iO Tillett Wright: Cincizeci de forme de homosexualitate

Artista iO Tillett Wright a fotografiat 2.000 de persoane care se considerau undeva în spectrul LBGTQ și a întrebat pe mulți dintre ei: Poți să dai un procent de cât de homosexual sau heterosexual ești? Mulți oameni, s-a descoperit, consideră că se află în zona gri a sexualității, nu sunt 100% homosexuali sau heterosexuali. Ceea ce reprezintă o problemă reală când ne confruntăm cu discriminarea: unde tragi granița? (Filmat la TEDxWomen.)

Oamenii încep să-și pună etichete

din clipa în care se văd unii pe alții --

Este acea persoană periculoasă?
Sunt ele atractive?

Sunt un potențial partener?
Sunt ei o ocazie de conectare în rețea?

Facem această mică interogație când cunoaștem oameni

pentru a face un rezumat mental despre ei.

Cum te numești? De unde ești?

Câți ani ai? Cu ce te ocupi?

Apoi treci la lucruri mai personale.

Ai avut vreodată vreo boală?

Ai divorțat vreodată?

Îți miroase urât respirația în timp
ce-mi răspunzi acum la interogație?

Ce îți place? Cine îți place?

Te culci cu femei sau cu bărbați?

Am înțeles.

Suntem neurologic conectați

să căutăm persoane ca noi.

Începem să creăm grupuri de îndată
ce avem destulă experiență

să știm cum e să fii acceptat.

Creăm legături bazându-ne pe orice putem --

preferințe muzicale, rasă, sex,
zona în care am crescut.

Căutăm mediile care întăresc alegerile personale.

Câteodată, totuși, simpla întrebare "ce ești de meserie?"

dă impresia că ți se deschide o cutiuță

și ți se cere să te înghesui în interiorul ei.

Deoarece am descoperit că etichetele sunt prea limitative.

Cutiile sunt prea înguste.

Și asta poate deveni foarte periculos.

Iată o câteva aspecte despre mine

înainte de a merge prea departe.

Am crescut într-un mediu foarte ocrotitor.

Am fost crescută în centrul Manhattan-ului la începutul anilor '80,

la două străzi de epicentrul muzicii punk.

Am fost protejată de pacostea fanatismului

și de restricțiile sociale ale unei creșteri religioase.

De unde vin eu, dacă nu ești un travestit sau un gânditor radical

sau un artist de orice fel,

atunci tu erai ciudatul.

( Râsete )

A fost o creștere neortodoxă,

dar ca un copil pe străzile orașului New York,

înveți cum să te încrezi în propriile instincte,

înveți cum să trăiești cu propriile tale idei.

Când aveam 6 ani, am decis că vreau să fiu băiat.

Am mers la școală într-o zi și copiii
nu m-au lăsat să joc cu ei basketball.

Au spus că nu lasă fetele să joace.

Am plecat acasă și m-am ras pe cap

și m-am întors ziua următoare zicând "sunt băiat."

Cine își dă seama, nu?

Când ai 6 ani, poate poți face asta.

Voiam ca nimeni să nu știe că eram fată și n-au știut.

Am continuat șarada timp de 8 ani.

Asta sunt eu la 11 ani.

Jucam rolul unui puști, Walter,

într-un film numit "Julian Po."

Eram un mic vagabond dur care îl urmărea
pe Christian Slater și pe car îl cicălea.

Vedeți, eram de asemenea un copil actor,

care dubla straturile interpretării identității mele,

pentru că nimeni nu știa de fapt că eu sunt o fată jucând rolul unui băiat.

De fapt, nimeni din viața mea nu știa că eram fată --

nici profesorii la școală, nici prietenii mei,

nici regizorii cu care am lucrat.

Copiii veneau deseori la mine în clasă

și mă apucau de gât să vadă mărul lui Adam

sau mă apucau de organele genitale să vadă cu ce lucrez.

Când mergeam la baie, îmi întorceam pantofii

ca să pară că mă ușuram stând în picioare.

La petrecerile peste noapte aveam atacuri de panică

încercând să conving fetele să nu mă sărute

fară să mă dau de gol.

Merită totuși menționat

că nu îmi uram corpul sau organele genitale.

Nu simțeam că eram în corpul greșit.

Simțeam că interpretez acest act elaborat.

Nu m-aș fi catalogat ca transsexual.

Totuși, dacă familia mea ar fi fost
genul care să creadă în terapie,

probabil m-ar fi diagnosticat

ca ceva de tipul sex dysmorphic

și m-ar fi pus pe hormoni ca să prevină pubertatea.

Dar în cazul meu,

pur și simplu m-am trezit când aveam 14 ani

și am decis că vreau să fiu din nou fată.

Am atins pubertatea și nu aveam idee
ce înseamna să fii fată.

Eram pregătită să aflu cine eram cu adevărat.

Când un copil se comportă așa cum am făcut eu,

nu trebuie neapărat să se dezvăluie, nu-i așa?

Niciunul nu e întocmai șocat.

(Râsete)

Dar părinții mei nu mi-au cerut să mă definesc.

Când aveam 15 ani și l-am chemat pe tatăl meu

să-i spun că m-am îndrăgostit,

ultimul lucru în mintea noastră era

să discutăm despre consecințele

faptului că prima mea iubire era o fată.

Trei ani mai târziu, când m-am îndrăgostit de un bărbat,

niciunul dintre părinții mei
nu și-a dat ochii peste cap.

E una dintre binecuvântările copilăriei mele neortodoxe

că niciodată nu mi s-a cerut să mă definesc

ca ceva anume într-un moment anume.

Mi s-a permis să fiu eu, crescând
și schimbându-mă în orice moment.

Cu aproape cinci ani în urmă,

Propunerea 8, marea dezbatere a căsătoriei între homosexuali

crea multă agitație în această țără.

Pe atunci, să mă căsătoresc nu era ceva

la care petrecusem mult timp gândindu-mă.

Dar m-a frapat faptul că America,

o țară cu o istorie de drepturi civile atât de pătată,

putea repeta greșelile trecute atât de scandalos.

Îmi amintesc urmărind o discuție la televizor

și gândindu-mă cât de interesant era

că separarea bisericii de stat

trăgea niște frontiere geografice de-a lungul țării,

între locuri în care oamneii credeau în biserică

și locuri în care oamenii nu credeau.

Și apoi, această temă trăgea frontiere geografice în jurul meu.

Dacă acesta era un război cu două părți disparate,

eu, în lipsa altor opțiuni, eram în echipa homosexualilor,

deoarece nu eram 100% heterosexuală.

La acel moment abia începeam să ies

din criza personală de identitate de 8 ani

care m-a văzut trecând de la a fi băiat

la fata ciudată care arăta ca un băiat în haine de fată

la extrema opusă la această foarte slabă,

fată exagerând gesturile feminine și alergând după băieți,

și în final doar o explorare ezitantă a ceea ce eram cu adevărat,

o fată băiețoasă

căreia îi plăceau atât băieții,
cât și fetele în funcție de persoană.

Am petrecut un an fotografiind această
nouă generație de fete, ca mine,

care se simțeau la graniță -

fete care fac skateboard,
dar într-o lenjerie dantelată,

fete care aveau o tunsoare băiețească
dar aveau manichiura feminină

fete care își asortau fardul de pleoape
cu genunchii juliți,

fete cărora le plac fetele și băieți
cărora le plac și băieții și fetele

toți urând să fie împachetați în patul lui Procust.

Iubeam acești oameni și admiram libertatea lor,

dar priveam cum lumea din afara bulei noastre utopice

exploda în aceste dezbateri furioase

unde criticii începeau să compare la televiziunea națională dragostea noastră cu bestialitatea.

Această puternică conștiință m-a cuprins

că eram o minoritate în propria mea țară,

bazat pe o fațetă a caracterului meu.

Eram legal și indiscutabil un cetățean de mâna a doua.

Nu eram o activistă.

Nu am fluturat niciun steag în viața mea.

Dar eram măcinată de această întrebare:

Cum putea cineva să voteze să priveze de drepturi

o mare varietate de oameni pe care eu îi cunoșteam,

bazându-se pe un singur element al caracterului lor?

Cum puteau să spună că noi ca grup

nu merităm drepturi egale ca oricine altcineva?

Măcar eram un grup? Ce fel de grup?

Au cunoscut măcar acești oameni deliberat
o victimă a discriminării lor?

Știau împotriva cui votau și care era impactul?

Și apoi mi-a venit în minte,

poate dacă puteau să se uite în ochii

oamenilor pe care îi azvârleau în categoria
de cetățeni de mâna a doua,

poate le-ar veni mai greu s-o facă.

Poate le-ar tăia avântul.

Evident nu puteam aduna 20 de milioane
de oameni la același dineu,

așadar am găsitt o cale prin care puteam
să-i prezint fotografic pe fiecare

fără niciun artificu, fără nicio lumină

fără nicio manipulare de orice tip din partea mea.

Într-o fotografie poți examina mustățile unui leu

fără teama că îți va sfâșia fața.

Pentru mine, fotografia nu e doar expunerea unui film,

e expunerea privitorului la ceva nou,

la unui loc în care nu a mai fost înainte,

dar cel mai important, la oamenii de care s-ar putea teme.

Revistele prezintă prin fotografii generații de oameni

cu culturi îndepărtate pe care ei niciodată nu știau că există.

Așadar am decis să fac o serie de portrete simple,

poze de identitate dacă vrei.

Practic am decis să fotografiez pe oricine din această țară

care nu era 100% heterosexual,

care, dacă nu știați, sunt un număr nelimitat de persoane.

( Râsete )

A fost un proiect amplu

și ca să-l realizăm, am avut nevoie de ajutor.

Am alergat prin gerul cumplit

și am fotografiat fiecare persoană
la care știam că pot ajunge

în februarie în urmă cu doi ani.

Am făcut aceste fotografii, am mers la HRC
și le-am cerut un ajutor.

Au finanțat două săptămâni de filmări în New York.

Și apoi am făcut asta.

( Muzică )

Video: Sunt iO Tillett Wright și sunt un artist născut și crescut în New York City.

( Muzică )

„Adevăruri Evidente” - înregistrare fotografică
a LGBTQ America Today.

Țelul este să fac un simplu portret

al oricui care e orice altceva decât 100% heterosexual

sau simte că intră în spectrul LGBTQ în orice fel.

Țelul meu e să arăt umanitatea
care există în fiecare dintre noi

prin simplitatea chipului.

( Muzică )

"Considerăm aceste adevăruri ca fiind evidente:
toți oamenii au fost creați egali."

E scris în Declarația de Independență.

Eșuăm ca națiune

să susținem principiile pe care ne-am fondat.

Nu există egalitate în Statele Unite ale Americii.

["Ce înseamnă egalitate pentru tine?"]

["Căsătorie"] ["Libertate"] ["Drepturi civice"]

["Tratează fiecare persoană așă cum te tratezi pe tine"]

E atunci când nu trebuie să te gândești la ea, pur și simplu.

Lupta pentru drepturi egale nu e doar despre căsătoria dintre homosexuali.

Astăzi în 29 de state, mai mult de jumătate din țară,

poți fi concediat legal doar pentru sexualitatea ta.

["Cine e responsabil pentru egalitate?"]

Am auzit sute de persoane dând același răspuns:

"Toți suntem responsabili pentru egalitate."

Până acum am fotografiat 300 de chipuri în New York City.

Și nu am fi fost capabili să facem nimic din toate acestea

fără sprijinul generos al Campaniei Drepturile Omului.

Vreau să duc proiectul de-a lungul țării.

Vreau să vizitez 25 de orașe americane și să fotografiez 4.ooo sau 5.000 de oameni.

Asta e contribuția mea pentru lupta drepturilor civice din generația mea.

Vă provoc să priviții chipul acestor oameni

și să le spuneți că merită mai puțin
decât orice altă ființă umană.

( Muzică )

Adevăruri evidente

4.000 de chipuri de-a lungul Americii

( Muzică )

( Aplauze )

iO Tilett Wright: Absolut nimic nu ne-ar fi putut
pregăti pentru ce a urmat.

Aproape 85.00 de persoane au urmărit videoul

și au început să ne trimită email de peste tot din țară,

cerându-ne să venim în orașele lor
și să-i ajutăm să-și arate chipurile.

Mult mai mulți oameni decât am anticipat
au vrut să-și arate chipurile.

Așadar mi-am schimbat obiectivul
imediat la 10.000 de chipuri.

Acel video a fost făcut în primăvara lui 2011,

și până astăzi am călătorit în aproape 20 de orașe

și am fotografiat aproape 2.000 de oameni.

Știu că aceasta e o prezentare verbală,

dar aș vrea să avem un minut de tăcere

și să te fac să te uiți la aceste chipuri

deoarece nu e nimic ce aș putea adăuga la poze.

Pentru că dacă o fotografie valorează cât o mie de cuvinte,

atunci o fotografie al unui chip
are nevoie de un nou vocabular.

După ce am călătorit și am vorbit cu oameni

în locuri ca Oklahoma sau micul oraș Texas,

am găsit dovezi că premiza inițială era apusă.

Vizibilitatea e de fapt cheia.

Familiaritea e de fapt poarta către empatie.

O dată ce o problemă se ivește chiar în grădina ta sau în propria ta familie,

ești mult mai probabil să cultivi simpatie pentru ea

sau o nouă perspectivă asupra ei.

Bineînțeles, în călătoriile mele am întâlnit oameni

care și-au renegat copiii pentru a fi altceva decât heterosexuali,

dar de asemenea am întâlnit oameni care erau baptiști sudici

care și-au schimbat biserica deoarece copilul lor era homosexual.

Încurajarea empatiei a devenit fundamentul Adevărurilor Evidente.

Dar iată ce am învățat cu adevărat interesant:

Adevăruri Evidente nu șterge diferențele dintre noi.

Dimpotrivă, le subliniază.

Prezintă nu doar complexitățile

găsite în procesiunea diferitelor ființe umane,

ci și complexitățile găsite în fiecare persoană individuală.

Nu a fost cazul că aveam prea multe cutii,
ci că aveam prea puține.

La un moment dat am realizat că misiunea mea să fotografiez homosexualii a fost prin natura sa greșită,

pentru că există un milion de forme diferite de homosexuali.

Aici încercam să ajut,

dar am perpetuat însuși lucrul pe care toată viața mea am încercat să-l evit -

încă o cutie etichetată.

La un amumit moment am adăugat o întrebare la formularul

care cerea oamenilor să se cuantifice

pe o scară de la unu la 100% homosexual.

Și am urmărit atâtea crize existențiale desfășurându-se în fața mea.

( Râsete )

Oamenii nu știau ce să facă

pentru că nu au fost puși în față cu această opțiune înainte.

Poți să cuantifici sinceritatea ta?

Odată ce au trecut peste șoc, totuși,

mulți oameni au optat pentru ceva între 70 și 95 procent

sau semnul de la 3 la 20%.

Desigur, au fost o mulțime de oameni care au optat 100% pentru una sau cealaltă,

dar am descoperit că o mai mare proporție de oameni

s-au identificat ca ceva ce era mai nuanțat.

Am descoperit că cei mai mulți oameni au intrat în spectrul a ceea ce eu am numit "gri".

Să clarific - e foarte important -

în niciun fel nu spun că preferințele nu există.

Și nici măcar nu voi menționa problema alegerii versus imperative biologice,

pentru că, dacă oricare dintre voi crede

că orientarea sexuală e o alegere,

vă invit să ieșiți afară și să încercați să fiți gri.

Vă voi face o fotografie doar pentru că ați încercat.

( Râsete )

Ceea ce spun e că ființele umane nu sunt ființe unidimensionale.

Cel mai important lucru dedus din sistemul procentual e următorul:

Dacă homosexualii sunt aici

și heterosexuali sunt dincolo,

și în timp ce recunoaștem că cei mai mulți oameni se identifică

ca ceva mai apropiat de un număr sau altul,

există acest spectru vast de oameni care sunt în mijloc.

Și realitatea pe care o reprezintă e complicată.

Pentru că, de exemplu, dacă permiți o lege

care permite șefului să-și concedieze angajatul pentru comportament homosexual,

unde exact tragi linia?

E aici, la oamenii care au avut până acum una sau două experiențe heterosexuale?

Sau este aici

la oamenii care au avut până acum doar una sau două experiențe homosexuale?

Unde exact devine cineva cetățean de mâna a doua?

Un alt lucru interesant pe care l-am învățat din proiectul meu și din călătoriile mele

e ce agent de legătură slab e orientarea sexuală.

După ce am călătorit atât de mult și am cunoscut atâția oameni,

lasă-mă să-ți spun, sunt atâția ticăloși și simpatici

și democrați și republicani și sportivi și regine

și orice altă polarizare la care poți să te gândești

în cadrul comunității LGBT

așa cum sunt în cadrul rasei umane.

Pe lângă faptul că avem o mână legală legată la spatele nostru

și odată ce treci peste narațiunea împărtașită de prejudecată și luptă,

doar a fi altceva decât heterosexual

nu înseamnă neapărat că avem ceva în comun.

În proliferarea continuă de chipuri care devine mereu Adevăruri Evidente,

pe măsură ce, sperăm, apar din ce în ce mai multe platforme,

stațiile de autobuz, panourile publicitare, paginile de Facebook, screensavers,

poate în vizionarea acestei procesiuni de umanitate,

ceva interesant și folositor se va întâmpla.

Să sperăm aceste categorii, aceste numere,

aceste cutii simplificate peste măsură

vor deveni inutile și vor începe să dispară.

Pentru că, într-adevăr, ele nu descriu nimic din ceea ce vedem

și pe nimeni pe care îl cunoaștem sau nimic din ceea ce suntem.

Ceea ce vedem sunt ființe umane în toată complexitatea lor.

Și văzându-i, face mai dificil să le negăm umanitatea.

Cel puțin sper că îngreunează negarea drepturile lor umane.

Așadar sunt eu în mod particular

căruia tu ai alege să-i negi dreptul la adăpost,

dreptul să adopte copii, dreptul la căsătorie,

libertatea de a face cumpărăturile aici, să locuiască aici, să cumpere aici?

Sunt eu singura pe care tu ai ales s-o renegi

drept copilul tău sau fratele tău sau sora ta sau mama sau tatăl tău,

vecinul tău, verișorul tău, unchiul tău, președintele,

polițista sau pompierul?

E prea târziu.

Pentru că deja sunt toate lucrurile acestea.

Suntem deja toate lucrurile acestea și întotdeauna am fost.

Așadar, vă rog, nu ne salutați ca pe niște străini,

salutați-ne ca pe aproapele vostru. Punct.

Vă mulțumesc.

( Aplauze )