Nu mi-am propus să devin un expert în creșterea copiilor. De fapt, nici măcar nu mă interesează acest domeniu în sine. Doar că există în zilele noastre un stil de a crește copiii care le face mai mult rău, reducându-le șansele de a deveni ei înșiși. Există astăzi un anumit fel de a crește copiii care ne pune piedici. Ce vreau să zic e că petrecem mult timp preocupându-ne de părinții care nu se implică suficient în viața copiilor lor, în educația și creșterea lor, și avem dreptate. Dar de cealaltă parte, această atitudine este și dăunătoare atunci când părinții simt că un copil nu poate avea succes decât dacă părintele este protector și prevăzător la fiecare pas supraveghind fiecare eveniment și controlând îndeaproape fiecare moment, îndrumându-și copilul către anumite facultăți și cariere. Când ne creștem copiii în acest mod, și spun „noi” deoarece când mi-am educat cei doi adolescenți, am avut la rândul meu aceleași tendințe, copiii noștri ajung să trăiască un fel de copilărie prefabricată. Și așa arată această copilărie. Îi menținem în siguranță, hrăniți și hidratați, apoi vrem să ne asigurăm că merg la școlile potrivite, că sunt în clasele potrivite din școlile potrivite, și că iau notele potrivite în clasele potrivite din școlile potrivite. Dar nu numai notele, ci și punctajele, și nu doar notele și punctajele, dar și laudele și premiile și sporturile, activitățile, capacitățile de lider. Le spunem copiilor nu doar să se alăture unui club, ci să înființeze un club, doar asta vor să vadă facultățile. Și să facă voluntariat, să le arate facultăților că le pasă de ceilalți! (Râsete) Și toate astea sunt făcute, sperăm noi, la perfecțiune. Ne așteptăm ca copiii noștri să atingă perfecțiunea, care nu a fost niciodată pretinsă de la noi înșine, și, deoarece sunt atât de multe cerințe, noi credem că trebuie, ca părinți, să ne certăm cu fiecare profesor și director și antrenor și arbitru, să ne purtăm ca și cum am fi recepționerul copilului nostru și ajutorul său personal, și secretara. Apoi petrecem atât de mult timp sâcâindu-i pe prețiosii noștri copii, flatându-i, sugerându-le, ajutându-i, tocmindu-ne cu ei, sâcâindu-i, în funcție de situație, pentru a ne asigura că nu vor eșua, că nu vor închide uși, că nu își vor distruge viitorul, vreo mult sperată admitere la câteva facultăți prestigioase care resping aproape fiecare candidat. Și așa se simte un copil care trăiește o astfel de copilărie. În primul rand, nu mai e timp liber de joacă. După-amiezile sunt pline deoarece totul trebuie sâ îi imbogățească, credem noi. Ca și cum fiecare temă, fiecare test, fiecare activitate este un moment decisiv pentru viitorul pe care noi îl imaginăm pentru ei și îi scutim de a ajuta prin casă, îi scutim chiar și de a dormi suficient atâta timp cât îndeplinesc sarcinile din listă. Iar în această listă a copilăriei prefabricate, spunem că vrem doar ca ei să fie fericiți, dar când se întorc acasă de la școală, de prea multe ori îi întrebăm mai întâi de teme și de note. Și ei văd pe chipul nostru că aprobarea noastră, iubirea noastră, chiar și valoarea lor vin din notele maxime. Și apoi mergem pe lânga ei și îi lăudăm ca un antrenor la un concurs de câini, (Râsete) rugându-i doar să sară un pic mai sus și să planeze un pic mai departe, zi după zi, după zi. Iar când ajung la liceu ei nu zic: „Oare ce m-ar interesa să studiez sau în ce activitate să mă implic?'„ Ei se duc la consilieri și întreabă „Ce trebuie să fac pentru a fi admis la facultatea potrivită?'' Și când încep să vină notele în liceu cu duiumul, și să ia vreun 9, sau, Doamne ferește, vreun 8, trimit frenetic mesaje prietenilor întrebându-i „A intrat cineva vreodată în facultatea bună cu notele astea?'' Iar copiii noștri, indiferent unde ajung la sfârșitul liceului, sunt epuizați. Sunt fragili. Sunt un pic consumați. Sunt un pic îmbătrâniți prematur, dorindu-și ca adulții din viața lor să le fi zis: „Ce ai făcut e suficient, efortul pe care l-ai depus în copilărie este suficient''. Și se veștejesc acum din cauza anxietății și a depresiei, iar câțiva se întreabă dacă până la urmă viața asta va fi meritat? Noi, părinții suntem destul de siguri că merită totul. Părem a ne purta... e ca și cum efectiv am crede că nu o să aibă niciun viitor dacă nu vor intra la una dintre aceste puține facultăți sau cariere pe care le-am ales pentru ei. Sau poate ne este doar frică că nu vor avea un viitor cu care ne putem lăuda prietenilor, și cu abțibilduri lipite pe spatele mașinilor noastre. Da. (Aplauze) Dar dacă vă uitați la ce-am făcut, dacă aveți curajul să vă uitați într-adevar, veți vedea că copiii noștri cred nu doar cred că valoarea lor vine din note și punctaje, dar și când trăim în mintea lor prețioasă, în dezvoltare, mereu, ca propria noastră versiune a filmului „În pielea lui John Malkovich'', le trimitem copiilor noștri mesajul „Copile, nu cred că poți realiza nimic din toate astea fără mine''. Și astfel, cu ajutorul nostru exagerat, cu cocoloșeala și îndrumarea exagerată și ținutul de mână, îi privăm pe copiii noștri de șansa de a-și dezvolta auto-eficiența, care este o regulă fundamentală a psihicului uman, mult mai importantă decât stima de sine pe care o obțin de fiecare dată când aplaudăm. Auto-eficiența se dezvoltă atunci când cineva vede că propriile acțiuni determină rezultate, nu — Iată. (Aplauze) ...nu acțiunile părinților în numele lor, dar când propriile acțiuni determină rezultate. În alte cuvinte, dacă vrem ca copiii noștri să dezvolte auto-eficiență, și trebuie să o facă, atunci ei trebuie să gândească mai mult, să planifice, să decidă, să facă, să spere, să se descurce, încercare și eroare, să viseze și să experimenteze viața pentru ei înșiși. Acum, susțin eu că fiecare copil este muncitor și motivat și nu are nevoie de implicarea părintelui sau interesul lui, și ar trebui doar să ne retragem și să le dăm drumul? Sigur că nu! (Râsete) Nu asta spun. Ce spun e că atunci când considerăm notele și punctajele și laudele și premiile ca scopul copilăriei, totul în perspectiva unei mult sperate admiteri la un număr infim de facultăți saua obținerii câtorva cariere, asta e o definiție prea îngustă a succesului pentru copiii noștri. Chiar dacă i-am putea ajuta să dobândească câteva reușite pe termen scurt, prin ajutorul nostru exagerat, ca obținerea unei note mai bune dacă îi ajutăm să își facă tema, ar putea avea un CV mai lung din copilărie când îi ajutăm... ce vreau să zic e că toate astea vin cu un cost pe termen lung în ceea ce privește identitatea lor. Ar trebui sa fim mai puțin preocupați de o listă bine definită de facultăți la care ar putea aplica sau fi admiși și mult mai preocupați ca ei să aibă obiceiurile, mentalitatea, abilitățile bunăstarea pentru a avea succes oriunde ar merge. Copiii noștri au nevoie ca noi să fim mai puțin obsedați de note și punctaje și mult mai interesați de o copilărie care să le ofere baza succesului lor construit pe lucruri precum dragoste și sarcini în casă. (Râsete) (Aplauze) Tocmai am zis sarcini? Tocmai am zis sarcini? Chiar am zis. Dar iată de ce. Cel mai lung studiu longitudinal realizat pe oameni se numește Studiul Harvard Grant. Acesta a descoperit că succesul profesional în viață, adică ce vrem pentru copiii noștri, succesul profesional în viață vine din îndeplinirea sarcinilor în copilărie și cu cât mai devreme, cu atât mai bine, că o mentalitate de a te implica și a face, o mentalitate care spune: „E o muncă neplacută, cineva trebuie să o facă, atunci aș putea să o fac eu”, o mentalitate care spune „Voi contribui cu efortul meu la bunăstarea generală”, asta e ceea ce te face să avansezi la locul de muncă. Toți știm asta. Voi știti asta. (Aplauze). Toți știm asta, și totuși, în copilăria prefabricată, îi scutim pe copiii noștri de a face treburi în casă, și devin adulți tineri la locul de muncă care încă așteaptă o listă cu lucruri de făcut dar care nu există, și, mai important, fără impulsul sau instinctul, de a pune mâna și a face și a se uita în jur și a se întreba „Cum aș putea să îmi ajut colegii? Cum pot anticipa de ce ar avea nevoie șeful meu?” O a doua descoperire importantă a studiului Harvard Grant este că fericirea în viață vine din dragoste, nu din dragostea față de muncă, ci dragostea față de oameni: soțul sau soția, partenerul sau partenera, prietenii, familia. Deci în copilărie, copiii noștri trebuie să învețe cum să iubească, și că nu îi pot iubi pe ceilalți dacă nu se iubesc pe ei întâi, și nu se vor iubi pe ei înșiși, dacă nu le putem oferi iubire necondiționată. (Aplauze) Așa. Și astfel, în loc să fim obsedați de note și punctaje când copilul nostru adorat vine acasă de la școală, sau când noi venim de la muncă, trebuie să închidem tehnologia, să lăsăm deoparte telefoanele, și să îi privim în ochi și să îi lăsăm să vadă fericirea de pe chipul nostru atunci când ne vedem copilul pentru prima oară după câteva ore. Și atunci trebuie să întrebăm „Cum a fost ziua ta? Ce ți-a plăcut astăzi?'' Și când adolescenta ta zice „Prânzul'', cum a zis a mea, iar eu vreau să aud despre testul ei la mate, nu despre prânz, trebuie oricum să fii interesată de prânzul ei. Trebuie să întrebi „Ce ți-a plăcut la prânzul de astăzi?'' Ei trebuie să știe că contează pentru noi, ca oameni, nu datorită mediei lor la școală. Acum vă gândiți că sarcini și iubire, totul sună bine și frumos, dar mai lasă-mă. Facultățile vor să vadă punctaje și note maxime și laude și premii, și o să vă zic... oarecum. Cele mai faimoase școli vor asta de la tinerii noștri adulți, dar am și o veste bună. Contrar a ceea ce topurile universităților vor să ne facă să credem... (Aplauze) nu trebuie să mergi la una dintre cele mai renumite școli ca să fii fericit și să ai succes în viață. Oameni fericiți și de succes au mers la școli publice, la o mică facultate de care nu a auzit nimeni, au mers la o facultate locală, au mers la o facultate de-aici din apropiere și au renunțat. (Aplauze) Dovada se află în această încăpere, în comunitățile noastre, dovada că ăsta e adevarul. Și daca ne-am putea lărgi viziunea și am fi dispuși să luăm în calcul mai multe facultăți, poate să ne extragem orgoliul din ecuație, am putea accepta acest adevăr și am realiza apoi, că nu este deloc sfârșitul lumii dacă copiii noștri nu merg la una dintre acele școli faimoase. Și ce e mai important, dacă copilăria lor nu a fost trăită după o listă tiranică de lucruri de bifat, atunci când vor ajunge la facultate, oricare ar fi ea, atunci vor fi ajuns acolo din propria voință, motivați de propria lor dorință, capabili și pregătiți să înflorească acolo. Trebuie să vă mărturisesc ceva. Am doi copii pe care i-am menționat, Sawyer si Avery. Sunt adolescenți. Și cândva, cred că îi tratam pe Sawyer și Avery ca pe mici bonsai... (Râsete) pe care urma să îi tund și să îi curăț și să le dau o formă omenească perfectă care, poate, ar fi suficient de perfectă ca să le garanteze admiterea la una dintre cele mai competitive facultăți. Dar am ajuns să realizez, după ce am lucrat cu mii de copii ai altor părinți... (Râsete) și după ce am crescut doi copii ai mei, că copiii mei nu sunt bonsai. Sunt flori sălbatice care aparțin unui gen și unei specii necunoscute. (Râsete) și este sarcina mea să le ofer un mediu hrănitor, să îi fortific prin treburi gospodărești și să îi iubesc astfel încât să poată iubi pe alții și să fie iubiți, iar facultatea, specializarea, cariera, astea depind de ei. Sarcina mea nu este să îi fac să devină ce mi-aș fi dorit ca ei să devină, ci să îi susțin să își dezvolte propria identitate minunată. Vă mulțumesc. (Aplauze)