O poezie pătrunzătoare despre ce înseamnă a fi transsexual

„Am fost un mister anatomic, o întrebare pusă dar rămasă fără răspuns”, spune poetul Lee Mokobe, un membru TED, în această puternică și poetică explorare a identității și tranziției. Este o reflecție despre corpuri și semnificațiile vărsate în ele.

Prima dată când am murmurat o rugăciune
eram într-o catedrală cu vitralii.

Am rămas îngenuncheat
mult după ce congregația s-a ridicat,

mi-am pus mâinile în apă sfințită,

mi-am făcut cruce,

corpul meu mic,
îndoit ca un semn de întrebare

peste strana de lemn.

I-am cerut Lui Iisus să mă vindece

și când nu a răspuns

am acceptat liniștea,
sperând că păcatul meu va arde

și că îmi va salva gura
dizolvându-se ca zahărul pe limbă,

dar rușinea a rămas ca un gust stăruitor.

Și într-o încercare
de a mă reîntoarce la sfințenie,

mama mi-a spus că sunt un miracol,

mi-a spus că pot să cresc
și sa fiu orice ce vreau

Am decis

să fiu băiat.

A fost drăguț.

Aveam șapcă, un rânjet știrb,
juliturile mă făceau credibil pe stradă,

mă jucam de-a v-ați-ascunselea
cu restul menirii mele.

Eram cineva.

Campionul unui joc
pe care alți copii nu-l puteau juca.

Am fost un mister anatomic,
o întrebare pusă dar rămasă fără răspuns,

o linie subțire
între un băiat stângaci și o fată timidă,

și când am împlinit 12 ani,
timpul „băiatului” n-a mai fost agreat.

A fost oprimat de mătuși care doreau
să-mi vadă genunchii sub umbra fustelor,

care îmi aminteau că atitudinea mea
n-o să-mi aducă un soț,

că exist doar pentru o căsătorie
heterosexuală și pentru reproducere.

Le-am ignorat insultele și reproșul.

Bineînțeles, n-am ieșit din dulap.

Copiii de la școală m-au scos
fără permisiunea mea.

M-au numit cumva cum nu înţelegeam:

mi-au spus „lesbiană”,
dar eram mai mult băiat decât fată,

mai mult Ken decât Barbie.

Nu mi-am urât corpul,
l-am iubit suficient încât să-l eliberez,

l-am tratat ca pe o casă,
și când casa ta se destramă,

nu o evacuezi,

ci o faci suficient de confortabilă
să-ți încapă tot ce ai,

o faci destul de frumoasă pentru oaspeți,

îi faci podeaua destul de puternică
să poți sta pe ea.

Mama se teme că m-am numit
după lucruri trecătoare.

Numărând ecourile lăsate de Mya Hall,
Leelah Alcorn, Blake Brockington,

se teme că o să mor fără o șoaptă,

că devin o conversație de „ce ruşine”
în stația de autobuz.

Spune că m-am transformat
într-un mausoleu,

că sunt un coșciug ambulant,

titlurile din presă mi-au transformat
identitatea într-un spectacol,

Bruce Jenner e pe buzele tuturor
când brutalitatea trăirii în acest corp

devine un asterisc la sfârșitul
unei pagini despre egalitate.

Nimeni nu ne vede ca fiind umani

fiindcă suntem
mai mult fantome decât corpuri,

fiindcă oamenii se tem
că expresia genului meu e un truc,

că există ca ceva pervers,

că-i ademenește fără acordul lor,

că trupul meu e un festin
pentru ochii și mâinile lor

și odată ce s-au hrănit
din ciudățenia mea,

vor regurgita părțile
care nu le-au plăcut.

Mă vor pune înapoi în dulap
alături de celelalte schelete.

Voi fi cea mai bună atracție.

Vedeți voi, e împingi cu vorba
oamenii în coșciuge,

să le greșești numele
pe pietrele de mormânt.

Iar lumea încă se întreabă
de ce se strică băieții

care merg pe holurile liceelor

cu teamă că devin
alte etichete într-o secundă,

cu teamă că discuțiile din clasă
vor fi judecăți de apoi,

când societatea acceptă mai mult
copiii transsexuali decât părinții.

Mă întreb cât o să dureze

până ce biletele de sinucidere
încep să-și piardă sensul,

până înțelegem că trupurile noastre
devin lecții despre păcat

cu mult înainte
de a învăța cum să le iubim.

Așa cum Dumnezeu nu mi-a oferit milă,

așa cum sângele meu nu e vinul
care i-a spălat picioarele Lui Iisus.

Rugăciunile mi se opresc acum în gât.

Poate în sfârșit m-am reparat,

poate nu-mi mai pasă,

poate că Dumnezeu
mi-a ascultat în sfârșit rugăciunile.

Mulțumesc.

(Aplauze)