Cum să crești copii de succes — fără a-i sufoca

Împovărând copiii cu așteptări înalte și controlând fiecare aspect al vieții lor, părinții nu îi ajută de fapt. Cel puțin, asta este opinia lui Julie Lythcott-Haims. Cu pasiune și ironie, fostul Decan al bobocilor de la Stanford susține că părinții trebuie să nu mai definească succesul copiilor lor în funcție de note și punctaje obtinuțe la teste. În schimb, spune ea, trebuie să se concentreze pe a le oferi iubire necondiționată.

Nu mi-am propus să devin
un expert în creșterea copiilor.

De fapt, nici măcar nu mă interesează
acest domeniu în sine.

Doar că există în zilele noastre
un stil de a crește copiii

care le face mai mult rău,

reducându-le șansele
de a deveni ei înșiși.

Există astăzi un anumit fel
de a crește copiii

care ne pune piedici.

Ce vreau să zic

e că petrecem mult timp
preocupându-ne

de părinții care nu se implică suficient
în viața copiilor lor,

în educația și creșterea lor,

și avem dreptate.

Dar de cealaltă parte,

această atitudine este și dăunătoare

atunci când părinții simt
că un copil nu poate avea succes

decât dacă părintele este protector
și prevăzător la fiecare pas

supraveghind fiecare eveniment
și controlând îndeaproape fiecare moment,

îndrumându-și copilul
către anumite facultăți și cariere.

Când ne creștem copiii în acest mod,

și spun „noi”

deoarece când mi-am educat
cei doi adolescenți,

am avut la rândul meu aceleași tendințe,

copiii noștri ajung să trăiască
un fel de copilărie prefabricată.

Și așa arată această copilărie.

Îi menținem în siguranță,

hrăniți și hidratați,

apoi vrem să ne asigurăm
că merg la școlile potrivite,

că sunt în clasele potrivite
din școlile potrivite,

și că iau notele potrivite în clasele
potrivite din școlile potrivite.

Dar nu numai notele,
ci și punctajele,

și nu doar notele și punctajele,
dar și laudele și premiile

și sporturile, activitățile,
capacitățile de lider.

Le spunem copiilor
nu doar să se alăture unui club,

ci să înființeze un club, doar
asta vor să vadă facultățile.

Și să facă voluntariat,

să le arate facultăților
că le pasă de ceilalți!

(Râsete)

Și toate astea sunt făcute,
sperăm noi, la perfecțiune.

Ne așteptăm ca copiii noștri
să atingă perfecțiunea,

care nu a fost niciodată pretinsă
de la noi înșine,

și, deoarece sunt atât de multe cerințe,

noi credem că trebuie,

ca părinți, să ne certăm
cu fiecare profesor

și director și antrenor și arbitru,

să ne purtăm ca și cum am fi
recepționerul copilului nostru

și ajutorul său personal,

și secretara.

Apoi petrecem atât de mult timp

sâcâindu-i pe prețiosii noștri copii,

flatându-i, sugerându-le, ajutându-i,
tocmindu-ne cu ei, sâcâindu-i,

în funcție de situație,
pentru a ne asigura că nu vor eșua,

că nu vor închide uși,

că nu își vor distruge viitorul,

vreo mult sperată admitere

la câteva facultăți prestigioase

care resping aproape fiecare candidat.

Și așa se simte un copil care trăiește
o astfel de copilărie.

În primul rand, nu mai e
timp liber de joacă.

După-amiezile sunt pline

deoarece totul trebuie
sâ îi imbogățească, credem noi.

Ca și cum fiecare temă,
fiecare test, fiecare activitate

este un moment decisiv pentru viitorul
pe care noi îl imaginăm pentru ei

și îi scutim de a ajuta prin casă,

îi scutim chiar și de a dormi suficient

atâta timp cât îndeplinesc
sarcinile din listă.

Iar în această listă
a copilăriei prefabricate,

spunem că vrem doar ca ei să fie fericiți,

dar când se întorc acasă de la școală,

de prea multe ori îi întrebăm mai întâi

de teme și de note.

Și ei văd pe chipul nostru

că aprobarea noastră, iubirea noastră,

chiar și valoarea lor

vin din notele maxime.

Și apoi mergem pe lânga ei

și îi lăudăm ca un antrenor
la un concurs de câini,

(Râsete)

rugându-i doar să sară un pic mai sus
și să planeze un pic mai departe,

zi după zi, după zi.

Iar când ajung la liceu

ei nu zic:
„Oare ce m-ar interesa să studiez

sau în ce activitate să mă implic?'„

Ei se duc la consilieri și întreabă

„Ce trebuie să fac pentru a fi admis
la facultatea potrivită?''

Și când încep să vină notele
în liceu cu duiumul,

și să ia vreun 9,

sau, Doamne ferește, vreun 8,

trimit frenetic mesaje prietenilor

întrebându-i „A intrat cineva vreodată
în facultatea bună cu notele astea?''

Iar copiii noștri,

indiferent unde ajung
la sfârșitul liceului,

sunt epuizați.

Sunt fragili.

Sunt un pic consumați.

Sunt un pic îmbătrâniți prematur,

dorindu-și ca adulții
din viața lor să le fi zis:

„Ce ai făcut e suficient,

efortul pe care l-ai depus
în copilărie este suficient''.

Și se veștejesc acum din cauza
anxietății și a depresiei,

iar câțiva se întreabă

dacă până la urmă viața asta
va fi meritat?

Noi, părinții suntem destul de siguri
că merită totul.

Părem a ne purta...

e ca și cum efectiv am crede
că nu o să aibă niciun viitor

dacă nu vor intra la una dintre
aceste puține facultăți sau cariere

pe care le-am ales pentru ei.

Sau poate ne este doar frică

că nu vor avea un viitor
cu care ne putem lăuda prietenilor,

și cu abțibilduri lipite
pe spatele mașinilor noastre.

Da.

(Aplauze)

Dar dacă vă uitați la ce-am făcut,

dacă aveți curajul
să vă uitați într-adevar,

veți vedea că copiii noștri cred
nu doar cred că valoarea lor

vine din note și punctaje,

dar și când trăim în mintea lor
prețioasă, în dezvoltare, mereu,

ca propria noastră versiune a filmului
„În pielea lui John Malkovich'',

le trimitem copiilor noștri mesajul

„Copile, nu cred că poți realiza nimic
din toate astea fără mine''.

Și astfel, cu ajutorul nostru exagerat,

cu cocoloșeala și îndrumarea exagerată
și ținutul de mână,

îi privăm pe copiii noștri de șansa
de a-și dezvolta auto-eficiența,

care este o regulă fundamentală
a psihicului uman,

mult mai importantă decât stima de sine

pe care o obțin
de fiecare dată când aplaudăm.

Auto-eficiența se dezvoltă atunci
când cineva vede că propriile acțiuni

determină rezultate, nu —

Iată.

(Aplauze)

...nu acțiunile părinților în numele lor,

dar când propriile acțiuni
determină rezultate.

În alte cuvinte,

dacă vrem ca copiii noștri să dezvolte
auto-eficiență, și trebuie să o facă,

atunci ei trebuie să gândească mai mult,
să planifice, să decidă,

să facă, să spere, să se descurce,
încercare și eroare,

să viseze și să experimenteze viața

pentru ei înșiși.

Acum, susțin eu

că fiecare copil este muncitor și motivat

și nu are nevoie de implicarea părintelui
sau interesul lui,

și ar trebui doar să ne retragem
și să le dăm drumul?

Sigur că nu!

(Râsete)

Nu asta spun.

Ce spun e că atunci când considerăm

notele și punctajele și laudele
și premiile ca scopul copilăriei,

totul în perspectiva
unei mult sperate admiteri

la un număr infim de facultăți

saua obținerii câtorva cariere,

asta e o definiție prea îngustă
a succesului pentru copiii noștri.

Chiar dacă i-am putea ajuta să dobândească
câteva reușite pe termen scurt,

prin ajutorul nostru exagerat,

ca obținerea unei note mai bune
dacă îi ajutăm să își facă tema,

ar putea avea un CV mai lung
din copilărie când îi ajutăm...

ce vreau să zic e că toate astea vin
cu un cost pe termen lung

în ceea ce privește identitatea lor.

Ar trebui sa fim mai puțin preocupați

de o listă bine definită de facultăți

la care ar putea aplica sau fi admiși

și mult mai preocupați ca ei să aibă
obiceiurile, mentalitatea, abilitățile

bunăstarea pentru a avea succes
oriunde ar merge.

Copiii noștri au nevoie ca noi să fim
mai puțin obsedați de note și punctaje

și mult mai interesați

de o copilărie care să le ofere
baza succesului lor

construit pe lucruri precum dragoste

și sarcini în casă.

(Râsete)

(Aplauze)

Tocmai am zis sarcini?
Tocmai am zis sarcini? Chiar am zis.

Dar iată de ce.

Cel mai lung studiu longitudinal
realizat pe oameni

se numește Studiul Harvard Grant.

Acesta a descoperit că succesul
profesional în viață,

adică ce vrem pentru copiii noștri,

succesul profesional în viață vine
din îndeplinirea sarcinilor în copilărie

și cu cât mai devreme, cu atât mai bine,

că o mentalitate
de a te implica și a face,

o mentalitate care spune:
„E o muncă neplacută,

cineva trebuie să o facă,
atunci aș putea să o fac eu”,

o mentalitate care spune

„Voi contribui cu efortul meu
la bunăstarea generală”,

asta e ceea ce te face să avansezi
la locul de muncă.

Toți știm asta. Voi știti asta.

(Aplauze).

Toți știm asta, și totuși,
în copilăria prefabricată,

îi scutim pe copiii noștri
de a face treburi în casă,

și devin adulți tineri la locul de muncă

care încă așteaptă o listă
cu lucruri de făcut

dar care nu există,

și, mai important,
fără impulsul sau instinctul,

de a pune mâna și a face

și a se uita în jur și a se întreba
„Cum aș putea să îmi ajut colegii?

Cum pot anticipa
de ce ar avea nevoie șeful meu?”

O a doua descoperire importantă
a studiului Harvard Grant

este că fericirea în viață

vine din dragoste,

nu din dragostea față de muncă,

ci dragostea față de oameni:

soțul sau soția, partenerul sau partenera,
prietenii, familia.

Deci în copilărie, copiii noștri
trebuie să învețe cum să iubească,

și că nu îi pot iubi pe ceilalți
dacă nu se iubesc pe ei întâi,

și nu se vor iubi pe ei înșiși, dacă
nu le putem oferi iubire necondiționată.

(Aplauze)

Așa.

Și astfel,

în loc să fim obsedați de note și punctaje

când copilul nostru adorat
vine acasă de la școală,

sau când noi venim de la muncă,

trebuie să închidem tehnologia,
să lăsăm deoparte telefoanele,

și să îi privim în ochi

și să îi lăsăm să vadă fericirea
de pe chipul nostru

atunci când ne vedem copilul
pentru prima oară după câteva ore.

Și atunci trebuie să întrebăm

„Cum a fost ziua ta?

Ce ți-a plăcut astăzi?''

Și când adolescenta ta zice
„Prânzul'', cum a zis a mea,

iar eu vreau să aud
despre testul ei la mate,

nu despre prânz,

trebuie oricum să fii interesată
de prânzul ei.

Trebuie să întrebi
„Ce ți-a plăcut la prânzul de astăzi?''

Ei trebuie să știe
că contează pentru noi, ca oameni,

nu datorită mediei lor la școală.

Acum vă gândiți că sarcini și iubire,

totul sună bine și frumos,
dar mai lasă-mă.

Facultățile vor să vadă
punctaje și note maxime

și laude și premii,
și o să vă zic... oarecum.

Cele mai faimoase școli vor asta
de la tinerii noștri adulți,

dar am și o veste bună.

Contrar a ceea ce topurile universităților
vor să ne facă să credem...

(Aplauze)

nu trebuie să mergi la una
dintre cele mai renumite școli

ca să fii fericit
și să ai succes în viață.

Oameni fericiți și de succes
au mers la școli publice,

la o mică facultate
de care nu a auzit nimeni,

au mers la o facultate locală,

au mers la o facultate de-aici
din apropiere și au renunțat.

(Aplauze)

Dovada se află în această încăpere,
în comunitățile noastre,

dovada că ăsta e adevarul.

Și daca ne-am putea lărgi viziunea

și am fi dispuși să luăm în calcul
mai multe facultăți,

poate să ne extragem orgoliul
din ecuație,

am putea accepta acest adevăr
și am realiza apoi,

că nu este deloc sfârșitul lumii

dacă copiii noștri nu merg la una
dintre acele școli faimoase.

Și ce e mai important,

dacă copilăria lor nu a fost trăită
după o listă tiranică de lucruri de bifat,

atunci când vor ajunge la facultate,

oricare ar fi ea,

atunci vor fi ajuns acolo
din propria voință,

motivați de propria lor dorință,

capabili și pregătiți
să înflorească acolo.

Trebuie să vă mărturisesc ceva.

Am doi copii pe care i-am menționat,
Sawyer si Avery.

Sunt adolescenți.

Și cândva,

cred că îi tratam pe Sawyer și Avery

ca pe mici bonsai...

(Râsete)

pe care urma să îi tund și să îi curăț

și să le dau o formă omenească perfectă

care, poate, ar fi suficient de perfectă
ca să le garanteze admiterea

la una dintre cele
mai competitive facultăți.

Dar am ajuns să realizez,

după ce am lucrat
cu mii de copii ai altor părinți...

(Râsete)

și după ce am crescut doi copii ai mei,

că copiii mei nu sunt bonsai.

Sunt flori sălbatice

care aparțin unui gen
și unei specii necunoscute.

(Râsete)

și este sarcina mea
să le ofer un mediu hrănitor,

să îi fortific prin treburi gospodărești

și să îi iubesc astfel încât
să poată iubi pe alții și să fie iubiți,

iar facultatea, specializarea, cariera,

astea depind de ei.

Sarcina mea nu este să îi fac să devină
ce mi-aș fi dorit ca ei să devină,

ci să îi susțin să își dezvolte
propria identitate minunată.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)