Jason McCue: Terorismul este o marcă eşuată.

În aeastă prelegere captivantă, avocatul Jason McCue îndeamnă la găsirea unui nou mod de a ataca terorismul, adică să i se submineze credibilitatea în rândul celor care cumpără produsul - recruţii. El împărtăşeşte poveştile unor cazuri reale în care el cu alţi activişti au folosit această stragtegie pentru a produce schimbare.

Fără îndoială vorbim cu teroriştii.

Suntem în război cu o nouă formă de terorism.

E cam aceeaşi formă tradiţională a terorismului,

dar a fost îmbrăcată special pentru secolul XXI.

Unul dintre aspectele principale în combaterea terorismului

este cum îl percepem.

Pentru că percepţia generează răspunsul.

Dacă ai o percepţie tradiţională asupra terorismului,

va fi o percepţie a criminalităţii, a războiului.

Prin urmare, cum vei răspunde?

Natural e să-l tratezi cum te tratează. Te lupţi cu el.

Dar dacă ai o abordare mai modernă

şi percepţia ta asupra terorismului e mai mult cauză-efect,

atunci răspunsurile

sunt mult mai asimetrice.

Trăim într-o lume modernă, globală.

Teroriştii s-au adaptat.

Şi noi trebuie s-o facem, adică

cei care lucrează în contraterorism

trebuie să-şi pună

ochelarii lor Google.

Din punctul meu de vedere, am vrut doar să ne uităm la

terorism ca şi cum ar fi o marcă globală,

să spunem, Coca-Cola.

Ambele sunt destul de rele pentru sănătate. (Râsete)

Dacă te uiţi la terorism ca la o marcă,

ajungi la concluzia că-i un produs imperfect.

După cum am spus, e destul de dăunător sănătăţii.

E dăunător pentru cei afectaţi,

şi nu-i prea bine nici dacă eşti sinucigaş cu bombă.

Nu respectă ce scrie pe etichetă.

Nu vei primi cele 72 de virgine în rai.

Nu se va întâmpla.

Şi nu vei pune capăt capitalismului

sprijinind unul dintre aceste grupuri. Astea-s prostii.

Însă vei constata că are un călcâi al lui Ahile.

Marca are un călcâi al lui Ahile.

Am menţionat sănătatea,

dar are nevoie de consumatori care să cumpere.

Consumatorii de care are nevoie sunt clientela de terorişti.

Sunt oamenii care cumpără marca,

oameni care o sprijină, o facilitează.

Ăștia-s cei la care trebuie să ajungem.

Trebuie să atacăm marca în faţa lor.

Sunt două căi prin care putem face asta, dacă vom continua cu paralela de marca.

Una e reducerea pieţei de desfacere.

Adică, marca noastră împotriva mărcii lor.
Trebuie să facem competiţie.

Trebuie să le arătăm că avem un produs mai bun.

Dacă încerc să arăt că avem un produs mai bun,

probabil n-aş repeta greșeala din Guantanamo Bay.

Am vorbit aici despre reducerea nevoii pentru produs.

Ai putea să te uiţi la

sărăcie, nedreptate, toate acele lucruri

care hrănesc terorismul.

Cealaltă strategie e să criticăm produsul,

să atacăm mitul mărcii.

Nu e nimic eroic în uciderea unui copil.

Trebuie să ne concentrăm pe asta şi să transmitem mesajul.

Trebuie să dezvăluim pericolele din produs.

Audiența vizată, nu sunt doar producătorii terorismului,

după cum am spus, teroriştii.

Nu doar cei care fac reclamă terorismului,

cei care-l finanţează, cei care-l facilitează,

ci şi consumatorii terorismului.

Trebuie să ajungem la aceştia.

De aici recrutează ei. De aici îşi iau puterea şi forţa.

De aici vin consumatorii lor.

Trebuie să ne transmitem mesajul acolo.

Esenţialul e să avem interacţiune

în acele zone, cu teroriştii, cu cei care facilitează, etc.

Trebuie să ne implicăm, să educăm

şi trebuie să avem dialog.

Să rămânem pe ideea de marcă câteva secunde,

gândiţi-vă la mecanismele de livrare.

Cum vom face aceste atacuri?

Reducerea pieţei de desfacere e ceva pentru guverne

şi societatea civilă. Trebuie să dovedim că suntem mai buni.

Trebuie să ne facem cunoscute valorile.

Trebuie să aplicăm ce predicăm.

Când vine vorba de criticarea mărcii,

dacă teroriştii sunt Coca-Cola şi noi suntem Pepsi,

nu cred, fiind Pepsi, că avem ce să spunem despre Coca-Cola,

nimeni nu ne va crede.

Trebuie să găsim un mecanism diferit.

Unul dintre cele mai bune mecanisme

îl reprezintă victimele terorismului.

Sunt oameni care pot spune,

"Produsul ăsta e de rahat. L-am încercat şi am fost bolnav zile întregi.

Mi-a ars mâna." Tu îi crezi.

Le vezi cicatricile. Ai încredere în ei.

Indiferent dacă sunt victime sau guverne,

NGO-uri sau Regina, în Irlanda de Nord,

trebuie să interacţionăm cu acele diferite

straturi ale terorismului şi, în consecinţă,

trebuie să dansezi cu diavolul puţin.

Asta e partea mea preferată din discurs.

Am vrut să vă arunc în aer şi să demonstrez ceva,

dar - (Râsete)

TED, din motive de sănătate şi securitate,

mi-a spus că trebuie să fac numărătoare inversă,

aşa că mă simt puţin ca un terorist irlandez sau evreu,

un fel de terorist preocupat de sănătate şi siguranţă. - (Râsete) -

Trebuie să număr 3, 2, 1, şi

e puţin alarmant, cred că motto-ul meu ar fi:

„Membre nu atacuri de cord."

Aşadar, 3, 2, 1. (Sunet de explozie)

Foarte bine. (Râsete)

Doamna din 15J a fost un sinucigaş cu bombă.

Cu toţii suntem victime ale terorismului.

Suntem 652 în această cameră. Vom purta cicatrici toată viaţa.

Un tată şi fiu au stat în acel loc.

Fiul e mort. Tatăl trăieşte.

Tatăl se va condamna ani în şir

că n-a stat în locul băiatului.

Va ajunge alcoolic şi probabil

se va sinucide în trei ani. Astea sunt statisticile.

O tânără frumoasă acolo,

şi ea are o formă severă

de răni psihice şi fizice

cauzate de atacul cu bombă: un şrapnel uman.

Înseamnă că atunci când va sta în restaurant

peste 10 ani, 15 ani,

sau când e la plajă, din când în când va începe să

se scarpine, şi de acolo va ieşi

o bucăţică de şrapnel.

E ceva dificil pentru psihic.

Acolo e o doamnă care şi-a pierdut picioarele

în acest atac.

Va afla că va primi o sumă modică

de la guvern

pentru a se îngriji.

Avea o fiică ce urma să se ducă la una dintre cele mai bune

universităţi. Va renunţa la universitate

pentru a avea gijă de mama sa.

Am fost cu toţii aici şi fiecare dintre cei prezenţi

vom fi traumatizaţi de acest eveniment,

dar toţi cei care aţi fost victime veţi învăţa

nişte adevăruri dificile.

Anume că în societatea noastră, arătăm compasiune, dar după un timp

începem să ignorăm. Nu facem suficient ca societate.

Nu avem grijă de victimele noastre

şi vă voi arăta că victimele

reprezintă cea mai bună armă pe care o avem

împotriva terorismului.

Cum se va descurca guvernul în noul mileniu?

Cu toţii ştim.

Au făcut o invazie.

Dacă sinucigaşul cu bombă era din Ţara Galilor,

noroc pentru Ţara Galilor, aş spune.

Legi previzibile, legislaţie de urgenţă

care afectează baza societăţii noastre, după cum ştim cu toţii -

e o greşeală.

Vom crea prejudecăţi în întregul Edinburgh,

prin toată Marea Britanie, pentru galezi.

Astăzi, guvernele au învăţat din greşeli.

Se uită la lucrurile cu care am început eu,

la acele abordări asimetrice,

acele perspective mai moderne, cauză şi efect.

Dar greşelile trecutului sunt inevitabile.

E în natura umană.

Frica şi presiunea de a face ceva cu ei

va fi imensă. Vor face greşeli.

Nu vor fi pur şi simplu deştepţi.

A fost un terorist irlandez faimos care a făcut un rezumat

foarte elegant. A spus,

„Treaba cu guvernul britanic este că trebuie să

aibă noroc tot timpul, iar noi trebuie să avem noroc o singură dată."

Deci trebuie să ne gândim cum îl vom influenţa.

Trebuie să ne gândim cum devenim mai proactivi.

Trebuie să construim un arsenal de arme noncombative

în acest război asupra terorismului.

Desigur, e vorba de idei - ceva la care guvernul nu prea se pricepe.

Vreau să mă duc înaintea exploziei, la această idee

a mărcii şi vorbeam de Coca Cola şi Pepsi, etc.

Noi îl vedem ca pe un război între terorism şi democraţie.

Ei îl vor vedea ca o luptă pentru libertate

împotriva nedpreptăţii, imperialismului, etc.

Noi îl vedem ca pe un câmp de luptă fatal.

Nu vor doar carnea şi sângele nostru.

Ei vor sufletele noastre culturale şi de aceea

analogia cu mărcile e interesantă.

Să ne uităm la Al Qaeda. Al Qaeda era în esenţă

un produs pe o tarabă într-o piaţă dintr-un loc

de care puţini oameni au auzit.

9/11 l-a lansat. A fost marea sa zi de marketing

şi a fost îmbrăcat ca pentru secolul XXI.
Ştiau ce făceau.

Făceau ceva în cadrul acestei imagini de marcă,

şi anume creau o marcă ce putea fi copiată în jurul

lumii, acolo unde e sărăcie, ignoranţă şi nedreptate.

După cum am spus, trebuie să lovim acea piaţă,

dar trebuie să ne folosim mintea şi nu forţa.

Dacă îl percepem precum o marcă, sau în alte feluri,

nu vom face contraterorism.

Doresc să trec prin câteva exemple

din munca mea în zonele în care încercăm să abordăm lucrurile diferit.

Primul a fost numit „războiul legislativ,"

din lipsa unui termen mai bun.

Când am încercat pentru prima oară să luăm măsuri legale împotriva teroriştilor,

toată lumea a crezut că am luat-o razna.

Acum are un nume. Toată lumea îl foloseşte.

Iată o bombă, oamenii încep să dea în judecată.

Unul dintre cazurile timpurii a fost Bomba Omagh.

Un caz a fost adus din 1998.

În Omagh, o bombă a explodat, Real IRA,

în plin proces de pace.

Asta a însemnat că vinovaţii nu puteau fi condamnaţi

din multe motive, o parte având de-a face cu procesul de pacificare

şi cu ceea ce se întâmpla, binele superior.

A însemnat, dacă vă puteţi imagina,

că oamenii care v-au bombardat copiii

şi soţii se plimbau în supermarket-ul

lângă care locuiați.

Unele din aceste victime se săturaseră.

Am luat măsuri şi 10 ani mai târziu,

am câştigat procesul. Avem un apel momentan,

aşa că trebuie să fiu prudent,

dar sunt destul de încrezător.

De ce a fost eficient?

A fost eficient nu numai pentru că s-a făcut dreptate

acolo unde nu era deloc.

A fost eficient pentru că toată puterea Real IRA

şi a celorlalte grupuri teroriste vine din faptul că

sunt în dezavantaj. Când am pus victimele în dezavantaj,

şi am schimbat situaţia, n-au ştiut ce să facă.

Erau jenaţi. Nu mai puteau să mai recruteze.

Bombele n-au mai explodat mulțumită acestei acţiuni.

Am devenit, sau acele victime au devenit,

fantome care bântuiau organizaţiile teroriste.

Mai sunt şi alte exemple. Avem un caz numit Almog,

având de-a face cu o bancă

care, măcar din punctul nostru de vedere,

recompensa sinucigaşii cu bombă.

Luând măsuri,

banca nu a mai făcut acest lucru şi

puterile din jurul lumii, care din motive reale,

nu puteau să se descurce cu situaţia asta,

pentru că erau multe interese conflictuale,

au închis aceste portiţe de scăpare din sistemul bancar.

Mai este un caz numit cazul McDonald,

unde câteva victime ale Semtex, ale atacurilor cu bombă IRA,

sprijiniţi de Gaddafi, au dat în judecată

şi acel caz a dus la lucruri incredibile pentru Libia.

Libia a arătat compasiune faţă de aceste victime -

a început un întreg nou dialog aici.

Problema e că avem nevoie de mai mult sprijin

pentru aceste idei şi cazuri.

Iniţiative ale societăţii civile.

Un exemplu bun e Somalia. Ei duc războiul împotriva pirateriei.

Dacă credeţi că puteţi duce un război împotriva pirateriei

cum duceţi un război asupra terorismului
şi să câştigaţi, vă înşelaţi.

Noi încercăm să transformăm piraţii în pescari.

Ei erau pescari înainte,

dar noi le-am furat peştele şi am deversat deşeuri toxice

în apele lor, aşa că noi încercăm să creăm

securitate şi locuri de muncă prin implicarea gărzii de coastă

în industria pescuitului şi vă pot garanta

că pe măsură ce asta ia avânt, al Shabaab nu se va mai putea

folosi de sărăcie şi nedreptate pentru a-i pândi pe oameni.

Aceste iniţiative costă mai puţin decât o rachetă

şi în mod sigur mai puţin decât viaţa unui soldat,

dar mai important, duce războiul în ţara lor,

şi nu pe ţărmurile noastre,

pe măsură ce studiem cauzele.

În final doream să vorbesc de dialog.

Avantajul dialogului este evident.

Educă ambele părţi, permite o înţelegere mai bună,

dezvăluie punctele forte şi cele slabe,

şi după cum au menţionat câţiva vorbitori înaintea mea,

vulnerabilitatea împărţită duce la încrederea

care devine o parte din procesul de normalizare.

Nu-i un drum uşor. După bombă,

victimele nu sunt implicate.

Există probleme practice.

E riscant din punct de vedere politic pentru protagonişti

şi pentru interlocutori. La un moment dat,

de fiecare dată când nu le plăcea ce spuneam,

aruncau cu pietre în mine,

şi când spuneam ceva ce le plăcea,

începeau să tragă cu armele în aer,
nici asta nu era prea grozav. (Râsete)

Îndiferent ce spui, ajunge la inima problemei,

vorbeşti cu ei.

Doresc să închei spunând că dacă urmăm raţiunea,

vom ajunge cu toţii

să avem o percepţie asupra terorismului

care nu este pur militară.

Trebuie să încurajăm

mai multe răspunsuri moderne şi asimetrice.

Nu-i vorba să fim blânzi cu terorismul.

E vorba să luptăm cu ei pe câmpuri de luptă contemporane.

Trebuie să încurajăm inovaţia.

Guvernele sunt receptive. Nu va veni din coridoarele prăfuite.

Sectorul privat are un rol.

Ce putem face acum e să mergem

şi să vedem cum putem sprijini victimele din jurul lumii

şi să avem iniţiative.

Dacă ar fi să vă las cu o întrebare esențială

ce ar putea să vă schimbe percepţia şi cine ştie

ce gânduri sau răspunsuri vor ieşi din asta,

dar chiar era nevoie ca eu şi grupul meu terorist

să vă aruncăm în aer pentru a ne demonstra punctul de vedere?

Trebuie să ne punem aceste întrebări neplăcute.

Am ignorat o nedreptate sau o luptă

umanitară undeva în lume?

Ce-ar fi dacă implicarea noastră în sărăcie şi nedreptate

e exact ceea ce îşi doresc teroriştii?

Ce-ar fi dacă bombele ar fi semnale de alarmă?

Ce-ar fi dacă bomba ar exploda

pentru că nu am avut nicio metodă

prin care am putea purta dialoguri despre aceste lucruri?

Ce nu poate fi pus sub semnul întrebării

este că trebuie să încetăm să mai fim reactivi

şi să fim mai proactivi. Aş dori să vă las

cu o idee, şi anume

că asta e o întrebare care provoacă analiză

şi răspunsul necesită a simpatiza cu diavolul.

E o întrebare care a fost abordată de mulţi gânditori

şi scriitori: ce-ar fi dacă o societate are nevoie de criză pentru a se schimba?

Ce-ar fi dacă societatea are nevoie de terorism

pentru a se schimba şi adapta pentru mai bine?

E una dintre temele Bulgakov, e imaginea cu Isus

şi Diavolul ţinându-se de mână în grădina Ghetsimani,

plimbându-se în lumina lunii.

Ar însemna că oamenii,

pentru a supravieţui dezvoltării,

în spiritul lui Darwin,

trebuie în mod inevitabil să danseze cu Diavolul.

Mulţi oameni au spus cum comunismul a fost învins

de Rolling Stones. E o teorie bună.

Poate Rolling Stones are un rol în asta.

Mulţumesc.

(Muzică) (Aplauze)

Bruno Giussani: Mulţumesc. (Aplauze)