Conversaţia despre abuzul digital infantil pe care nu o purtăm

Specialistul în securitate informatică, Sebastián Bortnik, insistă asupra nevoii de a informa minorii asupra riscurilor pe care le întâmpină pe internet. Bortnik aduce în discuţie fenomenul „grooming”, prin care adulţii abuzează sexual de minori pe internet, şi împărtăşeşte conversaţiile pe care ar trebui să începem să le purtăm despre tehnologie, pentru a garanta siguranţa copiilor noştrii.

Acest videoclip conţine imagini
cu puternic impact emoţional.

Acesta e profilul de Facebook
al Ninei Rodríguez.

Unul dintre cele trei profiluri diferite,

iar printre contactele sale se numărau
890 de minori cu vârste între 8 şi 13 ani.

Iată nişte fragmente dintr-o conversaţie
cu unul dintre aceşti minori.

Conversația e un text

şi este înregistrată la dosar.

Acest minor începuse
să îi trimită fotografii intime

până ce a intervenit familia.

Plângerea şi investigaţiiile ulterioare
au condus la identificarea domiciliului.

Aşa arăta locuinţa presupusei fetiţe.

Nina Rodríguez era de fapt
un adult de 24 de ani

care obişnuia să comunice
astfel cu mulţi alţi minori.

Micaela Ortega avea 12 ani

când a mers să se întâlnească
cu prietena de pe Facebook,

de aceeaşi vârstă ca şi ea.

Era cunoscută sub apelativul
„Rochi de River”.

În realitate s-a întâlnit
cu Jonathan Luna, 26 de ani

care după ce a fost prins,
a mărturisit că a ucis-o

pentru că a refuzat să întreţină
relaţii sexuale cu el.

Acesta avea patru profiluri de Facebook

şi 1700 de femei printre contactele sale.

90% dintre acestea
aveau mai puţin de 13 ani.

Iată astfel două cazuri
diferite de grooming:

un adult abordează un minor pe internet,

şi prin vorbe dulci
şi puţină manipulare

îl introduce în universul sexual,

începând să vorbească despre asta
până la schimbul de fotografii intime,

înregistrându-l cu ajutorul camerei web,

sau stabilind o întâlnire fizică.

Aceasta este grooming-ul.

Se întâmplă încă şi este în creştere.

Întrebarea este: „Ce putem face?”

pentru că, printre atâtea,
copiii sunt singuri.

Termină de mâncat, merg în camera lor

închid uşa,

deschid calculatorul, telefonul

şi intră într-o sală de bowling,

într-o discotecă.

Gândiţi-vă un moment
la ce tocmai am spus:

au ajuns într-un loc plin de necunoscuţi

şi într-un context lipsit de inhibiţii.

Internetul a distrus barierele fizice.

Când suntem singuri în camera noastră

şi ne conectăm la internet,

nu mai suntem singuri.

Acest subiect nu ne preocupă
din cel puţin două motive,

sau cel puţin, nu într-un mod adecvat.

Primul, pentru că suntem convinşi

că tot ceea ce se întâmplă
pe internet este virtual.

De fapt, aşa o şi numim: „lumea virtuală”.

Definiţia din dicţionar spune

că un lucru virtual nu desemnează
un fenomen real.

Acest cuvânt este utilizat
cu referire la internet:

ceva ireal.

Însă fenomenul de grooming,

este cât se poate de real.

Adulţi depravaţi şi perverşi
folosesc internetul

cu scopul de a abuza de băieţi şi fete.

Şi profită, printre altele,

de convingerea că ei şi părinţii refuză
să creadă că ce se petrece acolo e real.

Acum câţiva ani, am fondat cu nişte colegi
ONG-ul "Argentina Cibersegura",

care să sensibilizeze cu privire
la navigaţia sigură pe internet.

În 2013 am participat
la reuniuni din cadrul

Camerei Deputaţilor,

unde se discuta Legea Grooming.

Doar că, pentru majoritatea,

grooming însemna doar acţiunea

de a stabili o întâlnire fizică cu minorii
pentru a întreţine relaţii sexuale.

Fără să ia în considerare
experienţa minorilor

care erau expuşi, fără să ştie,
la conversaţii sexuale cu un adult,

care credeau că trimit
fotografii intime unui alt copil

sau mai rău,

care se expuneau în faţa camerelor web,

acestea nu erau considerate abuzuri.

Sunt sigur că sunt mulţi
care sunt surprinşi să afle

că o persoană poate să abuzeze
de alta fără să o atingă fizic.

Aşa suntem formaţi să gândim.

Ştiu pentru că aşa eram şi eu înainte.

Eram doar un specialist
în securitate informatică

până să trec prin asta.

La sfârşitul anului 2011,

într-un orăşel mic dintr-o
provincie din Buenos Aires,

am auzit prima dată un astfel de caz.

În urma unei conferinţe,

am fost abordat de doi părinţi
a căror fiică de 11 ani

fusese victimă a acestui fenomen.

Un adult a convins-o

să se masturbeze în faţa camerei web

şi a înregistrat-o.

Înregistrarea circula
pe mai multe site-uri web.

În acea zi, părinţii mă rugau
cu lacrimi amare

să le spun cum să facă să dispară
acele videoclipuri de pe internet.

Mi s-a rupt sufletul,

şi m-a schimbat pentru totdeauna,

să fiu ultima dezamăgire care
le spunea că era prea târziu:

că odată ce un conţinut
ajunge pe internet,

se pierde controlul asupra acestuia.

Din acea zi mă gândeam la această fetiţă

care se trezea de dimineaţă

să ia micul dejun cu familia,
care văzuse videoclipul,

apoi pleca la şcoală

şi se întâlnea cu persoane
care o văzuseră dezbrăcată,

şi mergea să se joace cu prietenii ei
care văzuseră la rândul lor videoclipul.

Aşa trăia zilnic.

Expusă.

Bineînţeles că nimeni nu i-a atins corpul.

Însă nu i-a fost abuzată sexualitatea?

Dispunem de modalităţi diferite
pentru a separa fizicul de digital.

Şi dăm vina pe reţelele sociale,

pentru că e mai dureros şi mai sincer
să ne asumăm noi înşine vina.

Acesta este al doilea motiv

pentru care nu ne preocupăm
în mod adecvat de acest subiect.

Suntem atât de convinşi

că cei mici nu au nevoie
de ajutorul nostru,

că ei ştiu mai bine cum e cu tehnologia.

Când eram copil,

am fost lăsat să merg singur la şcoală.

După ce în toţi aceşti ani
părinţii mă aduseseră de mână,

în acea zi m-au aşezat,

mi-au dat cheile de la casă

şi mi-au spus: „Ai grijă de ele,
să nu le dai nimănui,

mergi şi întoarce-te
pe drumul obişnuit,

întoarce-te la ora la care îţi spunem,

treci pe la colţ, asigură-te bine
înainte să treci strada,

şi bineînţeles, să nu vorbeşti
cu necunoscuţii.”

Ştiam foarte bine drumul,

şi chiar aşa, un adult responsabil
era acolo şi avea grijă de mine.

Să ştii să faci ceva e un lucru,

iar să te poţi proteja, e altul.

Haideţi să ne imaginăm o situaţie:

am 10 sau 11 ani,
mă trezesc de dimineaţă,

îmi dau cheile de la casă şi îmi zic:

„Seba, de azi mergi singur la şcoală".

Şi când mă întorc mai târziu,

îmi zic: „Nu! Trebuie să te întorci
la ora la care ţi-am zis".

Două săptămâni după aceea,

la trecere: „Ştii ce?

Trebuia să treci pe la colţ

şi să te asiguri bine înainte să treci".

După doi ani:

„Şi să nu vorbeşti cu necunoscuţii".

Sună ridicol, nu?

La fel de ridicol ne comportăm
şi cu tehnologia.

Le dăm copiilor acces total

şi vedem dacă mai devreme sau mai târziu

învaţă să se protejeze.

Să ştii să faci ceva e un lucru,

iar să te poţi proteja, e altul.

La fel, când informăm părinţii despre asta

e ceva comun să ne spună
că pe ei nu îi interesează tehnologia,

nu îi interesează reţele sociale.

Şi tot îi întreb dacă chiar
îi interesează proprii copii.

Ca adult, relaţia mai profundă
sau nu cu tehnologia

este la fel ca relaţia noastră cu copiii.

Internetul face parte din viaţa lor.

Tehnologia ne obligă să reflectăm

asupra relaţiei dintre adulţi şi minori.

Educaţia se bazează
pe două elemente cheie:

experienţa şi cunoaşterea.

Cum facem atunci să navigăm
în mod sigur pe internet

când nu avem habar de asta?

Ca adulţi, trebuie
să îi familiarizăm pe copii

cu domenii pe care de multe ori
nu le cunoaştem,

dar cu care ei sunt mai obişnuiţi.

E imposibil să găsim un răspuns

fără să facem lucruri noi
care ne incomodează,

cu care nu suntem obişnuiţi.

Mulţi dintre dumneavoastră
cred că pentru mine e uşor

pentru că sunt încă tânăr.

Aşa şi era.

Era.

Până ce anul trecut

am simţim greutatea anilor pe umeri

de cum am deschis aplicaţia Snapchat.

(Râsete)

(Aplauze)

Nu înţelegeam absolut nimic!

Mi se părea o aplicaţie inutilă

fără sens şi lipsită de scop;

părea ca o cameră plină cu poze!

Nu avea meniu cu opţiuni!

A fost pentru prima dată
când am simţit o prăpastie

care deseori se formează
între părinţi şi copii.

Dar a fost ocazia perfectă
pentru a face ceea ce era necesar:

să ies din confort şi să mă implic.

Am crezut că nu o să mai
folosesc niciodată Snapchat.

Până am întrebat o verişoară adolescentă

cum îl folosea ea.

Dar şi cu ce scop îl utiliza.

Ce o amuza?

Am avut o discuţie interesantă.

Mi-a arătat contul ei,
mi-a povestit lucruri

ne-am apropiat, am râs.

Astăzi îl folosesc şi eu...

(Râsete)

nu ştiu dacă aşa cum trebuie,

dar e important că îl cunosc

şi înţeleg cum funcţionează.

Cel mai important a fost
să scap de impactul iniţial

şi să încerc să fac ceva nou;

ceva nou.

Avem astăzi şansa de a crea noi dialoguri.

Care e ultima aplicaţie
pe care ai descărcat-o?

Dar cea prin care comunici cu prietenii?

Ce fel de informaţii urmărești?

Aţi fost abordaţi de vreun necunoscut?

Putem avea aceste conversaţii
între copii şi adulţi?

Trebuie să ne implicăm cu toţii.

Chiar printre noi se află
mai mulţi tineri care ne ascultă.

De multe ori când ţinem
discursuri la şcoli,

sau pe reţelele sociale,

copiii ne pun întrebări sau ne povestesc

lucruri pe care nu le-ar spune cu uşurinţă
părinţilor sau profesorilor,

ci nouă, unor străini.

Aceşti copii trebuie să înveţe

care sunt riscurile întâlnite pe internet,

cum să se protejeze,

şi în special, ca şi aproape orice,

îi puteţi învăţa lucruri
mature deşi sunt copii.

Navigarea sigură pe internet
ar trebui să devină subiect de conversaţie

în fiecare casă şi şcoală din ţară.

Conform unui sondaj din acest an

15% dintre şcoli au afirmat
existenţa unor cazuri de grooming

în cadrul instituţiilor.

Iar numărul este în creştere.

Tehnologia a schimbat
toate aspectele vieţii noastre

inclusiv riscurile pe care le întâmpinăm

şi felul cum ne protejăm.

Acest fenomen ne-o demonstrează
în cel mai usturător mod:

afectându-ne copiii.

Ne vom implica pentru a-l preveni?

Răspunsul e a face ceva
aşa de simplu:

vorbiţi despre acest lucru.

Mulţumesc.

(Aplauze)