Cum schimbă mega-orașele harta lumii

„Vreau să vă imaginați un nou mod în care viața e organizată pe pământ.” spune Parag Khanna. Pe măsură ce orașele noastre devin chiar și mai conectate prin rețelele de transport, energie și comunicare, noi evoluăm de la geografie la ceea ce numim „conectografie”. Această rețea globală în plină expansiune ne promite să reducă poluarea și inegalitățile, și chiar să depășească rivalitățile geo-politice. În acest discurs Khanna ne propune să acceptăm o nouă maximă a viitorului: „Conectivitatea este destinul”.

Vreau să vă imaginați un nou mod
în care viața e organizată pe pământ.

Gândiți-vă la planetă ca și cum
ar fi asemenea unui corp uman.

Scheletul e format din sistemul
de transport, din șosele și căi ferate,

poduri și tunele, aeroporturi
și porturi maritime

care fac posibilă mobilitatea
peste continente.

Sistemul vascular care alimentează corpul

sunt conductele de petrol și gaze
și rețelele electrice

care distribuie energie.

Sistemul nervos al comunicațiilor

este format din cablurile de internet,
sateliți, rețele de telefonie

și centre de date care ne permit
să partajăm informații.

Acest model de infrastructură
în continuă expansiune

se compune deja din 64 milioane
kilometri de drumuri,

patru milioane de kilometri de căi ferate,

două milioane de kilometri de conducte

și un milion de kilometri
de cabluri de internet.

Însă, cum rămâne cu granițele
internaționale?

Avem mai puțin de 500.000
de kilometri de frontiere.

Haideți să construim o hartă
a lumii mai bună!

Începem prin a dezice o mitologie antică.

Există un proverb pe care-l cunosc
toți studenții de la istorie:

„Geografia ne scrie destinul.”

Sună foarte sumbru, nu-i așa?

E o zicală așa de fatalistă.

Ne transmite ideea că țările fără ieșire
la mare sunt condamnate la sărăcie,

că țărișoarele mici nu se pot elibera
de vecinii lor mai mari,

că distanțele uriașe sunt de netrecut.

Însă în fiecare călătorie
pe care am întreprins-o în jurul lumii,

am văzut o forță chiar și mai puternică
care a cuprins planeta:

conectivitatea.

Revoluția globală a conectivității,
sub toate formele sale,

transport, energie și comunicare,

a permis un salt extraordinar
în mobilitatea oamenilor,

a bunurilor, a resurselor, a cunoașterii,

în așa măsură încât nu ne mai putem
gândi la geografie ca la ceva distinct.

De fapt, le văd pe cele două forțe
contopindu-se

în ceea ce eu numesc „conectografie”.

Conectografia reprezintă un salt cuantic

în mobilitatea oamenilor,
a resurselor și a ideilor,

aceasta este o evoluție,

o evoluție a lumii
de la geografia politică,

care ne arată cum împărțim lumea,

la geografia funcțională,

care ne arată cum folosim efectiv lumea,

pornind de la națiuni și frontiere,
la infrastructură și aprovizionare.

Sistemul nostru global evoluează

de la imperiile integrate vertical
din secolul al XIX-lea,

până la națiunile interdependente
orizontal din secolul XX,

într-o civilizație a rețelelor globale
din secolul XXI.

Conectivitatea, și nu suveranitatea

a devenit principiul organizator
al speciei umane.

(Aplauze)

Noi devenim această civilizație
a rețelelor globale

pentru că, efectiv, o construim.

Bugetele alocate pentru apărare
și cheltuieli militare luate la un loc

însumează sub două trilioane
de dolari pe an.

În timp ce cheltuielile
pentru infrastructura globală

sunt estimate să depășească
9 trilioane de dolari pe an

în următorii 10 ani.

Ei bine, și chiar așa trebuie.

Trăim într-o rețea de infrastructură

destinată unei populații globale
de trei miliarde,

pe când populația noastră a trecut
de la 7 miliarde la 8 miliarde

și eventual la 9 miliarde sau mai mult.

Ca regulă generală, ar trebui să cheltuim
în jur de 1 trilion de dolari

pentru nevoile de infrastructură de bază
pentru fiecare miliard de oameni.

Deloc surprinzător, Asia este în frunte.

În 2015 China a anunțat crearea

Băncii Asiatice de Investiții
în Infrastructură,

care împreună cu o rețea
care aparține altor organizații

are scopul de a construi drumuri de fier

care se întind de la Shanghai la Lisabona.

Și cu toate aceste extinderi topografice,

e posibil să cheltuim mai mult
pe infrastructură în următorii 40 de ani,

vom construi și mai multă infrastructură
în următorii 40 de ani,

decât am construit
în ultimii 4.000 de ani.

Haideți să ne gândim
preț de o clipă la asta.

Cheltuind atât de mult pe construirea
fundamentelor societății globale,

și nu pe instrumentele care să o distrugă,

poate avea consecințe profunde.

Conectivitatea este modul
în care optimizăm distribuția

oamenilor și a resurselor
în întreaga lume.

E modul în care umanitatea devine ceva
mai mult decât suma componentelor sale.

Cred cu tărie că asta se întâmplă.

Conectivitatea are o mega-tendință
în secolul XXI:

urbanizarea planetei.

Orașele sunt infrastructurile
care ne definesc cel mai mult.

Până în 2030, mai mult de două treimi
din populația lumii

va locui în orașe.

Acestea nu sunt doar
niște punctulețe pe hartă,

acestea sunt arhipelaguri mari
care se întind sute de kilometri.

Aici suntem în Vancouver,

la capul zonei-coridor Cascadia

care se întinde spre sud
de-a lungul graniței S.U.A. spre Seattle.

Centrul industriei tehnologice globale
din Silicon Valley

începe la nord de San Francisco
în jos spre San Jose

și de-a-lungul golfului în Oakland.

Expansiunea urbană din Los Angeles
trece acum prin San Diego

de-a lungul graniței mexicane
spre Tijuana.

San Diego și Tijuana împart acum
un terminal al aeroportului

unde se poate ieși în ambele țări.

O rețea feroviară de mare viteză poate
conecta întreaga coastă a Pacificului.

Metropolele nord-estice ale Americii
încep din Boston spre New York

și din Philadelphia spre Washington.

Cuprinde peste 50 milioane de oameni

și are în plan o rețea feroviară
de mare viteză.

Asia este locul unde vedem cu adevărat
contopirea mega-orașelor.

Această bandă de lumină continuă ce începe
din Tokyo și trece din Nagoya spre Osaka,

cuprinde peste 80 de milioane de persoane

și majoritatea economiei Japoniei.

Este cel mai mare mega-oraș din lume.

Deocamdată.

În China, grupuri de mega-orașe
se contopesc,

având populații care ating
100 milioane de persoane.

Bohai Rim dimprejurul Beijing-ului,

Delta fluviului Yangtze
dimprejurul orașului Shanghai

și Pearl River Delta,

care se întind din Hong Kong
la nord spre Guangzhou.

Iar la mijloc,

gruparea de mega-orașe Chongqing-Chengdu,

a cărei suprafață geografică
are aproape aceeași mărime

precum Austria.

Oricare dintre grupurile acestea
de mega-orașe

are un PIB care se apropie
de 2 trilioane de dolari,

aproape atât cât are întreaga Indie.

Imaginați-vă cum ar fi dacă instituțiile
noastre diplomatice, precum G20,

ar fi reprezentate de mărimea economică,

mai degrabă decât de cea națională.

Unele dintre mega-orașele chinezești
ar putea ocupa un loc,

în timp ce țări întregi precum Argentina
sau Indonezia ar fi excluse.

India, a cărei populație o va întrece
în curând pe cea a Chinei,

are, de asemenea, un număr mare
de grupuri de mega-orașe,

cum ar fi Delhi Capital Region

și Mumbai.

În Orientul Mijlociu

Teheranul absoarbe o treime
din populația Iranului.

Majoritatea celor 80 milioane de egipteni

locuiesc în coridorul
dintre Cairo și Alexandria.

Iar în regiunea Golfului,
un lanț de orașe se formează

din Bahrain și Qatar,

spre Emiratele Arabe Unite
și Muscat în Oman.

Acolo se află Lagos,

cel mai mare oraș din Africa
și centrul comercial al Nigeriei.

Are în plan o rețea feroviară

care va fi ancora unui vast
coridor Atlantic

care se va întinde prin Benin,
Togo și Ghana

până la Abidjan,
capitala Coastei de Fildeș.

Aceste țări sunt suburbii ale Lagosului.

Într-o lume a mega-orașelor,

țările pot deveni suburbii ale orașelor.

Până în 2030, vom avea 50
de astfel de grupuri de mega-orașe.

Care hartă vă spune mai multe?

Harta noastră tradițională
cu 200 de națiuni separate

care atârnă pe majoritatea pereților

sau această hartă cu 50 de grupuri
de mega-orașe?

Și totuși, și aceasta este incompletă,

deoarece nu putem înțelege
oricare mega-oraș individual

fără a înțelege conexiunea sa
cu alte orașe.

Oamenii se mută la orașe
pentru a se conecta,

iar conectivitatea este motivul
pentru care orașele progresează.

Oricare dintre ele, cum ar fi
Sao Paulo sau Istanbul sau Moscova,

are un PIB care se apropie sau depășește
o treime sau o jumătate

din întregul lor PIB național.

La fel de important,

nu putem calcula valoarea lor individuală

fără a înțelege rolul fluxului de persoane

a finanțelor, a tehnologiei,

care le permite să progreseze.

Să luăm provincia Gauteng
din Africa de Sud,

care cuprinde Johannesburg
și capitala Pretoria.

Aceasta reprezintă peste o treime
din PIB-ul Africii de Sud.

La fel de important,
aceasta găzduiește sediile

a fiecărei companii multinaționale

care investesc direct în Africa de Sud

și într-adevăr,
în întregul continent african.

Orașele vor să facă parte
din lanțurile valorice globale.

Vor să facă parte din diviziunea
globală a forței de muncă.

Acesta e modul în care orașele gândesc.

Nu am întâlnit niciodată un primar
care să spună:

„Vreau ca orașul meu să fie izolat.”

Ei știu că orașele lor aparțin

rețelei globale la fel de mult
cum aparțin țărilor lor.

Pentru mulți oameni urbanizarea
cauzează o mare exasperare.

Ei cred că orașele spulberă planeta.

Dar chiar acum,

există mai mult de 200 de rețele
de învățare între orașe care înfloresc.

Sunt la fel de multe cât numărul
organizațiilor interguvernamentale

pe care le avem.

Și toate dintre aceste rețele dintre orașe
au un singur scop,

prioritatea numărul unu a omenirii
în secolul XXI:

urbanizarea sustenabilă.

Funcționează?

Să luăm de exemplu schimbarea climatică.

Știm că summit peste summit
in New York sau Paris

nu vor reduce emisiile
de gaze cu efect de seră.

Dar ceea ce vedem
este că prin transferarea tehnologiei,

a cunoștințelor și a politicilor
între orașe

începem să reducem
emisiile economiilor noastre.

Orașele învață unul de la celălalt.

Cum să instaleze clădiri
cu nivel zero al emisiilor,

cum să implementeze sisteme
pentru mașinile electrice.

În marile orașe chineze,

se impun cote pe numărul de mașini
care circulă pe străzi.

În multe orașe din vest,

tinerii nu mai doresc să conducă vehicule.

Orașele erau parte a problemei,

acum ele sunt parte a soluției.

Inegalitatea este o altă mare provocare
pentru a obține o urbanizare sustenabiilă.

Când am călătorit prin mega-orașe
dintr-un capăt în altul,

a durat ore și zile,

am experimentat tragedia
decalajului extrem

în cadrul aceleiași geografii.

Și totuși, stocul global
de active financiare

nu a fost niciodată mai mare,

ajungând la 300 trilioane de dolari.

E aproape de patru ori mai mare
decât PIB-ul actual al lumii.

Avem datorii enorme
de când cu criza financiară,

dar oare am investit într-o creștere
favorabilă incluziunii?

Nu, nu încă.

Doar atunci când vom construi
locuințe publice la prețuri accesibile,

când vom investi în rețele
de transport robuste

pentru a permite oamenilor
să se conecteze fizic cât și digital,

doar atunci orașele
și societățile noastre divizate

se vor simți reunite.

(Aplauze)

Și tocmai de aceea, infrastructura
tocmai că a fost inclusă

în obiectivele de dezvoltare
durabilă ale ONU,

deoarece acesta le facilitează
și pe restul.

Liderii noștri politici și economici

învață că conectivitatea
nu înseamnă caritate,

ci oportunitate.

De aceea comunitățile financiare
trebuie să înțeleagă

că conectivitatea e cea mai importantă
clasă de active în secolul XXI.

Acum, orașele pot să facă lumea
mai sustenabilă,

pot face lumea mai echitabilă,

Cred, de asemenea,
că conectivitatea dintre orașe

poate să facă lumea mai pașnică.

Dacă privim la regiuni ale lumii
cu relații dense peste granițe,

vedem mai mult comerț,
mai multe investiții

și mai multă stabilitate.

Cu toții știm povestea Europei
după cel de-al Doilea Război Mondial,

când integrarea industrială
a declanșat o procedură

care a dat naștere pașnicei
Uniuni Europene actuale.

Și puteți vedea că Rusia, apropo,

e cea mai puțin conectată dintre puterile
majore la sistemul internațional.

Și e cale lungă până la a explica
tensiunile de astăzi.

Țările care au cea mai mică miză în sistem

de asemenea au mai puțin
de pierdut dacă o tulbură.

În America de Nord, liniile care contează
cel mai mult pe hartă

nu sunt granița SUA-Canada
sau granița SUA-Mexico,

ci rețeaua densă de drumuri
și de căi ferate și liniile de conducte

și rețelele electrice
și chiar canale de apă

care formează o uniune
nord-americană integrată.

America de Nord nu are nevoie
de mai multe ziduri,

ci de mai multe conexiuni.

(Aplauze)

Adevărata promisiune a conectivității
este în lumea post-colonială.

Toate acele regiuni unde granițele
au fost, istoric, cele mai arbitrare

și unde generații de lideri

au avut relații ostile unii cu alții.

Dar acum o nouă generație de lideri
a venit la putere

și îngroapă securea războiului.

Să luăm Asia de Sud-Est,
unde rețele feroviare de mare viteză

sunt planificate să conecteze
Bangkok cu Singapore

și coridoare de transport
din Vietnam spre Myanmar.

Această regiune care cuprinde 600 milioane
de oameni coordonează resursele agricole

și producția industrială.

Evoluează în ceea ce eu numesc Pax Asiana,

o relație de pace între națiunile
Asiatice de sud-est.

Un fenomen similar are loc
în Africa de Est,

unde aproximativ cinci țări

investesc în căi ferate
și coridoare polivalente,

astfel încât țările fără ieșire la mare
să-și poată duce marfa pe piață.

Aceste țări își coordonează utilitățile

și politicile din domeniul investițiilor.

Acestea, de asemenea,
evoluează în Pax Africana.

O regiune care știm
că gândește în acest fel

este Orientul Mijlociu.

Pe măsură ce statele arabe
se prăbușesc în mod tragic,

ceea ce rămâne în urmă
sunt vechile orașe

precum Cairo, Beirut și Bagdad.

De fapt, cele aproape 400 de milioane
de persoane din lumea arabă

sunt aproape complet urbanizate.

Ca societăți, ca orașe,

acestea sunt fie bogate în apă
sau suferă de un deficit,

bogate în resurse energetice sau sărace.

Singura cale de a corecta aceste diferențe

nu e prin și mai multe războaie
și mai multe frontiere,

ci prin conectivitatea conductelor
și a canelelor de apă.

Din nefericire, aceasta nu e încă
harta Orientului Mijlociu.

Însă ar trebui să fie,

o Pax Arabia conectată,

integrată pe plan intern

și conectată în mod productiv
la vecinii săi: Europa, Asia și Africa.

Se pare că nu conectivitatea
e ceea ce ne dorim acum

în aceste regiuni turbulente ale lumii.

Știm din istorie că mai multă
conectivitate e singura cale

de a aduce stabilitatea pe termen lung.

Deoarece știm că regiune după regiune,

conectivitatea reprezintă noua realitate.

Țări și orașe învață să se afilieze

în grupuri mai pașnice și mai prospere.

Testul adevărat este Asia.

Poate depăși conectivitatea
modelele de rivalitate

dintre marile puteri ale
Orientului Îndepărtat?

Până la urmă, aici se presupune
că va izbucni următorul Război Mondial.

De la sfârșitul Războiului Rece,
cu un sfert de secol în urmă,

cel puțin șase războaie majore
au fost anticipate în această regiune,

însă niciunul nu a izbucnit.

Să luăm ca exemplu China și Taiwan.

În anii 1990, acesta era scenariul tuturor
pentru cel de al Treilea Război Mondial.

Dar de atunci,

comerțul și valoarea investițiilor
a devenit atât de intens

încât în noiembrie anul trecut

lideri din ambele părți s-au întrunit
la un summit istoric

pentru a discuta despre o eventuală
reunificare pașnică.

Chiar și votarea unui partid naționalist
în Taiwan,

ce e pro-independență,
mai devreme în acest an

nu subminează această
dinamică fundamentală.

China și Japonia au o istorie
și mai lungă a rivalității

și au dispus în formație de luptă
forțele aeriene și navele

pentru a-și arăta puterea
în insulele disputate.

În anii recenți,

Japonia a făcut cea mai mare investiție
străină în China.

Mașinile japoneze se vând
în număr record acolo.

Și ghiciți de unde vine
cel mai mare număr de străini

care locuiesc în Japonia?

Ați ghicit: China.

China și India au luptat
într-un război major

și au avut trei dispute privind granița,

dar azi India e cel de al doilea acționar

în Banca Asiatică de Investiții
în Infrastructură.

Construiesc un coridor care se întinde
din nord-estul Indiei

prin Myanmar și Bangladesh
până în sudul Chinei.

Comerțul lor a crescut
de la 20 de miliarde, acum un deceniu,

până la 80 de miliarde de dolari astăzi.

India și Pakistan înarmate nuclear
au avut trei războaie

și continuă să dispute Kashmir,

dar, de asemenea,
negociază un acord comercial

și vor să finalizeze o conductă

care se întinde din Iran
prin Pakistan în India.

Să discutăm despre Iran.

Nu e așa că acum doi ani războiul cu Iran
părea inevitabil?

Atunci de ce fiecare putere mare
se înghesuie astăzi să facă afaceri acolo?

Doamnelor și domnilor,

nu pot să garantez că cel de al III-lea
Război Mondial nu va izbucni.

Dar putem vedea clar
de ce nu s-a întâmplat încă.

Chiar dacă Asia e locul cu cea mai mare
creștere a forțelor armate,

aceste țări investesc miliarde de dolari

în infrastructura comună
și în lanțurile de aprovizionare.

Sunt mai interesate de geografia
funcțională comună

decât de geografia politică.

De aceea liderii lor se gândesc
de două ori,

se îndepărtează de marginea prăpastiei

și decid să se concentreze pe legăturile
economice decât pe dispute teritoriale.

Adesea pare că lumea de destramă,

însă prin crearea de conectivități,

asamblăm piesele din nou

mult mai bine decât erau înainte.

Și prin faptul că acoperim lumea

într-o conectivitate fizică
și digitală unitară,

evoluăm spre o lume

în care oamenii se pot ridica
deasupra constrângerilor geografice.

Suntem celulele și vasele

care pulsează prin aceste rețele
globale de conectivitate.

În fiecare zi, sute de milioane de oameni
se conectează online

și lucrează cu alți oameni
pe care nu i-au întâlnit niciodată.

Mai mult de un miliard de oameni
trec frontierele în fiecare an

și se așteaptă ca acest număr să crească
la trei miliarde în deceniile următoare.

Nu doar construim conectivitate,

ci o și întrupăm.

Noi suntem civilizația globală

și aceasta este harta noastră.

O hartă a lumii în care geografia
nu mai înseamnă destin.

În schimb, viitorul are un motto nou
și plin de speranță:

conectivitatea este destinul.

Mulțumesc.

(Aplauze)