Vreau să vă imaginați un nou mod în care viața e organizată pe pământ. Gândiți-vă la planetă ca și cum ar fi asemenea unui corp uman. Scheletul e format din sistemul de transport, din șosele și căi ferate, poduri și tunele, aeroporturi și porturi maritime care fac posibilă mobilitatea peste continente. Sistemul vascular care alimentează corpul sunt conductele de petrol și gaze și rețelele electrice care distribuie energie. Sistemul nervos al comunicațiilor este format din cablurile de internet, sateliți, rețele de telefonie și centre de date care ne permit să partajăm informații. Acest model de infrastructură în continuă expansiune se compune deja din 64 milioane kilometri de drumuri, patru milioane de kilometri de căi ferate, două milioane de kilometri de conducte și un milion de kilometri de cabluri de internet. Însă, cum rămâne cu granițele internaționale? Avem mai puțin de 500.000 de kilometri de frontiere. Haideți să construim o hartă a lumii mai bună! Începem prin a dezice o mitologie antică. Există un proverb pe care-l cunosc toți studenții de la istorie: „Geografia ne scrie destinul.” Sună foarte sumbru, nu-i așa? E o zicală așa de fatalistă. Ne transmite ideea că țările fără ieșire la mare sunt condamnate la sărăcie, că țărișoarele mici nu se pot elibera de vecinii lor mai mari, că distanțele uriașe sunt de netrecut. Însă în fiecare călătorie pe care am întreprins-o în jurul lumii, am văzut o forță chiar și mai puternică care a cuprins planeta: conectivitatea. Revoluția globală a conectivității, sub toate formele sale, transport, energie și comunicare, a permis un salt extraordinar în mobilitatea oamenilor, a bunurilor, a resurselor, a cunoașterii, în așa măsură încât nu ne mai putem gândi la geografie ca la ceva distinct. De fapt, le văd pe cele două forțe contopindu-se în ceea ce eu numesc „conectografie”. Conectografia reprezintă un salt cuantic în mobilitatea oamenilor, a resurselor și a ideilor, aceasta este o evoluție, o evoluție a lumii de la geografia politică, care ne arată cum împărțim lumea, la geografia funcțională, care ne arată cum folosim efectiv lumea, pornind de la națiuni și frontiere, la infrastructură și aprovizionare. Sistemul nostru global evoluează de la imperiile integrate vertical din secolul al XIX-lea, până la națiunile interdependente orizontal din secolul XX, într-o civilizație a rețelelor globale din secolul XXI. Conectivitatea, și nu suveranitatea a devenit principiul organizator al speciei umane. (Aplauze) Noi devenim această civilizație a rețelelor globale pentru că, efectiv, o construim. Bugetele alocate pentru apărare și cheltuieli militare luate la un loc însumează sub două trilioane de dolari pe an. În timp ce cheltuielile pentru infrastructura globală sunt estimate să depășească 9 trilioane de dolari pe an în următorii 10 ani. Ei bine, și chiar așa trebuie. Trăim într-o rețea de infrastructură destinată unei populații globale de trei miliarde, pe când populația noastră a trecut de la 7 miliarde la 8 miliarde și eventual la 9 miliarde sau mai mult. Ca regulă generală, ar trebui să cheltuim în jur de 1 trilion de dolari pentru nevoile de infrastructură de bază pentru fiecare miliard de oameni. Deloc surprinzător, Asia este în frunte. În 2015 China a anunțat crearea Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură, care împreună cu o rețea care aparține altor organizații are scopul de a construi drumuri de fier care se întind de la Shanghai la Lisabona. Și cu toate aceste extinderi topografice, e posibil să cheltuim mai mult pe infrastructură în următorii 40 de ani, vom construi și mai multă infrastructură în următorii 40 de ani, decât am construit în ultimii 4.000 de ani. Haideți să ne gândim preț de o clipă la asta. Cheltuind atât de mult pe construirea fundamentelor societății globale, și nu pe instrumentele care să o distrugă, poate avea consecințe profunde. Conectivitatea este modul în care optimizăm distribuția oamenilor și a resurselor în întreaga lume. E modul în care umanitatea devine ceva mai mult decât suma componentelor sale. Cred cu tărie că asta se întâmplă. Conectivitatea are o mega-tendință în secolul XXI: urbanizarea planetei. Orașele sunt infrastructurile care ne definesc cel mai mult. Până în 2030, mai mult de două treimi din populația lumii va locui în orașe. Acestea nu sunt doar niște punctulețe pe hartă, acestea sunt arhipelaguri mari care se întind sute de kilometri. Aici suntem în Vancouver, la capul zonei-coridor Cascadia care se întinde spre sud de-a lungul graniței S.U.A. spre Seattle. Centrul industriei tehnologice globale din Silicon Valley începe la nord de San Francisco în jos spre San Jose și de-a-lungul golfului în Oakland. Expansiunea urbană din Los Angeles trece acum prin San Diego de-a lungul graniței mexicane spre Tijuana. San Diego și Tijuana împart acum un terminal al aeroportului unde se poate ieși în ambele țări. O rețea feroviară de mare viteză poate conecta întreaga coastă a Pacificului. Metropolele nord-estice ale Americii încep din Boston spre New York și din Philadelphia spre Washington. Cuprinde peste 50 milioane de oameni și are în plan o rețea feroviară de mare viteză. Asia este locul unde vedem cu adevărat contopirea mega-orașelor. Această bandă de lumină continuă ce începe din Tokyo și trece din Nagoya spre Osaka, cuprinde peste 80 de milioane de persoane și majoritatea economiei Japoniei. Este cel mai mare mega-oraș din lume. Deocamdată. În China, grupuri de mega-orașe se contopesc, având populații care ating 100 milioane de persoane. Bohai Rim dimprejurul Beijing-ului, Delta fluviului Yangtze dimprejurul orașului Shanghai și Pearl River Delta, care se întind din Hong Kong la nord spre Guangzhou. Iar la mijloc, gruparea de mega-orașe Chongqing-Chengdu, a cărei suprafață geografică are aproape aceeași mărime precum Austria. Oricare dintre grupurile acestea de mega-orașe are un PIB care se apropie de 2 trilioane de dolari, aproape atât cât are întreaga Indie. Imaginați-vă cum ar fi dacă instituțiile noastre diplomatice, precum G20, ar fi reprezentate de mărimea economică, mai degrabă decât de cea națională. Unele dintre mega-orașele chinezești ar putea ocupa un loc, în timp ce țări întregi precum Argentina sau Indonezia ar fi excluse. India, a cărei populație o va întrece în curând pe cea a Chinei, are, de asemenea, un număr mare de grupuri de mega-orașe, cum ar fi Delhi Capital Region și Mumbai. În Orientul Mijlociu Teheranul absoarbe o treime din populația Iranului. Majoritatea celor 80 milioane de egipteni locuiesc în coridorul dintre Cairo și Alexandria. Iar în regiunea Golfului, un lanț de orașe se formează din Bahrain și Qatar, spre Emiratele Arabe Unite și Muscat în Oman. Acolo se află Lagos, cel mai mare oraș din Africa și centrul comercial al Nigeriei. Are în plan o rețea feroviară care va fi ancora unui vast coridor Atlantic care se va întinde prin Benin, Togo și Ghana până la Abidjan, capitala Coastei de Fildeș. Aceste țări sunt suburbii ale Lagosului. Într-o lume a mega-orașelor, țările pot deveni suburbii ale orașelor. Până în 2030, vom avea 50 de astfel de grupuri de mega-orașe. Care hartă vă spune mai multe? Harta noastră tradițională cu 200 de națiuni separate care atârnă pe majoritatea pereților sau această hartă cu 50 de grupuri de mega-orașe? Și totuși, și aceasta este incompletă, deoarece nu putem înțelege oricare mega-oraș individual fără a înțelege conexiunea sa cu alte orașe. Oamenii se mută la orașe pentru a se conecta, iar conectivitatea este motivul pentru care orașele progresează. Oricare dintre ele, cum ar fi Sao Paulo sau Istanbul sau Moscova, are un PIB care se apropie sau depășește o treime sau o jumătate din întregul lor PIB național. La fel de important, nu putem calcula valoarea lor individuală fără a înțelege rolul fluxului de persoane a finanțelor, a tehnologiei, care le permite să progreseze. Să luăm provincia Gauteng din Africa de Sud, care cuprinde Johannesburg și capitala Pretoria. Aceasta reprezintă peste o treime din PIB-ul Africii de Sud. La fel de important, aceasta găzduiește sediile a fiecărei companii multinaționale care investesc direct în Africa de Sud și într-adevăr, în întregul continent african. Orașele vor să facă parte din lanțurile valorice globale. Vor să facă parte din diviziunea globală a forței de muncă. Acesta e modul în care orașele gândesc. Nu am întâlnit niciodată un primar care să spună: „Vreau ca orașul meu să fie izolat.” Ei știu că orașele lor aparțin rețelei globale la fel de mult cum aparțin țărilor lor. Pentru mulți oameni urbanizarea cauzează o mare exasperare. Ei cred că orașele spulberă planeta. Dar chiar acum, există mai mult de 200 de rețele de învățare între orașe care înfloresc. Sunt la fel de multe cât numărul organizațiilor interguvernamentale pe care le avem. Și toate dintre aceste rețele dintre orașe au un singur scop, prioritatea numărul unu a omenirii în secolul XXI: urbanizarea sustenabilă. Funcționează? Să luăm de exemplu schimbarea climatică. Știm că summit peste summit in New York sau Paris nu vor reduce emisiile de gaze cu efect de seră. Dar ceea ce vedem este că prin transferarea tehnologiei, a cunoștințelor și a politicilor între orașe începem să reducem emisiile economiilor noastre. Orașele învață unul de la celălalt. Cum să instaleze clădiri cu nivel zero al emisiilor, cum să implementeze sisteme pentru mașinile electrice. În marile orașe chineze, se impun cote pe numărul de mașini care circulă pe străzi. În multe orașe din vest, tinerii nu mai doresc să conducă vehicule. Orașele erau parte a problemei, acum ele sunt parte a soluției. Inegalitatea este o altă mare provocare pentru a obține o urbanizare sustenabiilă. Când am călătorit prin mega-orașe dintr-un capăt în altul, a durat ore și zile, am experimentat tragedia decalajului extrem în cadrul aceleiași geografii. Și totuși, stocul global de active financiare nu a fost niciodată mai mare, ajungând la 300 trilioane de dolari. E aproape de patru ori mai mare decât PIB-ul actual al lumii. Avem datorii enorme de când cu criza financiară, dar oare am investit într-o creștere favorabilă incluziunii? Nu, nu încă. Doar atunci când vom construi locuințe publice la prețuri accesibile, când vom investi în rețele de transport robuste pentru a permite oamenilor să se conecteze fizic cât și digital, doar atunci orașele și societățile noastre divizate se vor simți reunite. (Aplauze) Și tocmai de aceea, infrastructura tocmai că a fost inclusă în obiectivele de dezvoltare durabilă ale ONU, deoarece acesta le facilitează și pe restul. Liderii noștri politici și economici învață că conectivitatea nu înseamnă caritate, ci oportunitate. De aceea comunitățile financiare trebuie să înțeleagă că conectivitatea e cea mai importantă clasă de active în secolul XXI. Acum, orașele pot să facă lumea mai sustenabilă, pot face lumea mai echitabilă, Cred, de asemenea, că conectivitatea dintre orașe poate să facă lumea mai pașnică. Dacă privim la regiuni ale lumii cu relații dense peste granițe, vedem mai mult comerț, mai multe investiții și mai multă stabilitate. Cu toții știm povestea Europei după cel de-al Doilea Război Mondial, când integrarea industrială a declanșat o procedură care a dat naștere pașnicei Uniuni Europene actuale. Și puteți vedea că Rusia, apropo, e cea mai puțin conectată dintre puterile majore la sistemul internațional. Și e cale lungă până la a explica tensiunile de astăzi. Țările care au cea mai mică miză în sistem de asemenea au mai puțin de pierdut dacă o tulbură. În America de Nord, liniile care contează cel mai mult pe hartă nu sunt granița SUA-Canada sau granița SUA-Mexico, ci rețeaua densă de drumuri și de căi ferate și liniile de conducte și rețelele electrice și chiar canale de apă care formează o uniune nord-americană integrată. America de Nord nu are nevoie de mai multe ziduri, ci de mai multe conexiuni. (Aplauze) Adevărata promisiune a conectivității este în lumea post-colonială. Toate acele regiuni unde granițele au fost, istoric, cele mai arbitrare și unde generații de lideri au avut relații ostile unii cu alții. Dar acum o nouă generație de lideri a venit la putere și îngroapă securea războiului. Să luăm Asia de Sud-Est, unde rețele feroviare de mare viteză sunt planificate să conecteze Bangkok cu Singapore și coridoare de transport din Vietnam spre Myanmar. Această regiune care cuprinde 600 milioane de oameni coordonează resursele agricole și producția industrială. Evoluează în ceea ce eu numesc Pax Asiana, o relație de pace între națiunile Asiatice de sud-est. Un fenomen similar are loc în Africa de Est, unde aproximativ cinci țări investesc în căi ferate și coridoare polivalente, astfel încât țările fără ieșire la mare să-și poată duce marfa pe piață. Aceste țări își coordonează utilitățile și politicile din domeniul investițiilor. Acestea, de asemenea, evoluează în Pax Africana. O regiune care știm că gândește în acest fel este Orientul Mijlociu. Pe măsură ce statele arabe se prăbușesc în mod tragic, ceea ce rămâne în urmă sunt vechile orașe precum Cairo, Beirut și Bagdad. De fapt, cele aproape 400 de milioane de persoane din lumea arabă sunt aproape complet urbanizate. Ca societăți, ca orașe, acestea sunt fie bogate în apă sau suferă de un deficit, bogate în resurse energetice sau sărace. Singura cale de a corecta aceste diferențe nu e prin și mai multe războaie și mai multe frontiere, ci prin conectivitatea conductelor și a canelelor de apă. Din nefericire, aceasta nu e încă harta Orientului Mijlociu. Însă ar trebui să fie, o Pax Arabia conectată, integrată pe plan intern și conectată în mod productiv la vecinii săi: Europa, Asia și Africa. Se pare că nu conectivitatea e ceea ce ne dorim acum în aceste regiuni turbulente ale lumii. Știm din istorie că mai multă conectivitate e singura cale de a aduce stabilitatea pe termen lung. Deoarece știm că regiune după regiune, conectivitatea reprezintă noua realitate. Țări și orașe învață să se afilieze în grupuri mai pașnice și mai prospere. Testul adevărat este Asia. Poate depăși conectivitatea modelele de rivalitate dintre marile puteri ale Orientului Îndepărtat? Până la urmă, aici se presupune că va izbucni următorul Război Mondial. De la sfârșitul Războiului Rece, cu un sfert de secol în urmă, cel puțin șase războaie majore au fost anticipate în această regiune, însă niciunul nu a izbucnit. Să luăm ca exemplu China și Taiwan. În anii 1990, acesta era scenariul tuturor pentru cel de al Treilea Război Mondial. Dar de atunci, comerțul și valoarea investițiilor a devenit atât de intens încât în noiembrie anul trecut lideri din ambele părți s-au întrunit la un summit istoric pentru a discuta despre o eventuală reunificare pașnică. Chiar și votarea unui partid naționalist în Taiwan, ce e pro-independență, mai devreme în acest an nu subminează această dinamică fundamentală. China și Japonia au o istorie și mai lungă a rivalității și au dispus în formație de luptă forțele aeriene și navele pentru a-și arăta puterea în insulele disputate. În anii recenți, Japonia a făcut cea mai mare investiție străină în China. Mașinile japoneze se vând în număr record acolo. Și ghiciți de unde vine cel mai mare număr de străini care locuiesc în Japonia? Ați ghicit: China. China și India au luptat într-un război major și au avut trei dispute privind granița, dar azi India e cel de al doilea acționar în Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură. Construiesc un coridor care se întinde din nord-estul Indiei prin Myanmar și Bangladesh până în sudul Chinei. Comerțul lor a crescut de la 20 de miliarde, acum un deceniu, până la 80 de miliarde de dolari astăzi. India și Pakistan înarmate nuclear au avut trei războaie și continuă să dispute Kashmir, dar, de asemenea, negociază un acord comercial și vor să finalizeze o conductă care se întinde din Iran prin Pakistan în India. Să discutăm despre Iran. Nu e așa că acum doi ani războiul cu Iran părea inevitabil? Atunci de ce fiecare putere mare se înghesuie astăzi să facă afaceri acolo? Doamnelor și domnilor, nu pot să garantez că cel de al III-lea Război Mondial nu va izbucni. Dar putem vedea clar de ce nu s-a întâmplat încă. Chiar dacă Asia e locul cu cea mai mare creștere a forțelor armate, aceste țări investesc miliarde de dolari în infrastructura comună și în lanțurile de aprovizionare. Sunt mai interesate de geografia funcțională comună decât de geografia politică. De aceea liderii lor se gândesc de două ori, se îndepărtează de marginea prăpastiei și decid să se concentreze pe legăturile economice decât pe dispute teritoriale. Adesea pare că lumea de destramă, însă prin crearea de conectivități, asamblăm piesele din nou mult mai bine decât erau înainte. Și prin faptul că acoperim lumea într-o conectivitate fizică și digitală unitară, evoluăm spre o lume în care oamenii se pot ridica deasupra constrângerilor geografice. Suntem celulele și vasele care pulsează prin aceste rețele globale de conectivitate. În fiecare zi, sute de milioane de oameni se conectează online și lucrează cu alți oameni pe care nu i-au întâlnit niciodată. Mai mult de un miliard de oameni trec frontierele în fiecare an și se așteaptă ca acest număr să crească la trei miliarde în deceniile următoare. Nu doar construim conectivitate, ci o și întrupăm. Noi suntem civilizația globală și aceasta este harta noastră. O hartă a lumii în care geografia nu mai înseamnă destin. În schimb, viitorul are un motto nou și plin de speranță: conectivitatea este destinul. Mulțumesc. (Aplauze)