Prima dată când am murmurat o rugăciune eram într-o catedrală cu vitralii. Am rămas îngenuncheat mult după ce congregația s-a ridicat, mi-am pus mâinile în apă sfințită, mi-am făcut cruce, corpul meu mic, îndoit ca un semn de întrebare peste strana de lemn. I-am cerut Lui Iisus să mă vindece și când nu a răspuns am acceptat liniștea, sperând că păcatul meu va arde și că îmi va salva gura dizolvându-se ca zahărul pe limbă, dar rușinea a rămas ca un gust stăruitor. Și într-o încercare de a mă reîntoarce la sfințenie, mama mi-a spus că sunt un miracol, mi-a spus că pot să cresc și sa fiu orice ce vreau Am decis să fiu băiat. A fost drăguț. Aveam șapcă, un rânjet știrb, juliturile mă făceau credibil pe stradă, mă jucam de-a v-ați-ascunselea cu restul menirii mele. Eram cineva. Campionul unui joc pe care alți copii nu-l puteau juca. Am fost un mister anatomic, o întrebare pusă dar rămasă fără răspuns, o linie subțire între un băiat stângaci și o fată timidă, și când am împlinit 12 ani, timpul „băiatului” n-a mai fost agreat. A fost oprimat de mătuși care doreau să-mi vadă genunchii sub umbra fustelor, care îmi aminteau că atitudinea mea n-o să-mi aducă un soț, că exist doar pentru o căsătorie heterosexuală și pentru reproducere. Le-am ignorat insultele și reproșul. Bineînțeles, n-am ieșit din dulap. Copiii de la școală m-au scos fără permisiunea mea. M-au numit cumva cum nu înţelegeam: mi-au spus „lesbiană”, dar eram mai mult băiat decât fată, mai mult Ken decât Barbie. Nu mi-am urât corpul, l-am iubit suficient încât să-l eliberez, l-am tratat ca pe o casă, și când casa ta se destramă, nu o evacuezi, ci o faci suficient de confortabilă să-ți încapă tot ce ai, o faci destul de frumoasă pentru oaspeți, îi faci podeaua destul de puternică să poți sta pe ea. Mama se teme că m-am numit după lucruri trecătoare. Numărând ecourile lăsate de Mya Hall, Leelah Alcorn, Blake Brockington, se teme că o să mor fără o șoaptă, că devin o conversație de „ce ruşine” în stația de autobuz. Spune că m-am transformat într-un mausoleu, că sunt un coșciug ambulant, titlurile din presă mi-au transformat identitatea într-un spectacol, Bruce Jenner e pe buzele tuturor când brutalitatea trăirii în acest corp devine un asterisc la sfârșitul unei pagini despre egalitate. Nimeni nu ne vede ca fiind umani fiindcă suntem mai mult fantome decât corpuri, fiindcă oamenii se tem că expresia genului meu e un truc, că există ca ceva pervers, că-i ademenește fără acordul lor, că trupul meu e un festin pentru ochii și mâinile lor și odată ce s-au hrănit din ciudățenia mea, vor regurgita părțile care nu le-au plăcut. Mă vor pune înapoi în dulap alături de celelalte schelete. Voi fi cea mai bună atracție. Vedeți voi, e împingi cu vorba oamenii în coșciuge, să le greșești numele pe pietrele de mormânt. Iar lumea încă se întreabă de ce se strică băieții care merg pe holurile liceelor cu teamă că devin alte etichete într-o secundă, cu teamă că discuțiile din clasă vor fi judecăți de apoi, când societatea acceptă mai mult copiii transsexuali decât părinții. Mă întreb cât o să dureze până ce biletele de sinucidere încep să-și piardă sensul, până înțelegem că trupurile noastre devin lecții despre păcat cu mult înainte de a învăța cum să le iubim. Așa cum Dumnezeu nu mi-a oferit milă, așa cum sângele meu nu e vinul care i-a spălat picioarele Lui Iisus. Rugăciunile mi se opresc acum în gât. Poate în sfârșit m-am reparat, poate nu-mi mai pasă, poate că Dumnezeu mi-a ascultat în sfârșit rugăciunile. Mulțumesc. (Aplauze)