Un cip, un poet și un băiat.
Suntem cu vreo 20 de ani în urmă,
în iunie 1994, când Intel a anunțat
că s-a strecurat o eroare
în cipul lor Pentium.
Era în codul algoritmului SRT
ce calcula valorile
coeficienților intermediari
ai punctelor iterative ale împărțirilor...
Nu știu ce înseamnă asta,
așa scrie în Wikipedia —
era o greșeală ce dădea eroare,
însemnând că exista
o anumită probabilitate
că rezultatul calculului ar fi incorect,
iar probabilitatea era
de 1 la 360 de miliarde de calcule.
Deci Intel zicea că foaia de calcul
ar putea fi greșită o dată
la 27.000 de ani.
Nu considerau să fie semnificativ,
dar a fost un scandal uriaș.
Comunitatea, cei din domeniul tehnic,
ziceau că această eroare
trebuie corectată.
Nu vor sta cu mâinile în sân
dacă Intel le fabrică astfel de cipuri.
Așa că a izbucnit revoluția
în toată lumea.
Oamenii au ieșit în stradă să ceară...
OK, nu chiar așa —
dar s-au revoltat cerând
ca Intel să remedieze eroarea.
Și Intel a pus deoparte
475 milioane de dolari
pentru a înlocui milioanele de cipuri
pentru a remedia eroarea.
Deci în societatea noastră
se cheltuiesc miliarde de dolari
pentru a rezolva o problemă
ce ar putea apărea
o dată la fiecare 360 de miliarde
de calcule.
Numărul doi, un poet.
E Martin Niemöller.
Cunoașteți poeziile sale.
În perioada de apogeu a nazismului,
a început să repete versurile:
„Prima dată i-au săltat pe comuniști
și nu am făcut nimic,
nu am protestat, nu eram comunist.
Apoi i-au săltat pe socialiști.
Apoi i-au săltat pe sindicaliști.
Apoi i-au săltat pe evrei.
Apoi m-au săltat pe mine.
Dar n-a mai rămas nimeni
ca să protesteze pentru mine.”
Niemöller ne oferă o anumită perspectivă.
E perspectiva ce stă
la baza inteligenței.
Am putea-o numi perspicacitate.
E un fel de test:
Poți recunoaște
o amenințare existentă
și să reacționezi?
Te poți salva, pe tine și semenii?
Se pare că furnicile
sunt foarte bune la asta.
Vacile, nu chiar atât de bune.
Deci, poți detecta șablonul?
Poți detecta un șablon, să îl recunoști
și apoi să faci ceva?
Numărul trei, un băiat.
E prietenul meu, Aaron Swartz.
E prietenul lui Tim.
E prietenul multora
dintre cei prezenți aici.
Acum șapte ani,
Aaron mi-a pus o întrebare.
Era chiar înainte de a ține
primul meu discurs TED.
Eram atât de mândru.
Îi povesteam despre discurs,
„Legi ce suprimă creativitatea”.
Aaron m-a privit
și, un pic nerăbdător, mi-a spus:
„Și cum veți putea vreodată
rezolva problemele de care vorbești?
Politicile de copyright, de Internet,
cum am putea vreodată
rezolva aceste probleme,
atât timp cât există această
fundamentală corupție
în modul de funcționare
al guvernului nostru?”
M-am dezumflat un pic.
Nu îmi împărtășea euforia.
Și i-am zis: „Știi, Aaron,
nu e domeniul meu,
nu e domeniul meu.”
Mi-a zis: „Adică, fiind profesor
universitar nu e domeniul tău?”
Am zis: „Da, ca profesor universitar
nu e domeniul meu.”
A spus: „Dar ca cetățean?
Ca cetățean.”
Așa era Aaron.
Nu afirma. Punea întrebări.
Dar întrebările sale erau clare
ca îmbrățișarea copilului meu
de patru ani.
Îmi zicea:
„Trebuie să găsești un semn.”
Trebuie să găsești un semn.
Fiindcă există o eroare
în baza sistemului operațional
al acestei democrații
și nu e una ce apare o dată
la fiecare 360 miliarde de încercări
în care democrația încearcă
să ia o decizie.
Apare tot timpul,
la fiecare chestiune importantă.
Trebuie să terminăm cu bovinitatea
acestei clase politice.
Trebuie să adoptăm, se pare,
în lume atitudinea furnicilor...
așa îmi spune Internetul
că este lumea...
atitudinea de anticipare a furnicilor
care să ne facă să recunoaștem
această eroare,
să ne salvăm semenii,
al nostru demos.
Cei care l-au cunoscut
pe Aaron Swartz
știu că l-am pierdut
acum un an și ceva.
S-a întâmplat cu vreo șase săptămâni
înainte de a ține discursul TED
și îi eram atât de recunoscător
lui Chris
pentru că m-a rugat să țin
acest discurs TED,
nu doar pentru că aveam șansa
să vă vorbesc,
deși era foarte bine,
ci pentru că asta m-a scos
dintr-o adâncă depresie.
Nu puteam începe
să-mi exprim tristețea.
Pentru că trebuia să mă concentrez.
Asupra a ce vă voi spune.
Asta m-a salvat.
După toată forfota,
după toată puterea ce vine
din această comunitate,
am început să tânjesc după
o modalitate mai puțin sterilă,
mai puțin academică, de a mă referi
la aceste probleme,
la problemele despre care vorbeam.
Am început să ne concentrăm
pe New Hampshire
pentru a fi centrul acestei
mișcări politice
fiindcă a fi primii în New Hampshire
e atât de important.
S-a format un grup numit
Rebeliunea din New Hampshire
care a început să vorbească
despre ce am putea face
ca problema corupției
să fie centrală în 2016.
Dar a mai fost un suflet
care mi-a înflăcărat imaginația,
o femeie numită Doris Haddock,
sau Granny D.
Pe 1 ianuarie 1999, acum 15 ani,
la vârsta de 88 de ani, Granny D
a început un marș.
A pornit din Los Angeles
spre Washington, D.C.
purtând o singură lozincă:
„reforma finanțării
campaniilor electorale”.
Peste 18 luni,
la vârsta de 90 de ani,
a sosit la Washington cu alte sute
de persoane care au urmat-o,
inclusiv mulți congresmani
care s-au pus în mașină
și au ieșit din oraș vreo milă
pentru a intra împreună cu ea.
(Râsete)
Eu nu am la dispoziție 13 luni
pentru a merge prin țară.
Am trei copii care urăsc
să meargă pe jos
și o nevastă căreia, se pare,
din motive care îmi scapă,
îi este urât dacă nu sunt acasă.
Deci, nu puteam face la fel,
dar mi-am pus întrebarea
dacă am putea cumva
să o remixăm pe Granny D.
Ce-ar fi dacă am face un marș,
nu de 3200 de mile,
ci de 185 de mile prin tot
New Hampshire-ul,
în ianuarie?
Deci, pe 11 ianuarie,
aniversarea morții lui Aaron,
am început marșul care s-a sfârșit
pe 24 ianuarie,
ziua de naștere a lui Granny D.
Am fost urmați de un total
de 200 de persoane
și am mers dintr-un capăt în altul
al New Hampshire-ului,
discutând despre acest subiect.
Am fost uimit
de ceva cu totul neașteptat,
de pasiunea și mânia
ce era în toată lumea cu care vorbeam.
Am aflat dintr-un sondaj
că 96% dintre americani
cred că e important să se reducă
influența banilor
în politică.
Politicienii și deștepții vă spun
că nu se poate face nimic,
că americanilor nu le pasă,
dar motivul pentru aceasta e
că 91% dintre americani
cred că nu se poate face nimic.
Această prăpastie dintre 96 și 91
explică atitudinea noastră de resemnare.
Adică, cel puțin 96% dintre noi
ar dori să putem zbura ca Superman,
dar pentru că 91% cred că nu putem,
nu sărim din clădirile înalte
de fiecare dată
când simțim această nevoie.
Pentru că acceptăm faptul că suntem limitați,
la fel cu această reformă.
Dar când le dai oamenilor
sentimentul speranței,
sentimentul imposibilității absolute
începe să se dizolve.
Cum zicea Harvey Milk, dacă le dai speranța,
le dai o șansă, o cale de a se gândi
la posibilitatea ca această schimbare
să se petreacă.
Speranță.
Speranța e ceva cu care noi,
prietenii lui Aaron,
am eșuat în a-i da
fiindcă l-am lăsat să-și piardă speranța.
Îl iubeam pe acest băiat ca pe propriul fiu.
Dar am dat greș.
Îmi iubesc țara
și nu voi da greș în asta.
Nu voi eșua.
Ne vom păstra speranța
și vom lupta pentru ea,
oricât de imposibilă pare această bătălie.
Ce urmează acum?
Am început acest marș cu 200 de oameni
și anul viitor vor fi 1000
pe rute diferite,
oameni ce vor merge în luna ianuarie
și se vor întâlni în Concord
pentru a sărbători cauza.
Apoi, în 2016, înainte de primare,
vor fi 10.000 și vor mărșălui în tot statul
pentru a se întâlni în Concord
pentru a sărbători cauza.
Și cum mergeam în marș,
oameni din toată țara
începeau să se întrebe:
„Am putea face același lucru
și în statul nostru?”
Așa că am înființat o platformă on-line
numită G.D. Walkers,
adică, cei din marșul Granny D,
și oameni din toată țara, ca Granny D,
vor mărșălui pentru această reformă.
Asta e una.
Doi, în luna martie,
unul din fondatorii Thunderclap,
David Cascino,
a fost cu noi
și a întrebat: „Ce-am putea noi face?”
Și au făcut o platformă on-line
pe care o anunțăm azi,
care ne permite să adunăm votanții
devotați acestei idei de reformă.
Indiferent de unde ești,
din New Hampshire sau din altă parte,
poți să subscrii și să fii informat direct
dacă anumit candidat e pentru această cauză,
astfel poți să decizi pe cine să votezi
în funcție de cine vrea
ca această posibilitate să devină realitate.
În fine, trei, cel mai greu punct.
Suntem în Epoca Super PAC
(Comitet pentru Acțiune Politică).
Chiar ieri, Merriam a anunțat
că dicționarul Merriam-Webster
va conține cuvântul Sper PAC.
E acum un cuvânt oficial în dicționar.
De 1 Mai,
vom face un experiment.
Vom încerca să lansăm
ceva ce poate fi descris ca un Super PAC
menit să pună capăt tuturor Super PAC-urilor.
În principiu, iată cum funcționează.
De anul trecut lucrăm
cu analiști și experți politici
pentru a calcula cât ar costa
să câștigăm suficiente voturi
în Congresul SUA
pentru a face posibilă reforma fundamentală.
Care e cifra? Jumătate
de miliard? Un miliard?
Care e acest număr?
Apoi, oricât ar fi acest număr,
vom porni cumva în kickstarter,
dar nu se poate folosi KickStarter
pentru demersuri politice.
Oricum, un fel de kickstarter,
la început o campanie de jos în sus
prin care oamenii se vor angaja
prin mici donații
pentru a atinge țeluri ambițioase,
iar când aceste țeluri sunt atinse,
vom trece la contribuabilii mai mari serioși,
pentru a-i face să contribuie la posibilitatea
de a ne face pe noi un fel de Super PAC
necesar să câștigăm această cauză,
să schimbăm felul în care banii
influențează politica,
astfel încât, pe 8 noiembrie,
data la care, am descoperit ieri,
Aaron ar fi împlinit 30 de ani,
pe 8 noiembrie
vom sărbători 218 de Reprezentanță
în Cameră și 60 de Senatori
în Senatul SUA
care s-au angajat în această idee
de reformă fundamentală.
Seara trecută, s-au pus niște dorințe.
Iată și dorința mea.
Fie ca unul.
Fie ca idealurile unui băiat
să adune întreaga națiune
în spatele ideii critice
că suntem același popor,
suntem poporul căruia i s-a promis un guvern,
un guvern care s-a promis
a fi dependent doar de popor,
de poporul care,
după cum ne-a spus Madison,
nu însemna mai mult cel bogat
decât cel sărac.
Fie ca unul.
Și apoi fie ca voi să vă alăturați
acestei mișcări,
nu fiindcă sunteți politicieni,
nu fiindcă sunteți experți,
nu fiindcă e de domeniul vostru,
ci fiindcă, dacă sunteți,
sunteți cetățeni.
Aaron m-a rugat asta.
Acum eu vă rog pe voi.
Vă mulțumesc foarte mult.
(Aplauze)