O carte bună e o ușă secretă

Copilăria e suprarealistă. De ce să nu fie așa și cărțile pentru copii? În această prezentare bizară, autorul premiat Mac Barnett vorbește despre povești care evadează din lumea cărții, despre artă ca ieșire spre miracol și despre lucrurile pe care le spun copiii adevărați unei balene imaginare.

Salut! Mă cheamă Mac.

Meseria mea e să-i mint pe copii.

Dar sunt minciuni nevinovate.

Scriu cărți pentru copii.

Pablo Picasso zicea că
„Arta, știm cu toții, nu înseamnă Adevăr.

Arta e o minciună care ne ajută
să înțelegem adevărul,

sau cel puțin adevărul
care ne e dat să-l înțelegem.

Artistul trebuie să știe cum să-i convingă
pe alții că minciunile lui sunt veridice.”

Am auzit asta pentru prima dată
când eram copil și mi-a plăcut enorm,

dar habar n-aveam ce înseamnă.

(Râsete)

Despre asta voi vorbi azi:
adevăr și minciuni, ficțiune și realitate.

Oare cum aș putea descâlci
această îmbârligătură de propoziții?

Am PowerPoint,
hai să fac o diagramă Euler.

[Adevăr. Minciuni.]

(Râsete)

Poftim, uite-o. Pac!

Avem adevăr și minciuni,
dar și o zonă mică la mijloc.

În zona de trecere se află arta.

(Râsete)

Bun. Diagrama lui Euler.

(Aplauze)

Dar nici asta nu e foarte util, de fapt.

Ce m-a făcut pe mine să înțeleg citatul

și ce e arta, cel puțin arta ficțiunii,

a fost să lucrez cu copiii:
am fost consilier pentru tabere de vară.

Făceam asta în vacanțele din studenție
și mi-a plăcut enorm!

Am fost într-o tabără de sport
pentru copii între 4 și 6 ani.

Eu mă ocupam de cei de 4 ani și-mi plăcea,
că micuții de 4 ani nu prea fac sport

și nici eu!

(Râsete)

Eu fac sport la nivelul unuia de 4 ani.

Se întâmpla cam așa:

copiii alergau printre conuri,
li se făcea cald și se duceau

să se așeze la umbră,
unde eu mă așezasem deja.

(Râsete)

Atunci inventam povești
și le spuneam, despre viața mea.

Le povesteam cum mă duc sâmbăta acasă
și cum spionez pentru Regina Angliei.

În scurt timp, alți copii,
care nici măcar nu erau în grupul meu,

veneau la mine și mă întrebau:
„Ești Mac Barnett, așa-i?

Ești tipul care spionează
pentru Regina Angliei.”

Toată viața am așteptat
ca niște necunoscuți

să vină la mine
și să-mi pună întrebarea asta.

În mintea mea erau rusoaice zvelte,
dar, în fine, și copiii de 4 ani...

În Berkeley, California,
accepți ce ți se dă.

Mi-am dat seama
că poveștile pe care le spuneam

erau adevărate într-un fel familiar
și foarte palpitant.

Punctul culminant
— n-o să uit niciodată —

a fost o fetiță pe nume Riley, era micuță.

Avea obiceiul să-și scoată gustarea
și să-și arunce fructele.

Își scotea fructul,
mama îi punea mereu pepene,

și-l arunca în iederă.

Apoi mânca batoane cu fructe
și cupe de budincă.

Îi zic: „Riley, nu ai voie să faci asta,
trebuie să mănânci fructul”.

Iar ea: „De ce?”

Îi răspund: „Dacă arunci fructe în iederă,
curând o să iasă pepeni, o să fie plin.”

Cred că așa am ajuns
să spun povești pentru copii

în loc să devin nutriționist pentru copii.

Riley zice: „Așa ceva n-o să se întâmple!”

Așa că, în ultima zi de tabără,
m-am sculat mai devreme,

am cumpărat un pepene imens de la magazin

și l-am ascuns în iederă.

La prânz, îi zic: „Riley, ia du-te
până acolo, să vezi ce-ai făcut!”

(Râsete)

Ea a intrat în tufele de iederă
și a făcut niște ochi cât cepele:

a scos pepenele,
care era mai mare decât capul ei,

și toți copiii au venit în fugă
și s-au strâns în jurul ei.

Unul din ei strigă:
„Hei, cum de are etichetă?”

(Râsete)

La care eu: „Vedeți? Eu de ce vă tot spun
să nu mai aruncați etichete în tufiș?!

Puneți-le la gunoi.
Altfel, distrugeți natura!”

Riley și-a purtat pepenele în brațe
toată ziua.

Era așa mândră!

Știa că nu ea a făcut să crească
un pepene în șapte zile,

dar pe de altă parte, știa că da!

E un tărâm ciudat, dar nu e un tărâm
unde pot ajunge doar copiii.

Poate fi orice.
Arta ne poate duce pe acel tărâm.

E chiar în acea zonă din mijloc,
pe care o putem numi artă, sau ficțiune.

Eu o numesc minune.

Asta numea Coleridge „suspendarea voită
a neîncrederii” sau credință poetică.

Dar sunt momente când o poveste,
cât ar fi de ciudată,

seamănă cumva cu adevărul
și atunci devine credibilă.

Nu doar copiii ajung acolo.

Și noi, adulții, putem,
de exemplu când citim.

Așa se face că peste două zile
lumea va sosi la Dublin

pentru turul ghidat de Ziua lui Bloom,

ca să vadă tot ce s-a întâmplat
în romanul Ulise,

deși nu s-a întâmplat nimic.

Sau cei care vizitează
Baker Street din Londra

să vadă casa lui Sherlock Holmes,
deși 221B e doar un număr

vopsit pe o clădire
care n-a avut niciodată acea adresă.

Știm că aceste personaje nu sunt reale,
dar avem sentimente reale pentru ele.

Suntem în stare.

Știm că aceste personaje nu sunt reale,
și în același timp știm că sunt!

Copiilor le e mai ușor decât adulților,
de-asta îmi place să scriu pentru copii.

După mine, copiii sunt cel mai bun public
pentru ficțiunea literară serioasă.

Când eram copil,
mă obsedau romanele cu uși secrete,

de genul Narnia, unde deschideai un dulap
și ajungeai într-un tărâm magic.

Eram convins că ușile secrete chiar există
și le căutam și încercam să trec prin ele.

Voiam să trăiesc și să trec
în lumea aceea magică,

dar sfârșeam prin a deschide
dulapurile oamenilor.

(Râsete)

Odată am intrat în dulapul
prietenului mamei mele

și nu era niciun tărâm magic acolo.

Erau alte chestii ciudate
de care mama ar cam trebui să știe.

(Râsete)

Și chiar m-am bucurat să-i spun tot.

După facultate, prima mea slujbă

a fost să lucrez
în spatele unei astfel de uși secrete.

Se numește Valencia 826.

E pe strada Valencia nr. 826,
în cartierul Mission din San Francisco.

Când am lucrat acolo, era și sediul
unei edituri numită McSweeney's,

un centru non-profit pentru scriitori,
numit Valencia 826,

dar în față era un magazin ciudat.

Era într-o zonă comercială,
iar în San Francisco n-am fi primit aviz,

așa că scriitorul care l-a fondat,
Dave Eggers, ca să respecte legea,

a spus: „Bine, o să fac un magazin
cu provizii pentru pirați.”

Și asta am și făcut.
(Râsete)

E frumos! Totul e numai din lemn.

Sunt sertare din care poți scoate citrice,
ca să nu faci scorbut.

Sunt plasturi de ochi în multe culori,

pentru că primăvara
pirații își fac de cap.

Ce știm noi!?
Negrul e plictisitor. Pastel!

Sau ochi, tot în diverse culori,

ochi de sticlă simpli, depinde cum vrei
să-ți rezolvi problema.

Însă partea ciudată e că în magazin
chiar au intrat cumpărători!

Așa ne-am putut plăti chiria
pentru centrul de meditații din spate.

Pentru mine, și mai importantă era
calitatea muncii pe care o făceam:

aveam copii care veneau
și învățau să scrie.

Iar când trebuie să treci prin
locul acesta ciudat dintre două lumi

pentru a merge la lecții,
există un impact asupra creațiilor tale.

E o ușă secretă prin care poți trece.

Așadar eu administram
atelierul 826 din Los Angeles

și rolul meu era să construiesc magazinul.

Prăvălia se cheamă
Parcul Ecou - Călătorii în Timp.

Mottoul nostru:
„Oricând ați fi, noi suntem deja atunci.”

(Râsete)

E pe Bulevardul Sunset în LA,
vânzătorii noștri sunt prietenoși.

Sunt din toate epocile,
inclusiv din anii 1980,

tipul acela din capăt
e din trecutul foarte recent.

Aceștia sunt Angajații Lunii,
inclusiv Ginghis Han, Charles Dickens.

Au ajuns și celebrități în echipa noastră.

Aici e raionul de farmacie.

Avem medicamente brevetate,

borcane canopice
în care să vă conservați organele,

săpun comunist pe care scrie:
„Asta ți-e porția pe tot anul!”

(Râsete)

Mașina de gheață s-a stricat fix înainte
de inaugurare și nu știam ce să facem.

Arhitectul nostru era plin de sirop roșu,
arăta de parcă ar fi omorât pe cineva,

ceea ce nu era total exclus, în cazul lui.

Nu știam ce să facem,
era atracția magazinului.

Așa că am pus un afiș pe care scria:
„Defect. Reveniți ieri!”

(Râsete)

În final a fost mai nostim
decât băuturile cu gheață

și am lăsat-o așa, pentru totdeauna.

„Hartane de mamut”, vreo 3 kg bucata.

„Spray contra barbarilor”,
cu salată și petale de flori,

care nu le plac deloc barbarilor.

„Limbi moarte”.

(Râsete)

Lipitori, micii doctori ai naturii.

Și spray-ul „Viking”,
cu multe arome superbe:

unghii de la picioare, transpirație,
legume putrezite, cenușă de rug...

Suntem convinși că spray-ul de corp „Axe”
e bun pe câmpul de luptă, nu la subraț.

(Râsete)

Aici sunt cipuri cu emoții de robot,
ca să simtă și ei dragoste sau frică.

Cel mai bine se vinde Schadenfreude,
lucru la care nu ne-am fi așteptat!

(Râsete)

Nu credeam că o să se întâmple.

Dar în spate e o fundație,

iar copiii intră unde scrie
„Acces angajați”

și ajung într-un spațiu unde
își fac temele, scriu povești, fac filme.

Iată o petrecere la lansarea
unei cărți, unde citesc copiii.

Avem și o revistă cu articole scrise doar
de copiii care vin zilnic după școală,

avem petreceri de lansare,
când mâncăm tort și le citim părinților

și bem lapte din pahare de șampanie.

E un spațiu special,
pentru că avem spațiul ciudat din față.

Gluma nu e o glumă.

Nu poți separa adevărul de ficțiune,
și asta îmi place grozav.

E acea fărâmă de ficțiune
care a colonizat lumea reală.

O văd ca pe o carte în trei dimensiuni.

Există termenul metaficțiune,
adică povești despre povești.

„Meta” e în vogă acum; ultimul val
a fost probabil în anii 1960,

cu scriitori ca John Barth
și William Gaddis,

dar curentul s-a menținut, e aproape
la fel de vechi ca și povestitul însuși.

Una din tehnicile metaficțiunii
e spargerea celui de-al patrulea zid.

E atunci când un actor
se îndreaptă către public

și spune: „Eu sunt un actor,
astea sunt doar scânduri”.

Dar și momentul acela care se vrea sincer
aș zice că e tot în serviciul minciunii,

e menit să scoată în evidență
cât de artificială e ficțiunea.

Eu unul prefer contrariul.

Dacă tot e să dărâmăm
cel de-al patrulea zid,

vreau ca ficțiunea să evadeze
și să intre în lumea reală.

Vreau ca o carte să fie
o ușă secretă care se deschide

pentru a elibera poveștile în lumea reală.

Asta încerc să fac în cărțile mele.

Iată un exemplu,
e prima carte pe care am scris-o:

Billy Twitters și problema lui
cu balena albastră.

E cu un copil care primește
cadou o balenă albastră,

dar e o pedeapsă și îi distruge viața.

I se livrează ziua următoare prin FedUp.

(Râsete)

Trebuie s-o ia cu el la școală.

Locuiește în San Francisco,
e tare greu să ai o balenă albastră.

Multe dealuri, terenul e scump,

o nebunie de piață, oameni buni!

Dar în copertă există un buzunar,

sub coperta cărții,

unde apare o ofertă pentru 30 de zile
de încercare gratuită, fără riscuri,

a unei balene albastre!

Trebuie doar să ne trimiți un plic timbrat
autoadresat, și-ți trimitem o balenă.

Și copiii chiar ne scriu!

Iată o scrisoare: „Dragi oameni!

Pariez pe 10 dolari
că nu o să-mi trimiteți o balenă albastră.

Eliot Gannon, 6 ani”.

(Râsete)

(Aplauze)

Iar Eliot și ceilalți copii care ne scriu
primesc de la noi

o scrisoare cu scris mărunt
de la o firmă de avocatură norvegiană,

(Râsete)

care spune că,
din cauza unei modificări a legii vamale,

balena era reținută în Sognefjord,
care e un fiord minunat,

și apoi descrie puțin Sognefjord,
mâncarea norvegiană și divaghează.

(Râsete)

Dar în final spune:

„Balena ta s-ar bucura
să afle ce mai faci.

Are un număr de telefon
și poți s-o suni, să-i lași un mesaj.”

Iar când suni să lași un mesaj,
auzi în căsuța vocală sunete de balenă

și apoi un bip, care sună de fapt
tot ca un sunet de balenă.

Copiii primesc și o poză cu balena lor.
Iată-l pe Randolph.

Randolph aparține unui copil pe nume Nico,
unul dintre primii copii care ne-a sunat,

și o să vă arăt o parte din mesajul lui.

Acesta e primul mesaj primit de la Nico.

(Audio) Nico: Salut! Sunt Nico.
Sunt stăpânul tău, Randolph. Salut!

Asta e prima dată când pot vorbi cu tine,

și sper să mai putem vorbi
curând, într-o zi. Pa!

MB: Nico a sunat din nou,
cam o oră mai târziu.

(Râsete)

Iată un alt mesaj de la Nico.

(Audio) Nico: Salut, Randolph, sunt Nico.

Nu am mai vorbit cu tine de muuult,

dar am vorbit sâmbătă sau duminică,

da, sâmbătă sau duminică,

iar acum te sun din nou, ca să te salut,

și sunt curios ce faci acum,

și o să te sun probabil
din nou mâine sau azi.

Așa că vorbim mai târziu. Pa!

MB: Așa a și făcut,
a sunat din nou în acea zi.

A lăsat peste 25 de mesaje pentru Randolph
pe parcursul a patru ani.

Am aflat totul despre el:
despre bunica pe care o iubește,

despre bunica pe care o place mai puțin,

(Râsete)

și rebusurile pe care le face,

și vă mai pun un mesaj de la Nico.

Ăsta e mesajul de Crăciun de la Nico:

[Bip] (Audio) Nico: Salut, Randolph!

Îmi pare rău că n-am mai vorbit
cu tine de mult.

Dar am fost foarte ocupat,
pentru că a început școala,

așa cum probabil nu știi,

din moment ce ești o balenă,
probabil n-ai cum să știi.

Te-am sunat doar
ca să-ți spun...

să-ți urez Crăciun Fericit.

Așa că...

să ai un Crăciun frumos și...

Pa pa, Randolph! La revedere!

MB: De fapt, nu mai primisem vești
de la Nico de vreo 18 luni

și tocmai a lăsat un mesaj acum două zile.

Vocea lui e total schimbată,
dar și-a pus și bona la telefon,

a fost și ea foarte drăguță cu Randolph.

Dar Nico e cel mai bun cititor
la care aș putea spera.

Mi-aș dori ca oricine citește ce scriu

să ajungă la acel loc, pe plan emoțional,
citind lucrurile pe care le creez.

Mă simt norocos: copiii ca Nico
sunt cei mai buni cititori

și merită cele mai bune povești
pe care le putem oferi.

Vă mulțumesc mult.

(Aplauze)