Marșul de neoprit spre reforma politică

Cu șapte ani în urmă, activistul pe Internet Aaron Swartz l-a convins pe Lawrence Lessig să intre în lupta pentru reformă politică. La un an după moartea tragică a lui Swartz, Lessig duce mai departe campania de eliberare a politicului din SUA, de mâna sufocantă a corupției. În acest discurs înfocat și foarte personal, cere ca toți cetățenii să se angajeze în luptă, oferind sfatul de suflet de a nu renunța niciodată.

Un cip, un poet și un băiat.

Suntem cu vreo 20 de ani în urmă,

în iunie 1994, când Intel a anunțat

că s-a strecurat o eroare

în cipul lor Pentium.

Era în codul algoritmului SRT

ce calcula valorile
coeficienților intermediari

ai punctelor iterative ale împărțirilor...

Nu știu ce înseamnă asta,
așa scrie în Wikipedia —

era o greșeală ce dădea eroare,

însemnând că exista
o anumită probabilitate

că rezultatul calculului ar fi incorect,

iar probabilitatea era

de 1 la 360 de miliarde de calcule.

Deci Intel zicea că foaia de calcul

ar putea fi greșită o dată
la 27.000 de ani.

Nu considerau să fie semnificativ,

dar a fost un scandal uriaș.

Comunitatea, cei din domeniul tehnic,
ziceau că această eroare

trebuie corectată.

Nu vor sta cu mâinile în sân

dacă Intel le fabrică astfel de cipuri.

Așa că a izbucnit revoluția
în toată lumea.

Oamenii au ieșit în stradă să ceară...

OK, nu chiar așa —

dar s-au revoltat cerând

ca Intel să remedieze eroarea.

Și Intel a pus deoparte
475 milioane de dolari

pentru a înlocui milioanele de cipuri

pentru a remedia eroarea.

Deci în societatea noastră

se cheltuiesc miliarde de dolari

pentru a rezolva o problemă
ce ar putea apărea

o dată la fiecare 360 de miliarde
de calcule.

Numărul doi, un poet.

E Martin Niemöller.

Cunoașteți poeziile sale.

În perioada de apogeu a nazismului,

a început să repete versurile:

„Prima dată i-au săltat pe comuniști

și nu am făcut nimic,

nu am protestat, nu eram comunist.

Apoi i-au săltat pe socialiști.

Apoi i-au săltat pe sindicaliști.

Apoi i-au săltat pe evrei.

Apoi m-au săltat pe mine.

Dar n-a mai rămas nimeni
ca să protesteze pentru mine.”

Niemöller ne oferă o anumită perspectivă.

E perspectiva ce stă
la baza inteligenței.

Am putea-o numi perspicacitate.

E un fel de test:

Poți recunoaște

o amenințare existentă
și să reacționezi?

Te poți salva, pe tine și semenii?

Se pare că furnicile
sunt foarte bune la asta.

Vacile, nu chiar atât de bune.

Deci, poți detecta șablonul?

Poți detecta un șablon, să îl recunoști

și apoi să faci ceva?

Numărul trei, un băiat.

E prietenul meu, Aaron Swartz.

E prietenul lui Tim.

E prietenul multora
dintre cei prezenți aici.

Acum șapte ani,

Aaron mi-a pus o întrebare.

Era chiar înainte de a ține
primul meu discurs TED.

Eram atât de mândru.
Îi povesteam despre discurs,

„Legi ce suprimă creativitatea”.

Aaron m-a privit

și, un pic nerăbdător, mi-a spus:

„Și cum veți putea vreodată

rezolva problemele de care vorbești?

Politicile de copyright, de Internet,

cum am putea vreodată
rezolva aceste probleme,

atât timp cât există această
fundamentală corupție

în modul de funcționare
al guvernului nostru?”

M-am dezumflat un pic.

Nu îmi împărtășea euforia.

Și i-am zis: „Știi, Aaron,

nu e domeniul meu,
nu e domeniul meu.”

Mi-a zis: „Adică, fiind profesor
universitar nu e domeniul tău?”

Am zis: „Da, ca profesor universitar
nu e domeniul meu.”

A spus: „Dar ca cetățean?

Ca cetățean.”

Așa era Aaron.

Nu afirma. Punea întrebări.

Dar întrebările sale erau clare

ca îmbrățișarea copilului meu
de patru ani.

Îmi zicea:

„Trebuie să găsești un semn.”

Trebuie să găsești un semn.
Fiindcă există o eroare

în baza sistemului operațional

al acestei democrații

și nu e una ce apare o dată
la fiecare 360 miliarde de încercări

în care democrația încearcă
să ia o decizie.

Apare tot timpul,

la fiecare chestiune importantă.

Trebuie să terminăm cu bovinitatea
acestei clase politice.

Trebuie să adoptăm, se pare,

în lume atitudinea furnicilor...

așa îmi spune Internetul
că este lumea...

atitudinea de anticipare a furnicilor

care să ne facă să recunoaștem
această eroare,

să ne salvăm semenii,
al nostru demos.

Cei care l-au cunoscut
pe Aaron Swartz

știu că l-am pierdut

acum un an și ceva.

S-a întâmplat cu vreo șase săptămâni

înainte de a ține discursul TED

și îi eram atât de recunoscător
lui Chris

pentru că m-a rugat să țin
acest discurs TED,

nu doar pentru că aveam șansa
să vă vorbesc,

deși era foarte bine,

ci pentru că asta m-a scos
dintr-o adâncă depresie.

Nu puteam începe
să-mi exprim tristețea.

Pentru că trebuia să mă concentrez.

Asupra a ce vă voi spune.

Asta m-a salvat.

După toată forfota,

după toată puterea ce vine
din această comunitate,

am început să tânjesc după
o modalitate mai puțin sterilă,

mai puțin academică, de a mă referi
la aceste probleme,

la problemele despre care vorbeam.

Am început să ne concentrăm
pe New Hampshire

pentru a fi centrul acestei
mișcări politice

fiindcă a fi primii în New Hampshire

e atât de important.

S-a format un grup numit
Rebeliunea din New Hampshire

care a început să vorbească
despre ce am putea face

ca problema corupției
să fie centrală în 2016.

Dar a mai fost un suflet
care mi-a înflăcărat imaginația,

o femeie numită Doris Haddock,
sau Granny D.

Pe 1 ianuarie 1999, acum 15 ani,

la vârsta de 88 de ani, Granny D
a început un marș.

A pornit din Los Angeles

spre Washington, D.C.

purtând o singură lozincă:

„reforma finanțării
campaniilor electorale”.

Peste 18 luni,

la vârsta de 90 de ani,

a sosit la Washington cu alte sute
de persoane care au urmat-o,

inclusiv mulți congresmani
care s-au pus în mașină

și au ieșit din oraș vreo milă

pentru a intra împreună cu ea.

(Râsete)

Eu nu am la dispoziție 13 luni

pentru a merge prin țară.

Am trei copii care urăsc
să meargă pe jos

și o nevastă căreia, se pare,

din motive care îmi scapă,

îi este urât dacă nu sunt acasă.

Deci, nu puteam face la fel,

dar mi-am pus întrebarea

dacă am putea cumva
să o remixăm pe Granny D.

Ce-ar fi dacă am face un marș,
nu de 3200 de mile,

ci de 185 de mile prin tot
New Hampshire-ul,

în ianuarie?

Deci, pe 11 ianuarie,

aniversarea morții lui Aaron,

am început marșul care s-a sfârșit
pe 24 ianuarie,

ziua de naștere a lui Granny D.

Am fost urmați de un total
de 200 de persoane

și am mers dintr-un capăt în altul
al New Hampshire-ului,

discutând despre acest subiect.

Am fost uimit

de ceva cu totul neașteptat,

de pasiunea și mânia

ce era în toată lumea cu care vorbeam.

Am aflat dintr-un sondaj
că 96% dintre americani

cred că e important să se reducă
influența banilor

în politică.

Politicienii și deștepții vă spun

că nu se poate face nimic,

că americanilor nu le pasă,

dar motivul pentru aceasta e

că 91% dintre americani

cred că nu se poate face nimic.

Această prăpastie dintre 96 și 91

explică atitudinea noastră de resemnare.

Adică, cel puțin 96% dintre noi

ar dori să putem zbura ca Superman,

dar pentru că 91% cred că nu putem,

nu sărim din clădirile înalte
de fiecare dată

când simțim această nevoie.

Pentru că acceptăm faptul că suntem limitați,

la fel cu această reformă.

Dar când le dai oamenilor
sentimentul speranței,

sentimentul imposibilității absolute
începe să se dizolve.

Cum zicea Harvey Milk, dacă le dai speranța,

le dai o șansă, o cale de a se gândi

la posibilitatea ca această schimbare
să se petreacă.

Speranță.

Speranța e ceva cu care noi,
prietenii lui Aaron,

am eșuat în a-i da

fiindcă l-am lăsat să-și piardă speranța.

Îl iubeam pe acest băiat ca pe propriul fiu.

Dar am dat greș.

Îmi iubesc țara

și nu voi da greș în asta.

Nu voi eșua.

Ne vom păstra speranța

și vom lupta pentru ea,

oricât de imposibilă pare această bătălie.

Ce urmează acum?

Am început acest marș cu 200 de oameni

și anul viitor vor fi 1000

pe rute diferite,

oameni ce vor merge în luna ianuarie

și se vor întâlni în Concord
pentru a sărbători cauza.

Apoi, în 2016, înainte de primare,

vor fi 10.000 și vor mărșălui în tot statul

pentru a se întâlni în Concord
pentru a sărbători cauza.

Și cum mergeam în marș,
oameni din toată țara

începeau să se întrebe:
„Am putea face același lucru

și în statul nostru?”

Așa că am înființat o platformă on-line
numită G.D. Walkers,

adică, cei din marșul Granny D,

și oameni din toată țara, ca Granny D,

vor mărșălui pentru această reformă.
Asta e una.

Doi, în luna martie,

unul din fondatorii Thunderclap,
David Cascino,

a fost cu noi

și a întrebat: „Ce-am putea noi face?”

Și au făcut o platformă on-line

pe care o anunțăm azi,

care ne permite să adunăm votanții

devotați acestei idei de reformă.

Indiferent de unde ești,

din New Hampshire sau din altă parte,

poți să subscrii și să fii informat direct

dacă anumit candidat e pentru această cauză,

astfel poți să decizi pe cine să votezi

în funcție de cine vrea

ca această posibilitate să devină realitate.

În fine, trei, cel mai greu punct.

Suntem în Epoca Super PAC
(Comitet pentru Acțiune Politică).

Chiar ieri, Merriam a anunțat

că dicționarul Merriam-Webster
va conține cuvântul Sper PAC.

E acum un cuvânt oficial în dicționar.

De 1 Mai,

vom face un experiment.

Vom încerca să lansăm

ceva ce poate fi descris ca un Super PAC

menit să pună capăt tuturor Super PAC-urilor.

În principiu, iată cum funcționează.

De anul trecut lucrăm

cu analiști și experți politici

pentru a calcula cât ar costa

să câștigăm suficiente voturi
în Congresul SUA

pentru a face posibilă reforma fundamentală.

Care e cifra? Jumătate
de miliard? Un miliard?

Care e acest număr?

Apoi, oricât ar fi acest număr,

vom porni cumva în kickstarter,

dar nu se poate folosi KickStarter
pentru demersuri politice.

Oricum, un fel de kickstarter,

la început o campanie de jos în sus

prin care oamenii se vor angaja
prin mici donații

pentru a atinge țeluri ambițioase,

iar când aceste țeluri sunt atinse,

vom trece la contribuabilii mai mari serioși,

pentru a-i face să contribuie la posibilitatea

de a ne face pe noi un fel de Super PAC

necesar să câștigăm această cauză,

să schimbăm felul în care banii
influențează politica,

astfel încât, pe 8 noiembrie,

data la care, am descoperit ieri,

Aaron ar fi împlinit 30 de ani,

pe 8 noiembrie

vom sărbători 218 de Reprezentanță

în Cameră și 60 de Senatori

în Senatul SUA

care s-au angajat în această idee

de reformă fundamentală.

Seara trecută, s-au pus niște dorințe.

Iată și dorința mea.

Fie ca unul.

Fie ca idealurile unui băiat

să adune întreaga națiune
în spatele ideii critice

că suntem același popor,

suntem poporul căruia i s-a promis un guvern,

un guvern care s-a promis

a fi dependent doar de popor,
de poporul care,

după cum ne-a spus Madison,

nu însemna mai mult cel bogat
decât cel sărac.

Fie ca unul.

Și apoi fie ca voi să vă alăturați
acestei mișcări,

nu fiindcă sunteți politicieni,

nu fiindcă sunteți experți,

nu fiindcă e de domeniul vostru,

ci fiindcă, dacă sunteți,

sunteți cetățeni.

Aaron m-a rugat asta.

Acum eu vă rog pe voi.

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)