Un cip, un poet și un băiat. Suntem cu vreo 20 de ani în urmă, în iunie 1994, când Intel a anunțat că s-a strecurat o eroare în cipul lor Pentium. Era în codul algoritmului SRT ce calcula valorile coeficienților intermediari ai punctelor iterative ale împărțirilor... Nu știu ce înseamnă asta, așa scrie în Wikipedia — era o greșeală ce dădea eroare, însemnând că exista o anumită probabilitate că rezultatul calculului ar fi incorect, iar probabilitatea era de 1 la 360 de miliarde de calcule. Deci Intel zicea că foaia de calcul ar putea fi greșită o dată la 27.000 de ani. Nu considerau să fie semnificativ, dar a fost un scandal uriaș. Comunitatea, cei din domeniul tehnic, ziceau că această eroare trebuie corectată. Nu vor sta cu mâinile în sân dacă Intel le fabrică astfel de cipuri. Așa că a izbucnit revoluția în toată lumea. Oamenii au ieșit în stradă să ceară... OK, nu chiar așa — dar s-au revoltat cerând ca Intel să remedieze eroarea. Și Intel a pus deoparte 475 milioane de dolari pentru a înlocui milioanele de cipuri pentru a remedia eroarea. Deci în societatea noastră se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a rezolva o problemă ce ar putea apărea o dată la fiecare 360 de miliarde de calcule. Numărul doi, un poet. E Martin Niemöller. Cunoașteți poeziile sale. În perioada de apogeu a nazismului, a început să repete versurile: „Prima dată i-au săltat pe comuniști și nu am făcut nimic, nu am protestat, nu eram comunist. Apoi i-au săltat pe socialiști. Apoi i-au săltat pe sindicaliști. Apoi i-au săltat pe evrei. Apoi m-au săltat pe mine. Dar n-a mai rămas nimeni ca să protesteze pentru mine.” Niemöller ne oferă o anumită perspectivă. E perspectiva ce stă la baza inteligenței. Am putea-o numi perspicacitate. E un fel de test: Poți recunoaște o amenințare existentă și să reacționezi? Te poți salva, pe tine și semenii? Se pare că furnicile sunt foarte bune la asta. Vacile, nu chiar atât de bune. Deci, poți detecta șablonul? Poți detecta un șablon, să îl recunoști și apoi să faci ceva? Numărul trei, un băiat. E prietenul meu, Aaron Swartz. E prietenul lui Tim. E prietenul multora dintre cei prezenți aici. Acum șapte ani, Aaron mi-a pus o întrebare. Era chiar înainte de a ține primul meu discurs TED. Eram atât de mândru. Îi povesteam despre discurs, „Legi ce suprimă creativitatea”. Aaron m-a privit și, un pic nerăbdător, mi-a spus: „Și cum veți putea vreodată rezolva problemele de care vorbești? Politicile de copyright, de Internet, cum am putea vreodată rezolva aceste probleme, atât timp cât există această fundamentală corupție în modul de funcționare al guvernului nostru?” M-am dezumflat un pic. Nu îmi împărtășea euforia. Și i-am zis: „Știi, Aaron, nu e domeniul meu, nu e domeniul meu.” Mi-a zis: „Adică, fiind profesor universitar nu e domeniul tău?” Am zis: „Da, ca profesor universitar nu e domeniul meu.” A spus: „Dar ca cetățean? Ca cetățean.” Așa era Aaron. Nu afirma. Punea întrebări. Dar întrebările sale erau clare ca îmbrățișarea copilului meu de patru ani. Îmi zicea: „Trebuie să găsești un semn.” Trebuie să găsești un semn. Fiindcă există o eroare în baza sistemului operațional al acestei democrații și nu e una ce apare o dată la fiecare 360 miliarde de încercări în care democrația încearcă să ia o decizie. Apare tot timpul, la fiecare chestiune importantă. Trebuie să terminăm cu bovinitatea acestei clase politice. Trebuie să adoptăm, se pare, în lume atitudinea furnicilor... așa îmi spune Internetul că este lumea... atitudinea de anticipare a furnicilor care să ne facă să recunoaștem această eroare, să ne salvăm semenii, al nostru demos. Cei care l-au cunoscut pe Aaron Swartz știu că l-am pierdut acum un an și ceva. S-a întâmplat cu vreo șase săptămâni înainte de a ține discursul TED și îi eram atât de recunoscător lui Chris pentru că m-a rugat să țin acest discurs TED, nu doar pentru că aveam șansa să vă vorbesc, deși era foarte bine, ci pentru că asta m-a scos dintr-o adâncă depresie. Nu puteam începe să-mi exprim tristețea. Pentru că trebuia să mă concentrez. Asupra a ce vă voi spune. Asta m-a salvat. După toată forfota, după toată puterea ce vine din această comunitate, am început să tânjesc după o modalitate mai puțin sterilă, mai puțin academică, de a mă referi la aceste probleme, la problemele despre care vorbeam. Am început să ne concentrăm pe New Hampshire pentru a fi centrul acestei mișcări politice fiindcă a fi primii în New Hampshire e atât de important. S-a format un grup numit Rebeliunea din New Hampshire care a început să vorbească despre ce am putea face ca problema corupției să fie centrală în 2016. Dar a mai fost un suflet care mi-a înflăcărat imaginația, o femeie numită Doris Haddock, sau Granny D. Pe 1 ianuarie 1999, acum 15 ani, la vârsta de 88 de ani, Granny D a început un marș. A pornit din Los Angeles spre Washington, D.C. purtând o singură lozincă: „reforma finanțării campaniilor electorale”. Peste 18 luni, la vârsta de 90 de ani, a sosit la Washington cu alte sute de persoane care au urmat-o, inclusiv mulți congresmani care s-au pus în mașină și au ieșit din oraș vreo milă pentru a intra împreună cu ea. (Râsete) Eu nu am la dispoziție 13 luni pentru a merge prin țară. Am trei copii care urăsc să meargă pe jos și o nevastă căreia, se pare, din motive care îmi scapă, îi este urât dacă nu sunt acasă. Deci, nu puteam face la fel, dar mi-am pus întrebarea dacă am putea cumva să o remixăm pe Granny D. Ce-ar fi dacă am face un marș, nu de 3200 de mile, ci de 185 de mile prin tot New Hampshire-ul, în ianuarie? Deci, pe 11 ianuarie, aniversarea morții lui Aaron, am început marșul care s-a sfârșit pe 24 ianuarie, ziua de naștere a lui Granny D. Am fost urmați de un total de 200 de persoane și am mers dintr-un capăt în altul al New Hampshire-ului, discutând despre acest subiect. Am fost uimit de ceva cu totul neașteptat, de pasiunea și mânia ce era în toată lumea cu care vorbeam. Am aflat dintr-un sondaj că 96% dintre americani cred că e important să se reducă influența banilor în politică. Politicienii și deștepții vă spun că nu se poate face nimic, că americanilor nu le pasă, dar motivul pentru aceasta e că 91% dintre americani cred că nu se poate face nimic. Această prăpastie dintre 96 și 91 explică atitudinea noastră de resemnare. Adică, cel puțin 96% dintre noi ar dori să putem zbura ca Superman, dar pentru că 91% cred că nu putem, nu sărim din clădirile înalte de fiecare dată când simțim această nevoie. Pentru că acceptăm faptul că suntem limitați, la fel cu această reformă. Dar când le dai oamenilor sentimentul speranței, sentimentul imposibilității absolute începe să se dizolve. Cum zicea Harvey Milk, dacă le dai speranța, le dai o șansă, o cale de a se gândi la posibilitatea ca această schimbare să se petreacă. Speranță. Speranța e ceva cu care noi, prietenii lui Aaron, am eșuat în a-i da fiindcă l-am lăsat să-și piardă speranța. Îl iubeam pe acest băiat ca pe propriul fiu. Dar am dat greș. Îmi iubesc țara și nu voi da greș în asta. Nu voi eșua. Ne vom păstra speranța și vom lupta pentru ea, oricât de imposibilă pare această bătălie. Ce urmează acum? Am început acest marș cu 200 de oameni și anul viitor vor fi 1000 pe rute diferite, oameni ce vor merge în luna ianuarie și se vor întâlni în Concord pentru a sărbători cauza. Apoi, în 2016, înainte de primare, vor fi 10.000 și vor mărșălui în tot statul pentru a se întâlni în Concord pentru a sărbători cauza. Și cum mergeam în marș, oameni din toată țara începeau să se întrebe: „Am putea face același lucru și în statul nostru?” Așa că am înființat o platformă on-line numită G.D. Walkers, adică, cei din marșul Granny D, și oameni din toată țara, ca Granny D, vor mărșălui pentru această reformă. Asta e una. Doi, în luna martie, unul din fondatorii Thunderclap, David Cascino, a fost cu noi și a întrebat: „Ce-am putea noi face?” Și au făcut o platformă on-line pe care o anunțăm azi, care ne permite să adunăm votanții devotați acestei idei de reformă. Indiferent de unde ești, din New Hampshire sau din altă parte, poți să subscrii și să fii informat direct dacă anumit candidat e pentru această cauză, astfel poți să decizi pe cine să votezi în funcție de cine vrea ca această posibilitate să devină realitate. În fine, trei, cel mai greu punct. Suntem în Epoca Super PAC (Comitet pentru Acțiune Politică). Chiar ieri, Merriam a anunțat că dicționarul Merriam-Webster va conține cuvântul Sper PAC. E acum un cuvânt oficial în dicționar. De 1 Mai, vom face un experiment. Vom încerca să lansăm ceva ce poate fi descris ca un Super PAC menit să pună capăt tuturor Super PAC-urilor. În principiu, iată cum funcționează. De anul trecut lucrăm cu analiști și experți politici pentru a calcula cât ar costa să câștigăm suficiente voturi în Congresul SUA pentru a face posibilă reforma fundamentală. Care e cifra? Jumătate de miliard? Un miliard? Care e acest număr? Apoi, oricât ar fi acest număr, vom porni cumva în kickstarter, dar nu se poate folosi KickStarter pentru demersuri politice. Oricum, un fel de kickstarter, la început o campanie de jos în sus prin care oamenii se vor angaja prin mici donații pentru a atinge țeluri ambițioase, iar când aceste țeluri sunt atinse, vom trece la contribuabilii mai mari serioși, pentru a-i face să contribuie la posibilitatea de a ne face pe noi un fel de Super PAC necesar să câștigăm această cauză, să schimbăm felul în care banii influențează politica, astfel încât, pe 8 noiembrie, data la care, am descoperit ieri, Aaron ar fi împlinit 30 de ani, pe 8 noiembrie vom sărbători 218 de Reprezentanță în Cameră și 60 de Senatori în Senatul SUA care s-au angajat în această idee de reformă fundamentală. Seara trecută, s-au pus niște dorințe. Iată și dorința mea. Fie ca unul. Fie ca idealurile unui băiat să adune întreaga națiune în spatele ideii critice că suntem același popor, suntem poporul căruia i s-a promis un guvern, un guvern care s-a promis a fi dependent doar de popor, de poporul care, după cum ne-a spus Madison, nu însemna mai mult cel bogat decât cel sărac. Fie ca unul. Și apoi fie ca voi să vă alăturați acestei mișcări, nu fiindcă sunteți politicieni, nu fiindcă sunteți experți, nu fiindcă e de domeniul vostru, ci fiindcă, dacă sunteți, sunteți cetățeni. Aaron m-a rugat asta. Acum eu vă rog pe voi. Vă mulțumesc foarte mult. (Aplauze)