Un mod mai bun de a vorbi despre avort

Avortul este extrem de comun. În America, de exemplu, una din trei femei face un avort de-a lungul vieţii, dar emoţiile puternice generate de subiect – şi discursul foarte politizat la adresa acestuia – lasă prea puţin loc dezbaterior deschise şi bine gândite. În acest discurs personal şi meditativ, Aspen Baker pledează pentru a nu fi nici „pro-viaţă", nici „pro-alegere", ci mai degrabă „pro-voce" – şi pentru rolurile pe care a asculta şi a povesti le pot avea când vine vorba de a discuta pe teme dificile,

Era mijlocul verii
şi trecuse de ora închiderii

la barul Berkley din centru
unde cu prietena mea, Polly

lucram împreună ca barmaniţe.

De obicei, la sfârşitul turei,
beam ceva - dar nu în acea noapte.

„Sunt însărcinată. Nu ştiu încă
ce o să fac", i-am spus lui Polly.

Fără ezitare, mi-a răspuns:
„Eu am făcut un avort."

Înainte de Polly, nimeni nu mi-a spus
vreodată că făcuse un avort.

Absolvisem facultatea
cu doar câteva luni în urmă

şi eram într-o relaţie nouă
când am aflat că eram însărcinată.

Când am cântărit opţiunile,
sincer, nu ştiam ce decizie să iau,

pe ce criterii să mă bazez.

Cum puteam şti
care era decizia corectă?

Mă temeam că voi regreta
un avort mai târziu.

Copilărind pe plajele
din sudul Californiei,

am crescut în mijlocul conflictelor
naţionale legate de avort.

M-am născut într-o rulotă la cea
de-a treia aniversare Roe vs. Wade.

Comunitatea noastră era creştină.

Ne păsa de Dumnezeu, de cei oropsiţi
şi de ocean.

Toată lumea era pro-viaţă.

Copil fiind, ideea de avort mă întrista
încât ştiam că dacă voi fi gravidă

nu aş avorta.

Şi totuşi am făcut-o.

Era un pas către necunoscut.

Dar Polly mi-a oferit
un cadou special:

faptul de a şti că nu eram singură

şi că avortul era ceva
despre care puteam vorbi.

Avortul este ceva comun.

Conform Institutului Guttmacher,
în America, o femeie din trei

va face un avort de-a lungul vieţii.

Dar în ultimele decenii, dialogul
pe tema avortului în Statele Unite

nu a lăsat prea multe opţiuni
în afară de pro-viaţă şi pro-alegere.

Este un subiect politic şi polarizat.

Dar oricât de mult ar fi dezbătut,
se întâmplă încă foarte rar,

fie pentru femei sau oameni,
în general,

să vorbim unii cu alţii despre
avorturile pe care le facem.

E o discrepanţă

între ce se întâmplă în politică
şi ce se întâmplă în viaţa reală,

iar în discrepanţă,
o mentalitate conflictuală.

O atitudine „eşti cu noi sau împotriva
noastră" ia naștere.

Nu e vorba doar despre avort.

Sunt atât de multe aspecte importante
despre care nu putem vorbi.

Găsirea unor moduri de a transforma
conflictele în conversaţii

e munca vieţii mele.

Sunt două căi principale pentru a începe.

Una e a asculta cu atenţie,
iar cealaltă, a împărtăşi poveşti.

Acum 15 ani, am fondat
o organizaţie numită Exhale

pentru a asculta oamenii
care au făcut avorturi.

Prima oară am creat o linie telefonică,
unde femei şi bărbaţi

puteau suna pentru sprijin afectiv.

Fără judecăţi sau politică,
nimic asemănător nu mai existase.

Aveam nevoie de un cadru nou
care să cuprindă toate experienţele

despre care auzeam la telefon.

Feminista care regretă avortul făcut.

Catolica recunoscătoare că l-a făcut.

Experienţele personale ce nu se potriveau
perfect într-un cadru sau altul.

Eram de părere că nu e corect
să punem femeile să aleagă.

Voiam să le arătăm
că întreaga lume e de partea lor,

în timp ce treceau prin această
experienţă personală profundă.

Aşa că am inventat „pro-voce".

Pro-voce se adresează
şi problemelor dificile

cu care ne-am confruntat global
ani de zile,

cum ar fi imigraţia, toleranţa religioasă,
violenţa împotriva femeilor.

Acoperă şi teme profund personale
care ar putea conta doar pentru tine,

pentru familie şi prietenii apropiaţi.

Au o boală în stadiu terminal,
mama lor a murit,

au un copil cu nevoi speciale
şi nu pot vorbi despre asta.

Ascultatul şi povestitul
sunt mărcile pro-voce.

Ascultatul şi povestitul.

Sună destul de bine.

Poate părea uşor.
Toţi am putea face asta.

Nu e uşor.
E foarte greu.

E greu pentru că vorbim
despre lucruri cu care toţi ne confruntăm

sau despre care nimeni
nu vrea să vorbească.

Aş vrea să vă pot spune că atunci când
vă decideţi să fiţi pro-voce,

veţi găsi momente frumoase de regăsire
şi grădini pline cu flori,

unde ascultatul şi povestitul
creează minunate momente „a-ha".

Aş vrea să vă pot spune că aţi putea găsi
o petrecere feministă de bun-venit

sau o frăţie demult uitată cu oameni

care stau pregătiţi
să vă ţină spatele când sunteţi loviţi.

Dar poate deveni vulnerabil şi obositor
să ne spunem poveştile

când simţim că nimănui nu-i pasă.

Dacă ne ascultăm cu adevărat
unii pe ceilalţi,

vom auzi lucruri care necesită
schimbarea propriilor percepţii.

Nu există timp sau loc potrivit

pentru a iniţia o conversaţie dificilă.

Nu e posibil ca toată lumea
să fie pe aceeaşi lungime de undă

sau să cunoască aceeaşi istorie.

Să vorbim, aşadar, despre a asculta
şi despre cum să fim buni ascultători.

Sunt multe moduri de a fi buni ascultători
şi o să vă dau doar câteva exemple.

Unul e să pui întrebări
cu răspuns deschis.

Te poţi întreba
sau poţi întreba un cunoscut:

„Cum te simţi?"

„Cum a fost?"

„La ce speri acum?"

Un alt mod de a fi un bun ascultător
e utilizarea limbajului reflexiv.

Dacă cineva vorbeşte
despre experienţa personală,

foloseşte cuvintele lor.

Dacă cineva vorbeşte despre avort
şi foloseşte cuvântul „bebe",

poţi să spui şi tu „bebe".

Dacă spune „fetus",
poţi să spui „fetus".

Dacă cineva se descrie
ca fiind ciudat sexual,

poţi să foloseşti aceste cuvinte.

Dacă cineva arată ca un el,
dar spune că e o ea - e ok.

Numeşte acea persoană o ea.

Când reflectăm limbajul persoanei
care îşi împărtăşeşte povestea,

transmitem faptul că suntem interesaţi
să înţelegem cine este

şi prin ce trece acea persoană,

la fel cum sperăm ca oamenii
să fie interesaţi să ne cunoască pe noi.

Nu voi uita niciodată una dintre
întâlnirile de consiliere Exhale,

în care o voluntară vorbea despre
faptul că primea foarte multe apeluri

de la femei creştine
ce vorbeau despre Dumnezeu.

Unii dintre voluntarii noştri
sunt religioşi, dar ea nu era.

La început, era puţin ciudat pentru ea
să discute cu apelanţii despre Dumnezeu.

Aşa că a decis să se simtă confortabil.

Stătea în faţa oglinzii acasă
şi rostea cuvântul: „Dumnezeu".

„Dumnezeu".

„Dumnezeu".

„Dumnezeu".

„Dumnezeu".

„Dumnezeu".

„Dumnezeu".

iar şi iar, până când cuvântul
nu mai era ciudat,

atunci când îl pronunţa.

Rostirea cuvântului „Dumnezeu"
nu a transformat-o în creștin,

dar a făcut-o o ascultătoare
mai bună pentru femeile creştine.

Un alt mod de a fi pro-voce
e acela de a împărtăşi poveşti.

Unul dintre riscurile asumate
când ne împărtăşim poveştile

e că în situaţii ca a ta,
alţii ar putea lua decizii diferite.

De exemplu, dacă povesteşti
despre avortul pe care l-ai făcut,

vei realiza că altcineva
ar fi păstrat copilul.

L-ar fi dat spre adopţie.

Le-ar fi povestit părinţilor
şi partenerului ei sau nu.

Ar fi simţit uşurare şi încredere,
deși tu te-ai simţit tristă şi pierdută.

Şi asta e ok.

Empatia ia naştere
când ne punem în locul altcuiva.

Nu înseamnă că toţi
trebuie să ajungem în acelaşi punct.

Pro-voce nu e
despre similaritate şi acord.

Creează o cultură şi o societate care
apreciază ce ne face speciali şi unici.

Preţuieşte ce ne face umani,
defectele şi imperfecţiunile noastre.

Iar acest tip de gândire ne pemite
să vedem diferenţele noastre cu respect,

în loc de teamă.

Asta generează empatia
de care avem nevoie

pentru a nu mai încerca
să ne facem rău unul altuia:

stigmatizare, ruşine, prejudecată,
discriminare, persecuţie.

Pro-voce e contagios
şi cu cât e practicat mai mult,

cu atât mai mult se extinde.

Anul trecut am rămas din nou însărcinată.

De data asta, aşteptam cu nerăbdare
naşterea fiului meu.

În timpul sarcinii, am fost întrebată
cum mă simt, mai des decât în toată viaţa.

(Râsete)

Indiferent ce răspundeam,
că mă simţeam minunat şi entuziasmată

sau speriată şi îngrozită,

exista mereu cineva care îmi spunea
„Am trecut şi eu prin asta".

Era nemaipomenit.

A fost o etapă binevenită,
dar şi dramatică față de ce trăisem

vorbind despre sentimentele mele
conflictuale legate de avort.

Pro-voce e despre poveştile reale
ale oamenilor reali

care au un impact asupra modului
în care avortul

şi multe alte probleme politizate
şi stigmatizate

sunt înţelese şi discutate.

De la sexualitate şi sănătate mentală,
la sărăcie şi încarcerare.

Departe de a fi definite
ca decizii corecte sau greşite,

experienţele noastre au un spectru larg.

Pro-voce se concentrează pe conversaţia
despre experienţele umane

şi face sprijinul şi respectul
accesibile pentru toţi.

Mulţumesc.

(Aplauze)