Era mijlocul verii şi trecuse de ora închiderii la barul Berkley din centru unde cu prietena mea, Polly lucram împreună ca barmaniţe. De obicei, la sfârşitul turei, beam ceva - dar nu în acea noapte. „Sunt însărcinată. Nu ştiu încă ce o să fac", i-am spus lui Polly. Fără ezitare, mi-a răspuns: „Eu am făcut un avort." Înainte de Polly, nimeni nu mi-a spus vreodată că făcuse un avort. Absolvisem facultatea cu doar câteva luni în urmă şi eram într-o relaţie nouă când am aflat că eram însărcinată. Când am cântărit opţiunile, sincer, nu ştiam ce decizie să iau, pe ce criterii să mă bazez. Cum puteam şti care era decizia corectă? Mă temeam că voi regreta un avort mai târziu. Copilărind pe plajele din sudul Californiei, am crescut în mijlocul conflictelor naţionale legate de avort. M-am născut într-o rulotă la cea de-a treia aniversare Roe vs. Wade. Comunitatea noastră era creştină. Ne păsa de Dumnezeu, de cei oropsiţi şi de ocean. Toată lumea era pro-viaţă. Copil fiind, ideea de avort mă întrista încât ştiam că dacă voi fi gravidă nu aş avorta. Şi totuşi am făcut-o. Era un pas către necunoscut. Dar Polly mi-a oferit un cadou special: faptul de a şti că nu eram singură şi că avortul era ceva despre care puteam vorbi. Avortul este ceva comun. Conform Institutului Guttmacher, în America, o femeie din trei va face un avort de-a lungul vieţii. Dar în ultimele decenii, dialogul pe tema avortului în Statele Unite nu a lăsat prea multe opţiuni în afară de pro-viaţă şi pro-alegere. Este un subiect politic şi polarizat. Dar oricât de mult ar fi dezbătut, se întâmplă încă foarte rar, fie pentru femei sau oameni, în general, să vorbim unii cu alţii despre avorturile pe care le facem. E o discrepanţă între ce se întâmplă în politică şi ce se întâmplă în viaţa reală, iar în discrepanţă, o mentalitate conflictuală. O atitudine „eşti cu noi sau împotriva noastră" ia naștere. Nu e vorba doar despre avort. Sunt atât de multe aspecte importante despre care nu putem vorbi. Găsirea unor moduri de a transforma conflictele în conversaţii e munca vieţii mele. Sunt două căi principale pentru a începe. Una e a asculta cu atenţie, iar cealaltă, a împărtăşi poveşti. Acum 15 ani, am fondat o organizaţie numită Exhale pentru a asculta oamenii care au făcut avorturi. Prima oară am creat o linie telefonică, unde femei şi bărbaţi puteau suna pentru sprijin afectiv. Fără judecăţi sau politică, nimic asemănător nu mai existase. Aveam nevoie de un cadru nou care să cuprindă toate experienţele despre care auzeam la telefon. Feminista care regretă avortul făcut. Catolica recunoscătoare că l-a făcut. Experienţele personale ce nu se potriveau perfect într-un cadru sau altul. Eram de părere că nu e corect să punem femeile să aleagă. Voiam să le arătăm că întreaga lume e de partea lor, în timp ce treceau prin această experienţă personală profundă. Aşa că am inventat „pro-voce". Pro-voce se adresează şi problemelor dificile cu care ne-am confruntat global ani de zile, cum ar fi imigraţia, toleranţa religioasă, violenţa împotriva femeilor. Acoperă şi teme profund personale care ar putea conta doar pentru tine, pentru familie şi prietenii apropiaţi. Au o boală în stadiu terminal, mama lor a murit, au un copil cu nevoi speciale şi nu pot vorbi despre asta. Ascultatul şi povestitul sunt mărcile pro-voce. Ascultatul şi povestitul. Sună destul de bine. Poate părea uşor. Toţi am putea face asta. Nu e uşor. E foarte greu. E greu pentru că vorbim despre lucruri cu care toţi ne confruntăm sau despre care nimeni nu vrea să vorbească. Aş vrea să vă pot spune că atunci când vă decideţi să fiţi pro-voce, veţi găsi momente frumoase de regăsire şi grădini pline cu flori, unde ascultatul şi povestitul creează minunate momente „a-ha". Aş vrea să vă pot spune că aţi putea găsi o petrecere feministă de bun-venit sau o frăţie demult uitată cu oameni care stau pregătiţi să vă ţină spatele când sunteţi loviţi. Dar poate deveni vulnerabil şi obositor să ne spunem poveştile când simţim că nimănui nu-i pasă. Dacă ne ascultăm cu adevărat unii pe ceilalţi, vom auzi lucruri care necesită schimbarea propriilor percepţii. Nu există timp sau loc potrivit pentru a iniţia o conversaţie dificilă. Nu e posibil ca toată lumea să fie pe aceeaşi lungime de undă sau să cunoască aceeaşi istorie. Să vorbim, aşadar, despre a asculta şi despre cum să fim buni ascultători. Sunt multe moduri de a fi buni ascultători şi o să vă dau doar câteva exemple. Unul e să pui întrebări cu răspuns deschis. Te poţi întreba sau poţi întreba un cunoscut: „Cum te simţi?" „Cum a fost?" „La ce speri acum?" Un alt mod de a fi un bun ascultător e utilizarea limbajului reflexiv. Dacă cineva vorbeşte despre experienţa personală, foloseşte cuvintele lor. Dacă cineva vorbeşte despre avort şi foloseşte cuvântul „bebe", poţi să spui şi tu „bebe". Dacă spune „fetus", poţi să spui „fetus". Dacă cineva se descrie ca fiind ciudat sexual, poţi să foloseşti aceste cuvinte. Dacă cineva arată ca un el, dar spune că e o ea - e ok. Numeşte acea persoană o ea. Când reflectăm limbajul persoanei care îşi împărtăşeşte povestea, transmitem faptul că suntem interesaţi să înţelegem cine este şi prin ce trece acea persoană, la fel cum sperăm ca oamenii să fie interesaţi să ne cunoască pe noi. Nu voi uita niciodată una dintre întâlnirile de consiliere Exhale, în care o voluntară vorbea despre faptul că primea foarte multe apeluri de la femei creştine ce vorbeau despre Dumnezeu. Unii dintre voluntarii noştri sunt religioşi, dar ea nu era. La început, era puţin ciudat pentru ea să discute cu apelanţii despre Dumnezeu. Aşa că a decis să se simtă confortabil. Stătea în faţa oglinzii acasă şi rostea cuvântul: „Dumnezeu". „Dumnezeu". „Dumnezeu". „Dumnezeu". „Dumnezeu". „Dumnezeu". „Dumnezeu". iar şi iar, până când cuvântul nu mai era ciudat, atunci când îl pronunţa. Rostirea cuvântului „Dumnezeu" nu a transformat-o în creștin, dar a făcut-o o ascultătoare mai bună pentru femeile creştine. Un alt mod de a fi pro-voce e acela de a împărtăşi poveşti. Unul dintre riscurile asumate când ne împărtăşim poveştile e că în situaţii ca a ta, alţii ar putea lua decizii diferite. De exemplu, dacă povesteşti despre avortul pe care l-ai făcut, vei realiza că altcineva ar fi păstrat copilul. L-ar fi dat spre adopţie. Le-ar fi povestit părinţilor şi partenerului ei sau nu. Ar fi simţit uşurare şi încredere, deși tu te-ai simţit tristă şi pierdută. Şi asta e ok. Empatia ia naştere când ne punem în locul altcuiva. Nu înseamnă că toţi trebuie să ajungem în acelaşi punct. Pro-voce nu e despre similaritate şi acord. Creează o cultură şi o societate care apreciază ce ne face speciali şi unici. Preţuieşte ce ne face umani, defectele şi imperfecţiunile noastre. Iar acest tip de gândire ne pemite să vedem diferenţele noastre cu respect, în loc de teamă. Asta generează empatia de care avem nevoie pentru a nu mai încerca să ne facem rău unul altuia: stigmatizare, ruşine, prejudecată, discriminare, persecuţie. Pro-voce e contagios şi cu cât e practicat mai mult, cu atât mai mult se extinde. Anul trecut am rămas din nou însărcinată. De data asta, aşteptam cu nerăbdare naşterea fiului meu. În timpul sarcinii, am fost întrebată cum mă simt, mai des decât în toată viaţa. (Râsete) Indiferent ce răspundeam, că mă simţeam minunat şi entuziasmată sau speriată şi îngrozită, exista mereu cineva care îmi spunea „Am trecut şi eu prin asta". Era nemaipomenit. A fost o etapă binevenită, dar şi dramatică față de ce trăisem vorbind despre sentimentele mele conflictuale legate de avort. Pro-voce e despre poveştile reale ale oamenilor reali care au un impact asupra modului în care avortul şi multe alte probleme politizate şi stigmatizate sunt înţelese şi discutate. De la sexualitate şi sănătate mentală, la sărăcie şi încarcerare. Departe de a fi definite ca decizii corecte sau greşite, experienţele noastre au un spectru larg. Pro-voce se concentrează pe conversaţia despre experienţele umane şi face sprijinul şi respectul accesibile pentru toţi. Mulţumesc. (Aplauze)