Sherwin Nuland despre speranță

Chirurgul și scriitorul Sherwin Nuland meditează asupra ideii de speranță -- dorința de a deveni ce-i mai bun din noi și să facem o lume mai bună. Sunt 12 minute de gânduri ce vă vor ajuta să vă concentrați asupra ce urmează.

Ştiţi, sunt atât de slab cu tehnologiile

că fiică-mea -- care are 41 ani --

când avea cinci am auzit-o

zicând unei prietene de-a ei,

"Dacă nu sângerează când tai

apoi tata nu pricepe asta."

(Hohote de râs)

Aşa că însărcinarea primită

poate fi un obstacol insurmontabil pentru mine,

dar cu siguranţă voi încerca.

Ce-am auzit

pe parcursul acestor patru zile?

Aceasta-i a treia mea vizită la TED.

Prima a fost la TEDMED şi alta, cum aţi auzit,

a fost un TED ordinar acu doi ani.

Am auzit ceea ce consider a fi un lucru extraordinar

şi ce a fost doar puţin menţionat la celelalte două TED-uri,

şi ce este - e o întreţesere

şi o pestriţare, o amestecare

a simţului de responsabilitate socială

în atâtea din prezentări --

responsabilitate globală de fapt,

ce apelează la interesul personal iluminat,

dar care se extinde departe de interesul personal.

Unul din cele mai impresionante lucruri

de care câţiva, poate 10,

din prezentatori au vorbit

este realizarea, dacă-i asculţi atent, că ei nu afirmă:

Păi, asta-i ce trebuie să facem; asta-i ce-aş vrea să faceţi.

E de fapt: Asta-i ce-am făcut

deoarece eu sunt fascinat de asta,

deoarece este ceva minunat şi a însemnat ceva pentru mine

şi, desigur, e o realizare foarte importantă.

Este vechiul concept, conceptul Grec antic,

de filantropie în sensul primar:

fil-antropie: dragoste de omenire.

Şi unica explicaţie pe care o pot avea

pentru cele auzite în ultimele patru zile

că aşa ceva apare, de fapt, dintr-o formă de dragoste.

Şi asta-mi oferă speranţe enorme.

Şi speranţa, desigur, este subiectul

despre care trebuie să vorbesc,

şi de care am uitat complet până am ajuns aici.

Şi când am ajuns, m-am gândit,

păi, mai bine să verific acest cuvânt în dicţionar.

Aşa ca Sara şi cu mine -- soţia mea -- am mers la bibliotecă,

care-i la patru blocuri distanţă pe strada Pacific şi am luat OED,

şi am căutat în el şi am găsit 14 definiţii ale speranţei,

şi niciuna din ele nu-ţi sare

în ochi ca fiind definiţia corectă.

Şi, desigur, asta-i rezonabil,

deoarece speranţa este un fenomen abstract; o idee abstractă,

nu reprezintă ceva concret.

Şi, asta-mi aminteşte puţin de chirurgie.

Dacă există o operaţie pentru o boală, ştii că ea funcţionează.

Dacă există 15 operaţii, ştii că niciuna nu funcţionează.

Tot aşa e şi cu definiţiile cuvintelor.

Dacă aveţi apendicită, ei vi-l scot şi sunteţi lecuit.

Dacă aveţi reflux gastroesofagian, există 15 proceduri

şi Joe Schmo o face într-un fel

iar Will Blow în altul,

şi niciuna din metode nu funcţionează. Tot aşa e şi cu acest cuvânt - speranţă.

Toate definiţiile se rotesc în jurul ideii de aşteptare

să se întâmple ceva bun.

Şi ştiţi ce-am descoperit?

Rădăcina indo-europeană a cuvântului speranţă

e baza K-E-U --

am fi scris asta K-E-U; şi se pronunţă koy --

şi e aceeaşi rădăcină de la care provine şi cuvântul curbă.

Ceea ce semnifică el în originalul indo-european

este o schimbare de direcţie, a continua în alt mod.

Şi găsesc asta a fi foarte interesant şi provocator,

deoarece ce-am tot auzit în ultimele câteva zile

este senzaţia că mergem în direcţii diferite:

direcţii specifice şi unice problemelor.

Există diferite paradigme.

Aţi auzit acest cuvânt de multe ori în aceste ultime patru zile,

şi toţi suntem familiari cu paradigmele Kuhniene.

Aşa că atunci când ne gândim acum la speranţă

trebuie să gândim despre alegerea altor direcţii

decât cele pe care le utilizăm.

Există şi altă -- nu definiţie dar descriere a speranţei

care mi-a plăcut dintotdeauna şi e dată de Václav Havel

în cartea sa absolut spectaculoasă "Breaking the Peace,"

în care afirmă că speranţa

nu constă din aşteptarea că lucrurile vor

ieşi exact cum trebuie,

dar aşteptarea că ele vor părea rezonabile

oricare ar fi rezultatul.

Nu vă pot exprima cât de liniştitoare a fost

chiar ultima frază

în acea glorioasă prezentare de Dean Kamen acum câteva zile.

Nu eram sigur c-am auzit bine,

aşa că l-am găsit într-una din pauze.

Vorbea cu un domn foarte zdravăn, dar nu mi-a păsat.

L-am întrerupt şi l-am întrebat: "Aşa ai zis?"

Mi-a răspuns: "Aşa cred."

Aşa că iată ce-a zis: Voi repeta.

"Lumea nu va fi salvată de Internet."

E minunat. Ştiaţi ce va salva lumea?

Vă spun eu. Va fi salvat de spiritul uman.

Şi prin spirit uman nu subînţeleg ceva divin,

nu subînţeleg ceva supranatural --

sigur aşa ceva nu poate veni de la acest sceptic.

Ceea ce am în vedere este această capacitate

pe care-o are fiecare din noi

să fie mai măreţ decât propria persoană;

să ne ridicăm deasupra noastră şi să realizăm ceva

de care la început probabil nu ne credeam capabili.

La nivel primar noi toţi am simţit

această spiritualitate la momentul naşterii copiilor.

Unii din voi au simţit asta în laboratoare:

alţii din voi au simţit asta în timp ce munceaţi.

Simţim asta la concerte.

Am simţit asta în sala de operaţii, la patul cuiva.

E o elevaţie a noastră deasupra noastră.

Şi cred că asta va deveni în timp,

componentele spiritului uman de care-am tot auzit

puţin câte puţin câte puţin de la atâţia vorbitori în aceste ultime câteva zile.

Şi dacă e ceva ce a impregnat această sală,

este exact asta.

Sunt intrigat de

un concept adus în atenţie

în prima jumătate a secolului 19 --

de fapt în a doua decadă a secolului 19 --

de un poet de 27 ani

numit Percy Shelley.

Acum, noi toţi considerăm că Shelley

este în mod evident poetul romantic care a fost;

mulţi din noi tind să uite că a scris

deasemenea şi câteva eseuri splendide,

şi cel mai cunoscut eseu

e unul numit "Pledoarie pentru poezie."

Şi are aproximativ cinci, şase, şapte, opt pagini,

şi începe să fie profund şi dificil după cam a treia pagină,

dar undeva pe a doua pagină

începe să vorbească de noţiunea

numită de el "imaginaţie morală."

Şi iată ce zice, tradus aproximativ:

Un om -- un om de rând --

un om pentru a fi imens de bun

trebuie să-şi imagineze clar.

Trebuie să se vadă pe el şi lumea

prin ochii altcuiva,

şi a multor altora.

Să se vadă pe el şi lumea -- nu doar lumea, dar şi pe el.

Ce se aşteaptă de la noi

de miliardele de oameni

care trăiesc în ceea ce Laurie Garrett zilele trecute

a numit atât de potrivit

disperare şi nepotrivire?

Ce este ceea ce ei au tot temeiul

să ne ceară?

Ce este ceea ce avem tot temeiul să ni-l cerem

în baza umanităţii comune şi a spiritului uman?

Păi, ştiţi prea bine ce este.

Sunt discuţii multiple

despre dacă noi, ca marea naţiune ce suntem,

ar trebui să fim poliţia lumii,

jandarmeria lumii,

dar n-ar trebui să apară nici o discuţie

despre dacă ar trebui să fim tămăduitorii lumii.

Sigur n-au existat discuţii referitor la asta

în această sală în ultimele patru zile.

Aşa că, dacă ar fi să fim tămăduitorii lumii,

fiecare persoană dezavantajată din lume --

incluzându-i pe cei din SUA -- devin pacienţii noştri.

Fiecare naţiune dezavantajată, şi poate naţiunea noastră,

devine pacientul nostru.

Şi este interesant să ne gândim la etimologia cuvântului "pacient."

Provine iniţial de la latinul patior, a îndura, a suferi.

Şi reveniţi iar la vechea rădăcină Indo-Europeană

şi ce găsiţi -- rădăcina Indo-Europeană se pronunţă payen --

ar trebui să scriem ca P-A-E-N -- şi ca să vezi, miraculos,

e aceeaşi rădăcină de la care provine cuvântul compasiune - P-A-E-N.

Aşa că lecţie e foarte clară. Lecţia e că pacientul nostru --

lumea şi dezavantajaţii lumii --

acest pacient merită compasiunea noastră.

Dar dincolo de compasiunea noastră, şi mult mai mult decât compasiunea,

este imaginaţia noastră morală

şi identificarea noastră cu fiecare individ

care trăieşte în această lume,

nu ne gândim la ei ca la o pădure imensă,

ci ca arbori individuali.

Desigur, în timpurile noastre, şmecheria e să nu lăsăm fiecare arbore

să fie ascuns de "tufişul" (Bush) din Washington care poate --

poate să ne stea în drum.

(Hohote de râs)

Aşa că, iată-ne.

Suntem, trebuie să fim

angajaţi moral să

devenim tămăduitorii lumii.

Şi am tot avut exemple iarăşi şi iarăşi şi iarăşi --

aţi ascultat unul acum 15 minute --

despre oameni care nu numai că au avut angajamentul,

dar care au şi harul, genialitatea --

şi cred că-n această sală e uşor să zici genial, Doamne --

genialitatea de a reuşi cel puţit la începutul

cauzei lor,

şi care fără dubii vor continua să reuşească,

dacă tot mai mulţi din noi subscriem acestor cauze.

Acum, dacă vorbim

despre medicină

şi vorbim de tămăduire,

aş vrea să citez pe cineva care n-a fost citat.

Se pare că toată lumea a fost citată aici:

Pogo a fost citat;

Shakespeare a fost citat în toate felurile.

Aş vrea să citez unul din zeii casei mele.

Mă tem că de fapt n-a spus asta vreodată,

deoarece de fapt nu ştim ce-a zis Hipocrat,

dar ştim cu siguranţă că unul din medicii mari Greci

a zis următoarele,

şi a fost înregistrat în una din cărţile atribuite lui Hipocrat,

şi cartea se numeşte "Precepte."

Şi vă voi citi.

Aduceţi-vă aminte, eu am tot vorbit despre,

în esenţă, filantropie:

dragostea de omenire, individul uman

şi individul uman

care poate face ca această dragoste

să devină acţiune,

să devină, în unele cazuri, interesul personal iluminat.

Iată-l, cu două mii patru sute de ani în urmă:

"Unde există dragoste de omenire

există dragoste de tămăduire."

Am văzut asta aici, azi --

am simţit

cu sensibilitate --

şi în ultimele trei zile,

şi prin puterea neîmblânzită a spiritului uman.

Vă mulţumesc din suflet.

(Aplauze)