Ştiţi, sunt atât de slab cu tehnologiile
că fiică-mea -- care are 41 ani --
când avea cinci am auzit-o
zicând unei prietene de-a ei,
"Dacă nu sângerează când tai
apoi tata nu pricepe asta."
(Hohote de râs)
Aşa că însărcinarea primită
poate fi un obstacol insurmontabil pentru mine,
dar cu siguranţă voi încerca.
Ce-am auzit
pe parcursul acestor patru zile?
Aceasta-i a treia mea vizită la TED.
Prima a fost la TEDMED şi alta, cum aţi auzit,
a fost un TED ordinar acu doi ani.
Am auzit ceea ce consider a fi un lucru extraordinar
şi ce a fost doar puţin menţionat la celelalte două TED-uri,
şi ce este - e o întreţesere
şi o pestriţare, o amestecare
a simţului de responsabilitate socială
în atâtea din prezentări --
responsabilitate globală de fapt,
ce apelează la interesul personal iluminat,
dar care se extinde departe de interesul personal.
Unul din cele mai impresionante lucruri
de care câţiva, poate 10,
din prezentatori au vorbit
este realizarea, dacă-i asculţi atent, că ei nu afirmă:
Păi, asta-i ce trebuie să facem; asta-i ce-aş vrea să faceţi.
E de fapt: Asta-i ce-am făcut
deoarece eu sunt fascinat de asta,
deoarece este ceva minunat şi a însemnat ceva pentru mine
şi, desigur, e o realizare foarte importantă.
Este vechiul concept, conceptul Grec antic,
de filantropie în sensul primar:
fil-antropie: dragoste de omenire.
Şi unica explicaţie pe care o pot avea
pentru cele auzite în ultimele patru zile
că aşa ceva apare, de fapt, dintr-o formă de dragoste.
Şi asta-mi oferă speranţe enorme.
Şi speranţa, desigur, este subiectul
despre care trebuie să vorbesc,
şi de care am uitat complet până am ajuns aici.
Şi când am ajuns, m-am gândit,
păi, mai bine să verific acest cuvânt în dicţionar.
Aşa ca Sara şi cu mine -- soţia mea -- am mers la bibliotecă,
care-i la patru blocuri distanţă pe strada Pacific şi am luat OED,
şi am căutat în el şi am găsit 14 definiţii ale speranţei,
şi niciuna din ele nu-ţi sare
în ochi ca fiind definiţia corectă.
Şi, desigur, asta-i rezonabil,
deoarece speranţa este un fenomen abstract; o idee abstractă,
nu reprezintă ceva concret.
Şi, asta-mi aminteşte puţin de chirurgie.
Dacă există o operaţie pentru o boală, ştii că ea funcţionează.
Dacă există 15 operaţii, ştii că niciuna nu funcţionează.
Tot aşa e şi cu definiţiile cuvintelor.
Dacă aveţi apendicită, ei vi-l scot şi sunteţi lecuit.
Dacă aveţi reflux gastroesofagian, există 15 proceduri
şi Joe Schmo o face într-un fel
iar Will Blow în altul,
şi niciuna din metode nu funcţionează. Tot aşa e şi cu acest cuvânt - speranţă.
Toate definiţiile se rotesc în jurul ideii de aşteptare
să se întâmple ceva bun.
Şi ştiţi ce-am descoperit?
Rădăcina indo-europeană a cuvântului speranţă
e baza K-E-U --
am fi scris asta K-E-U; şi se pronunţă koy --
şi e aceeaşi rădăcină de la care provine şi cuvântul curbă.
Ceea ce semnifică el în originalul indo-european
este o schimbare de direcţie, a continua în alt mod.
Şi găsesc asta a fi foarte interesant şi provocator,
deoarece ce-am tot auzit în ultimele câteva zile
este senzaţia că mergem în direcţii diferite:
direcţii specifice şi unice problemelor.
Există diferite paradigme.
Aţi auzit acest cuvânt de multe ori în aceste ultime patru zile,
şi toţi suntem familiari cu paradigmele Kuhniene.
Aşa că atunci când ne gândim acum la speranţă
trebuie să gândim despre alegerea altor direcţii
decât cele pe care le utilizăm.
Există şi altă -- nu definiţie dar descriere a speranţei
care mi-a plăcut dintotdeauna şi e dată de Václav Havel
în cartea sa absolut spectaculoasă "Breaking the Peace,"
în care afirmă că speranţa
nu constă din aşteptarea că lucrurile vor
ieşi exact cum trebuie,
dar aşteptarea că ele vor părea rezonabile
oricare ar fi rezultatul.
Nu vă pot exprima cât de liniştitoare a fost
chiar ultima frază
în acea glorioasă prezentare de Dean Kamen acum câteva zile.
Nu eram sigur c-am auzit bine,
aşa că l-am găsit într-una din pauze.
Vorbea cu un domn foarte zdravăn, dar nu mi-a păsat.
L-am întrerupt şi l-am întrebat: "Aşa ai zis?"
Mi-a răspuns: "Aşa cred."
Aşa că iată ce-a zis: Voi repeta.
"Lumea nu va fi salvată de Internet."
E minunat. Ştiaţi ce va salva lumea?
Vă spun eu. Va fi salvat de spiritul uman.
Şi prin spirit uman nu subînţeleg ceva divin,
nu subînţeleg ceva supranatural --
sigur aşa ceva nu poate veni de la acest sceptic.
Ceea ce am în vedere este această capacitate
pe care-o are fiecare din noi
să fie mai măreţ decât propria persoană;
să ne ridicăm deasupra noastră şi să realizăm ceva
de care la început probabil nu ne credeam capabili.
La nivel primar noi toţi am simţit
această spiritualitate la momentul naşterii copiilor.
Unii din voi au simţit asta în laboratoare:
alţii din voi au simţit asta în timp ce munceaţi.
Simţim asta la concerte.
Am simţit asta în sala de operaţii, la patul cuiva.
E o elevaţie a noastră deasupra noastră.
Şi cred că asta va deveni în timp,
componentele spiritului uman de care-am tot auzit
puţin câte puţin câte puţin de la atâţia vorbitori în aceste ultime câteva zile.
Şi dacă e ceva ce a impregnat această sală,
este exact asta.
Sunt intrigat de
un concept adus în atenţie
în prima jumătate a secolului 19 --
de fapt în a doua decadă a secolului 19 --
de un poet de 27 ani
numit Percy Shelley.
Acum, noi toţi considerăm că Shelley
este în mod evident poetul romantic care a fost;
mulţi din noi tind să uite că a scris
deasemenea şi câteva eseuri splendide,
şi cel mai cunoscut eseu
e unul numit "Pledoarie pentru poezie."
Şi are aproximativ cinci, şase, şapte, opt pagini,
şi începe să fie profund şi dificil după cam a treia pagină,
dar undeva pe a doua pagină
începe să vorbească de noţiunea
numită de el "imaginaţie morală."
Şi iată ce zice, tradus aproximativ:
Un om -- un om de rând --
un om pentru a fi imens de bun
trebuie să-şi imagineze clar.
Trebuie să se vadă pe el şi lumea
prin ochii altcuiva,
şi a multor altora.
Să se vadă pe el şi lumea -- nu doar lumea, dar şi pe el.
Ce se aşteaptă de la noi
de miliardele de oameni
care trăiesc în ceea ce Laurie Garrett zilele trecute
a numit atât de potrivit
disperare şi nepotrivire?
Ce este ceea ce ei au tot temeiul
să ne ceară?
Ce este ceea ce avem tot temeiul să ni-l cerem
în baza umanităţii comune şi a spiritului uman?
Păi, ştiţi prea bine ce este.
Sunt discuţii multiple
despre dacă noi, ca marea naţiune ce suntem,
ar trebui să fim poliţia lumii,
jandarmeria lumii,
dar n-ar trebui să apară nici o discuţie
despre dacă ar trebui să fim tămăduitorii lumii.
Sigur n-au existat discuţii referitor la asta
în această sală în ultimele patru zile.
Aşa că, dacă ar fi să fim tămăduitorii lumii,
fiecare persoană dezavantajată din lume --
incluzându-i pe cei din SUA -- devin pacienţii noştri.
Fiecare naţiune dezavantajată, şi poate naţiunea noastră,
devine pacientul nostru.
Şi este interesant să ne gândim la etimologia cuvântului "pacient."
Provine iniţial de la latinul patior, a îndura, a suferi.
Şi reveniţi iar la vechea rădăcină Indo-Europeană
şi ce găsiţi -- rădăcina Indo-Europeană se pronunţă payen --
ar trebui să scriem ca P-A-E-N -- şi ca să vezi, miraculos,
e aceeaşi rădăcină de la care provine cuvântul compasiune - P-A-E-N.
Aşa că lecţie e foarte clară. Lecţia e că pacientul nostru --
lumea şi dezavantajaţii lumii --
acest pacient merită compasiunea noastră.
Dar dincolo de compasiunea noastră, şi mult mai mult decât compasiunea,
este imaginaţia noastră morală
şi identificarea noastră cu fiecare individ
care trăieşte în această lume,
nu ne gândim la ei ca la o pădure imensă,
ci ca arbori individuali.
Desigur, în timpurile noastre, şmecheria e să nu lăsăm fiecare arbore
să fie ascuns de "tufişul" (Bush) din Washington care poate --
poate să ne stea în drum.
(Hohote de râs)
Aşa că, iată-ne.
Suntem, trebuie să fim
angajaţi moral să
devenim tămăduitorii lumii.
Şi am tot avut exemple iarăşi şi iarăşi şi iarăşi --
aţi ascultat unul acum 15 minute --
despre oameni care nu numai că au avut angajamentul,
dar care au şi harul, genialitatea --
şi cred că-n această sală e uşor să zici genial, Doamne --
genialitatea de a reuşi cel puţit la începutul
cauzei lor,
şi care fără dubii vor continua să reuşească,
dacă tot mai mulţi din noi subscriem acestor cauze.
Acum, dacă vorbim
despre medicină
şi vorbim de tămăduire,
aş vrea să citez pe cineva care n-a fost citat.
Se pare că toată lumea a fost citată aici:
Pogo a fost citat;
Shakespeare a fost citat în toate felurile.
Aş vrea să citez unul din zeii casei mele.
Mă tem că de fapt n-a spus asta vreodată,
deoarece de fapt nu ştim ce-a zis Hipocrat,
dar ştim cu siguranţă că unul din medicii mari Greci
a zis următoarele,
şi a fost înregistrat în una din cărţile atribuite lui Hipocrat,
şi cartea se numeşte "Precepte."
Şi vă voi citi.
Aduceţi-vă aminte, eu am tot vorbit despre,
în esenţă, filantropie:
dragostea de omenire, individul uman
şi individul uman
care poate face ca această dragoste
să devină acţiune,
să devină, în unele cazuri, interesul personal iluminat.
Iată-l, cu două mii patru sute de ani în urmă:
"Unde există dragoste de omenire
există dragoste de tămăduire."
Am văzut asta aici, azi --
am simţit
cu sensibilitate --
şi în ultimele trei zile,
şi prin puterea neîmblânzită a spiritului uman.
Vă mulţumesc din suflet.
(Aplauze)