am trecut prin tot procesul în tot acest timp gândindu-mă „super, poate voi lucra într-un weekend sau două săptămâni în timpul anului, voi face antrenamente, iar după câțiva ani de la înrolare, de când mama semnase acele documente, întreaga lume s-a schimbat. După 11 Septembrie, exista un context cu totul nou pentru meseria pe care o alesesem. Când m-am înrolat, nu am făcut-o pentru a lupta. Dar acum pentru că eram cooptat, exact asta urma să se întâmple. M-am gândit foarte mult la soldații pe care trebuia să îi conduc. Îmi amintesc, imediat după 11 Septembrie, la trei săptămâni, eram într-un avion și mă îndreptam peste ocean. Dar nu mergeam acolo în cadrul armatei, ci pentru că obținusem o bursă să merg peste ocean, să învăț și să trăiesc acolo și locuiam în Anglia și era interesat, dar în același timp, cei cu care mă antrenam aceeași soldați cu care mă antrenasem și mă pregătisem pentru război se îndreptau acolo. Erau pe cale să ajungă în locuri pe care majoritatea oamenilor, și chiar dintre noi în timpul antrenamentelor, nu le puteam arăta pe hartă. Mi-am petrecut câțiva ani terminând facultatea, iar în tot acest timp în care stăteam în clădiri din Oxford care fuseseră construite cu câteva sute de ani înainte ca SUA să fie fondată, vorbind cu experți despre asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand și cum a influențat începutul Primului Război Mondial. În tot acest timp inima și mintea erau îndreptate către soldații mei care își puneau vestele și încearcau să-și dea seama cum să schimbe un încărcător sau cum să curețe o mitralieră pe întuneric. Aceasta era noua realitate. Când terminasem studiile și mă alăturasem unității mele militare și ne pregăteam să plecăm în Afganistan erau soldați în unitatea mea care plecau a doua sau a treia oară, înainte ca eu să plec măcar o dată. Îmi amintesc când am ieșit în fața unității pentru prima dată; când te înrolezi și mergi într-un tur de luptă, toată lumea se uită la umărul tău, pentru că acolo sunt insignele de luptă. Când întâlnești oameni, le strângi mâna, iar ochii se îndreaptă către umăr. Pentru că vrei să vezi unde au fost sau cu ce unitate au servit, iar eu eram singura persoană cu umărul gol. Și ardea de fiecare dată când cineva se uita acolo. Dar ai ocazia să vorbești cu soldații tăi. Și îi întrebi de ce s-au înrolat. M-am înrolat pentru că facultatea era scumpă. Mulți dintre soldații mei s-au înrolat pentru motive complet diferite. S-au înrolat din cauza sentimentului de datorie, S-au înrolat pentru că erau nervoși, și voiau să facă ceva în legătura cu asta. S-au înrolat pentru că familiile le-au spus că este important pentru că voiau să se răzbune, s-au înrolat pentru numeroase motive. Iar apoi am ajuns cu toții peste ocean luptând în aceste conflicte. Ceea ce a fost surprinzător pentru mine a fost că, foarte naiv, am început să aud următorul lucru, pe care nu l-am înțeles niciodată: Chiar după 11 Septembrie, începi să auzi oamenii spunându-ți: „Mulțumesc pentru serviciul vostru!” Iar eu i-am urmat și am început să spun același lucru chiar înainte să fiu detașat. Dar nu aveam nici o idee despre ce însemna asta. O spuneam pentru că suna corect. O spuneam pentru că părea a fi lucrul bun de spus celor care au servit peste ocean, „Mulțumesc pentru serviciul vostru!” Dar nu aveam idee despre context sau ce însemna pentru cei care o auzeau. Când m-am întors prima dată din Afganistan am crezut că dacă te întorci din război toate pericolele au trecut. Credeam că dacă te întorci dintr-o zonă de conflict, ai putea să-ți ștergi fruntea și să spui „Mă bucur că am scăpat!” Neînțelegând că pentru foarte mulți care se întorc acasă războiul continuă. Se derulează în mintea noastră, în amintirile noastre. Se derulează în toate emoțiile noastre. Vă rog să ne iertați pentru că nu ne place aglomerația Vă rog să ne iertați când ne petrecem o săptămână într-un loc cu rigurozitate în folosirea luminii; pentru că nu e voie să porți lumini albe; dacă un lucru are lumină albă poate fi văzut de la depărtare, față de atunci când folosești lumini verzi sau albastre, care nu pot fi văzute de departe. Așadar, iertați-ne dacă de la a fi disciplinați în acest sens, o săptămână mai târziu, în Times Square, să ne fie greu să ne adaptăm; Vă rog să ne iertați atunci când revenim la familiile care s-au descurcat fără noi, iar când ne întoarcem, e greu să reintrăm în normalitate; pentru că „normalul” s-a schimbat. Când m-am întors, voiam să vorbesc cu oameni. Voiam ca lumea să mă întrebe despre experiențele trăite. Voiam să mă întrebe: ce ai făcut? cum a fost? cum era mâncarea? cum a fost întreaga experiență? cum te simți? Singurele întrebări pe care le-am primit au fost: ai împușcat pe cineva? iar aceștia erau cei îndeajuns de curioși care să spună ceva. Există teama că dacă spui ceva, riști să ofensezi sau că vei declanșa ceva. Așa că obișnuința este să nu spui nimic. Problema este că atunci simți că serviciul tău militar nici nu a fost recunoscut. Ca și cum nu i-ar păsa nimănui. „Mulțumesc pentru serviciul vostru!” și trecem mai departe. Ce am vrut să înțeleg mai bine a fost ceea ce se află în spatele afirmației. Și de ce „Mulțumesc pentru serviciul vostru!” nu e de ajuns. Adevărul este că există 2.6 milioane de bărbați și femei, care sunt veterani din Irak și Afganistan și se află printre noi. Uneori știm cine sunt, alteori nu. Dar există acel sentiment, experiența și legătura împărtășită, când știm că experiența și acel capitol din viața noastră, chiar dacă este închis, tot nu s-a încheiat. Ne gândim la „Mulțumim pentru serviciul vostru!”, iar oamenii se întreabă ce înseamnă; pentru mine înseamnă recunoașterea poveștilor noastre. Întrebați-ne cine suntem. Înțelegeți tăria pe care o au atâția oameni cu care am servit și de ce serviciul înseamnă atât de mult. „Mulțumesc pentru serviciul adus” înseamnă recunoașterea faptului că dacă am ajuns acasă și am dat jos uniforma, nu înseamnă că serviciul pentru țara asta a luat sfârșit. Adevărul este că încă există multe lucruri care pot fi oferite. Când îi privesc pe oameni ca prietenul nostru Taylor Urruela, care în Irak și-a pierdut un picior, avea două mari vise în viața sa: unul era să fie soldat, celălalt era să fie jucător de baseball. Își pierde un picior în Irak. Revine în țară, iar în loc să se decidă, pierzându-și piciorul, că al doilea vis s-a năruit, decide că încă vrea să joace baseball și a creat un grup numit „Vet Sports” ce lucrează cu veterani din toată țara și folosește sportul ca metodă de recuperare. Persoane ca Tammy Duckworth, care este pilot de elicopter, iar elicopterul pe care îl pilota necesită ambele mâini și picioare pentru a vira; elicopterul a fost lovit, iar ea încerca să-l controleze, dar acesta nu reacționa la instrucțiunile și comenzile ei; încerca să aterizeze în siguranță, dar nu aterizează în siguranță, deoarece nu reacționează la comenzile ei, pentru că picioarele îi fuseseră distruse. Abia a supraviețuit. Medicii au sosit și i-au salvat viața, dar în timpul recuperării acasă, a realizat că treaba ei nu s-a terminat. Iar acum își folosește vocea ca membru al Congresului în Ilinois să lupte și să pledeze pentru aducerea în discuție a problemelor veteranilor. Ne-am înrolat pentru că iubim țara pe care o reprezentăm. Ne-am înrolat deoarece credem în ideea și persoanele din stânga și dreapta noastră. Și singurul lucru pe care îl cerem este ca „Mulțumesc pentru serviciul vostru” să fie mai mult decât doar un citat. Ca „mulțumesc pentru serviciul vostru” să însemne interesul acordat oamenilor care au ieșit în față doar pentru că au fost rugați să o facă. Și ce înseamna pentru noi, nu doar acum, nu doar în timpul operațiunilor militare, ci mult după ce a plecat ultimul vehicul și ultimul foc a fost tras. Aceștia sunt oamenii cu care am servit. Și aceștia sunt oamenii pe care îi respect. Așa că „Mulțumesc pentru serviciul vostru!”