Joseph Kim: Familia pe care am pierdut-o în Coreea de Nord şi familia pe care am câştigat-o.

Joseph Kim, un refugiat care trăieşte acum în Statele Unite ale Americii, spune povestea vieţii din timpul anilor de foamete în Coreea de Nord. Deşi a început o nouă viaţă, el încă își caută familia pe care a pierdut-o.

M-am născut şi am crescut în Coreea de Nord.

Deşi familia mea s-a luptat constant cu sărăcia,

nu am fost lipsit de dragostea şi afecţiunea părinţilor mei,

dat fiind faptul că eram singurul lor fiu

şi cel mai mic dintr-o familie cu doi copii.

Apoi marea foamete a început în 1994.

Aveam patru ani.

Mă duceam împreună cu sora mea să adunăm lemne de foc.

Începeam la 5 dimineaţa

şi veneam acasă după miezul nopţii.

Rătăceam pe străzi căutând mâncare,

şi îmi amintesc că odată am văzut un copil

ţinut în spate de mama sa, mâncând cartofi

şi am vrut sa-i fur cartofii.

Foamea înseamnă umilire şi deznădejde.

Un copil înfometat

nu se gândeşte la politică şi libertate.

În ziua în care am împlinit 9 ani,

părinţii nu mi-au putut oferi nimic de mâncare.

Chiar dacă eram doar un copil, simţeam durerea

din inimile lor.

Peste un milion de oameni au murit de foame în Coreea de Nord la acea vreme

şi în 2003, când aveam 13 ani

tatăl meu a murit şi el.

Mi-am văzut tatăl, cum s-a stins încetul cu încetul.

În acelaşi an, mama mea a dispărut într-o zi,

iar apoi sora mea mi-a spus

că va merge în China să câştige bani,

dar că se va întoarce curând cu bani şi mâncare.

Din moment ce nu fusesem niciodată despărţiţi

şi credeam că vom fi împreună tot timpul,

nici n-am îmbrăţişat-o când a plecat.

A fost cea mai mare greşeală din viaţa mea.

Dar, repet, nu ştiam

că despărţirea urma să fie de lungă durată.

Nu mi-am mai văzut sora de atunci.

Am devenit dintr-odată un orfan fără adăpost

Viaţa a devenit foarte grea,

dar foarte simplă.

Tot ce speram era să găsesc o bucată de pâine în tomberon.

Dar nu se poate supraviețui aşa.

Am realizat că cerşitul nu era o soluţie,

aşa că am început să fur din cărucioarele din supermarketuri.

Uneori făceam câte o muncă scurtă

în schimbul hranei.

Într-o iarnă am petrecut 2 luni

muncind într-o mină de cărbuni

la 33 de metri sub pământ, fără nici un fel de protecţie.

Munceam 16 ore pe zi.

Nu eram singurul.

Mulţi orfani îşi câştigau existenţa în felul acesta, sau mai greu.

Când nu puteam adormi din cauza gerului

sau a foamei

speram că în dimineaţa următoare,

sora mea va veni să mă trezească

şi îmi va da mâncarea preferată.

Acea speranţă mă ţinea în viaţă.

Nu mă refer la o speranţă mare,

ci la acea speranţă care mă făcea să cred

ca în următorul tomberon voi găsi pâine,

chiar dacă de obicei nu găseam.

Dar dacă n-aş fi crezut asta, n-aş mai fi încercat

şi aş fi murit.

Speranţa mă ţinea în viaţă.

În fiecare zi îmi spuneam

că oricât de greu ar fi,

trebuia să trăiesc.

După 3 ani în care am aşteptat ca sora mea să se întoarcă,

am hotărât să mă duc în China s-o caut.

Am realizat că

nu mai puteam trăi mult în felul acela.

Ştiam că drumul va fi riscant,

dar eu oricum duceam o viaţă riscantă.

Aş fi putut muri de foame în Coreea de Nord ca tatăl meu,

sau aş fi putut măcar să încerc să duc o viaţă mai bună

fugind în China.

Ştiam că mulţi oameni încercaseră să treacă graniţa în China

în timpul nopţii, pentru a nu fi văzuţi.

Poliţiştii de frontieră din Coreea de Nord adesea împuşcau oamenii

care încercau să treacă graniţa ilegal.

Soldaţii chinezi îi prindeau pe cei care încercau să fugă

şi îi trimiteau înapoi în Coreea de Nord,

unde erau aspru pedepsiţi.

Am hotărât să trec graniţa în timpul zilei,

pentru că, în primul rând, eram încă un copil şi îmi era teamă de întuneric,

iar în al doilea rând, pentru că ştiam că riscam mult.

Din moment ce puţini oameni încercau să treacă graniţa în timpul zilei,

m-am gândit că aş putea să trec

fără să fiu văzut.

Am reuşit să ajung în China pe 15 februarie, 2006.

Aveam 16 ani.

Credeam că îmi va fi mai uşor în China,

din moment ce acolo era mai multă mâncare.

De asemenea, credeam că mai mulţi oameni mă vor ajuta.

Dar a fost mai greu decât în Coreea de Nord,

pentru că nu eram liber.

Îmi era tot timpul teamă să nu fiu prins

şi trimis înapoi.

Printr-o minune, câteva luni mai târziu,

am cunoscut pe cineva care avea

un adăpost subteran pentru nord-coreeni,

şi care mi-a dat voie să locuiesc acolo.

Pentru prima oară după mulţi ani luam mese regulate.

Mai târziu în acel an, un activist m-a ajutat să plec din China,

să mă merg în Statele Unite.

M-am dus în America fără să ştiu o boabă de engleză,

cu toate acestea, asistentul meu social mi-a spus că trebuie să merg la liceu.

Chiar şi în Coreea de Nord, eram un elev de nota 4.

(Râsete)

Abia am terminat şcoala primară.

Îmi amintesc că mă băteam la şcoală de mai multe ori pe zi.

Manualele nu erau jucăriile mele,
nici biblioteca - locul meu de joacă.

Tatăl meu a încercat din greu să mă motiveze să studiez,

dar nu a reuşit.

La un moment dat, tata a renunțat.

A spus : „Nu mai eşti fiul meu”.

Aveam doar 11 sau 12 ani, dar m-a durut teribil.

Chiar şi aşa, motivaţia mea nu s-a schimbat

înainte ca el să moară.

Era ridicol că în America

mi-au spus că trebuie să merg la liceu.

Nu mă dusesem nici măcar la gimnaziu.

Am hotarât să mă duc, pentru că mi s-a cerut,

fără să mă străduiesc prea mult.

Dar într-o zi, când am venit acasă am văzut că mama mea adoptivă

gătise aripioare de pui la cină.

În timpul cinei, am vrut să mai iau o aripioară,

dar am realizat că nu erau destule pentru toţi;

aşa că am renunţat.

Când m-am uitat în farfurie,

am văzut că tata mi-o dăduse pe a lui.

Eram atât de fericit!

M-am uitat la el,

s-a uitat la mine cu căldură,

dar nu a scos un cuvânt.

Deodată, mi-am adus aminte de tatăl meu biologic.

Micul gest de dragoste pe care tatăl meu adoptiv l-a făcut

mi-a amintit de tatăl meu biologic,

care şi-ar fi împărţit cu bucurie mâncarea cu mine

chiar dacă era înfometat.

Eram copleşit de faptul că eu aveam atâta mâncare în America,

iar tatăl meu murise de foame.

Singura mea dorinţă în acea seară era să-i gătesc o masă

şi totodată mă gândeam la ce aş mai fi putut face

să-l onorez.

Răspunsul a fost promisiunea

să învăţ din greu să primesc o educaţie bună în America

ca să onorez sacrificiul său.

Am luat şcoala în serios,

şi pentru prima oară în viaţa mea

am primit un premiu pentru excelenţă academică.

Am terminat primul semestru cu rezultate deosebite.

(Aplauze)

Acea aripioară de pui mi-a schimbat viaţa.

(Râsete)

Speranţa e ceva personal.

Speranţa nu ţi-o poate da nimeni.

Trebuie să alegi să crezi în putera de a spera

Trebuie să reuşeşti asta singur.

În Coreea de Nord am reuşit asta singur.

Speranţa m-a adus în America.

Dar în America nu ştiam ce să fac,

pentru că aveam această libertate copleşitoare.

La acea cină, tatăl adoptiv mi-a arătat drumul pe care trebuie să-l urmez

şi mi-a dat un țel

să trăiesc în America.

N-am ajuns aici singur.

Aveam speranţă, dar speranţa în sine nu-i de ajuns.

Mulţi oameni m-au ajutat să ajung aici.

Nord-coreenii se luptă din greu să supravieţuiască.

Trebuie să se forţeze să supravieţuiască,

să aibă speranţa că vor supravieţui,

dar nu pot reuşi fără ajutor.

Acesta e mesajul meu pentru voi:

Speraţi

şi ajutaţi-vă unul pe altul!

Viaţa poate fi grea pentru oricine,
indiferent unde trăiești.

Tatăl meu adoptiv nu a intenţionat să-mi schimbe viaţa.

În acelaşi fel şi voi puteţi schimba viaţa cuiva

chiar şi cu o mică dovadă de dragoste.

O bucată de pâine poate să-ţi potolească foamea,

şi dacă speri, vei găsi pâinea

care să te ţină în viaţă.

Cred cu tărie că

dovada voastră de dragoste şi afecţiune

poate salva viaţa altui Joseph

şi a altor câteva mii de Joseph

care încă speră să supravieţuiască.

Vă mulţumesc!

(Aplauze)

Adrian Hong: Joseph, îţi mulţumim că ai împărtășit cu noi

această poveste specială a vieţii tale.

Ştiu că nu ţi-ai mai văzut sora

de 10 ani

şi dacă cumva ea te vede acum,

vrem să-ţi oferim oportunitatea

de a-i transmite un mesaj.

Joseph Kim: În coreeană?

AH: Poţi mai întâi în engleză şi apoi în coreeană.

(Râsete)

JK: Bine, nu voi mai vorbi în coreeană

pentru că nu cred că pot să fac asta

fără să plâng.

Nuna, au trecut 10 ani

de când te-am văzut ultima oară.

Vreau doar să-ţi spun

că îmi e dor de tine şi te iubesc.

Întoarce-te, te rog la mine şi rămâi în viaţă!

Și eu-- oh, doamne.

Încă nu am încetat să sper că te voi revedea.

Îmi voi trăi viaţa fericit

şi voi studia din greu

până te voi reîntâlni,

şi îţi promit că nu voi plânge din nou.

(Râsete)

Abia aştept să te văd,

şi dacă nu mă poţi găsi,

eu te voi căuta

şi sper să te reîntâlnesc într-o bună zi.

Pot să-i trimit şi mamei un mesaj scurt ?

AH: Sigur, te rog.

JK: Nu am petrecut mult timp cu tine,

dar ştiu că încă mă iubeşti,

că probabil încă te rogi pentru mine

şi că te gândeşti la mine

Vreau să-ţi multumesc

că m-ai adus pe lume.

Mulţumesc!

(Aplauze)