Primul secret în design este... observația

Ca ființe umane ne obișnuim foarte repede cu „felul cum merg lucrurile". Dar pentru designeri, felul cum merg lucrurile reprezintă o șansă. Ar putea merge mai bine? În ce fel? În această conversație vivace și amuzantă, creatorul iPod-ului și al termostatului Nest, ne dă câteva sfaturi pentru a încuraja observația și a ne orienta spre schimbare.

În minunatul film din 1980,
„The Blues Brothers”,

e o scenă în care John Belushi
îl vizitează pe Dan Aykroyd

în apartamentul lui din Chicago
pentru prima dată.

E un spațiu mic și îngrămădit,

la doar trei pași de șinele de tren.

Când John se așează pe patul lui Dan,

trece în viteză un tren

și zăngăne totul din cameră.

John întreabă „Cât de des trece trenul?”

Dan răspunde „Atât de des,
că nici nu-ţi mai dai seama.”

Și exact atunci cade ceva de pe perete.

Știm cu toții la ce se referă.

Ca oameni, ne obișnuim
cu lucrurile de zi cu zi foarte repede.

Ca designer de produse,
eu trebuie să văd aceste lucruri zilnice,

să le simt și să încerc
să le îmbunătățesc.

De exemplu, vedeți fructul acesta?

Vedeți abțibildul acesta mic?

Abțibildul nu acolo pe când eram eu copil.

Dar odată cu trecerea anilor,

cineva s-a gândit să pună abțibildul
acesta pe fruct.

De ce?

Ca să ne fie mai ușor
să îl cumpărăm la magazin.

Păi, e grozav!

Putem intra și ieși din mazagin
foarte repede.

Dar acum avem o nouă problemă.

Când ajungem acasă înfometați

și vedem pe masă
fructul acesta copt și zemos,

am vrea să-l luăm să-l mâncăm.

Însă acum trebuie să căutâm abţibildul

şi să-l scrijelim cu unghiile,
stricând fructul.

Apoi îl frecăm între degete
– știți la ce mă refer –

şi apoi încercăm
să-l dăm jos de pe degete.

(Aplauze)

Nu e distractiv,
chiar deloc.

Dar ceva interesant s-a petrecut.

Prima dată când ați făcut asta,
v-ați simțit probabil așa.

Voiați doar să mâncați odată fructul.

Erați supărați.

Voiați doar să începeți imediat.

Dar a 10-a oară,
ați fost mai puțin supărați

și-aţi dezlipit pur și simplu abțibildul.

La a suta oară, cel puțin eu,
am devenit indiferent.

Pur și simplu luam fructul,

dezlipeam abțibildul cu unghiile,
încercam să scap de el,

și apoi mă întrebam,

„Mai are alt abțibild?”

De ce se întâmplă asta?

De ce ne obișnuim
cu lucrurile de zi cu zi?

Ca ființe umane,
avem o putere a creierului limitată.

De aceea creierul nostru codifică
ce facem zilnic ca obiceiuri,

eliberând spațiu
să învățăm lucruri noi.

Acest proces e numit acomodare

și e unul din modurile primare
prin care noi, oamenii, învățăm.

Obișnuința nu e întotdeauna un lucru rău.

Vă amintiți lecţiile de conducere?

Eu da, vă asigur.

Cu mâinile încleștate la 10 și la 2
pe volan,

atenți la fiecare obiect din jur:
mașinile, semafoarele, pietonii.

E o experiență agasantă.

Într-atât încât nici măcar nu puteam
vorbi cu cineva în mașină,

nu puteam nici măcar asculta muzică.

Dar apoi ceva interesant s-a petrecut.

Cu trecerea săptămânilor,
condusul a devenit din ce în ce mai ușor.

A devenit un obicei.

A început să devină plăcut
și o a doua natură.

Puteați din nou să vorbiți cu prietenii

și să ascultați muzică.

Există un motiv pentru
acomodarea lucrurilor.

Fară asta, am observa
fiecare mic detaliu,

tot timpul.

Ar fi epuizant,

și nu am mai avea timp
să învățăm lucruri noi.

Dar, uneori,
obișnuință nu este bună.

Dacă ne împiedică să observăm
problemele din jur,

atunci este rău.

Și dacă ne împiedică să observăm
și să rezolvăm aceste probleme,

ei bine, atunci este foarte rău.

Comicii știu totul despre asta.

Jerry Seinfeld și-a construit cariera
pe observația micilor detalii,

chestii ridicole pe care le facem zilnic,
de care nici nu ne mai amintim.

Odată, povestește el,
fiind în vizită la prieteni,

a vrut să facă un duș reconfortant.

S-a întins și a apucat mânerul,
l-a rotit ușor într-o parte

și a fost 100 de grade prea cald.

Și apoi l-a rotit în direcția opusă,
și a fost 100 de grade prea rece.

Vrusese doar un duș reconfortant.

Am trecut cu toții prin asta,

doar că nu ne mai amintim.

Dar Jerry și-a amintit,

și asta e sarcina unui actor de comedie.

Însă, designeri, inovatori
și întreprinzători,

e sarcina noastră, nu numai
să observăm lucrurile,

dar să facem un pas în plus
și să încercăm să le rezolvăm.

Vedeți această persoană?

E Mary Anderson.

În 1902, în New York City,
vizita oraşul.

Era o zi rece, umedă, cu ninsoare,
iar ei îi era la cald în tramvai.

În drum spre destinație,
a observat șoferul deschizând fereastra

să cureţe excesul de zăpadă,
ca să poată conduce în siguranță.

Când a deschis fereastra,
aerul umed și rece a pătruns în interior,

nemulțumind toți pasagerii.

Probabil că majoritatea
pasagerilor au gândit,

„Asta e: trebuie să o deschidă fereastra
ca să o curețe.”

Dar nu Mary.

Mary s-a gândit,

„Ce-ar fi dacă șoferul ar putea curăța
parbrizul din interior,

conducând în siguranță
și ținând pasagerii la cald?”

Şi-a deschis imediat caietul de notițe

și a început deseneze ce va fi devenit
primul ștergător de parbriz din lume.

Ca designer de produse,
încerc să învăț de la oameni ca Mary

să încerc să văd lumea
așa cum într-adevăr este,

nu cum credem că este.

De ce?

Pentru că e ușor să rezolvi o problemă
pe care aproape toți o văd.

Dar e greu să rezolvi o problemă
pe care aproape nimeni nu o vede.

Unii cred că ne naștem
cu această abilitate sau nu,

ca și cum Mary Anderson a fost înzestrată
la naștere să vadă lumea mai clar.

N-a fost şi cazul meu.
A trebuit să muncesc pentru asta.

În anii mei la Apple,

Steve Jobs ne-a stimulat
să ne dedicăm fiecare zi

în a vedea produsele noastre
prin ochii clientului,

noul client,

cel care are temeri
și poate frustări

și speranța exaltantă că
noul lor produs tehnologic

ar putea funcționa perfect pentru ei.

Se referea la a rămâne începători

și a vrut să se asigure că ne
concentrăm pe cele mai mici detalii,

să le facem mai bune, mai rapide
și mai ușoare pentru noii clienți.

Îmi amintesc asta bine,
chiar din primele zile ale iPod-ului.

Vedeți, în anii '90,

ahtiat după gadget-uri cum sunt,

m-aș fi repezit la magazin
pentru cel mai nou gadget.

Aș fi găsit timp să ajung la magazin,

l-aș fi cumpărat, m-aș fi întors acasă,
aș fi început să-l dezpachetez.

Și apoi, aș fi găsit un alt abțibild:

cel care spunea
„Încărcați înainte de utilizare”.

Ce?!

Nu-mi vine să cred!

Am pierdut atâta timp
cumpărând acest produs

și trebuie să-l încarc
ca să-l utilizez.

Trebuie să aștept parcă o eternitate
ca să folosesc mult râvnita jucărie.

Era o nebunie.

Dar știți ceva?

Aproape toate produsele cereau asta.

Când aveau baterii în ele,

trebuiau încărcate
înainte de a fi folosite.

Ei bine, Steve a observat asta

și a spus,

„Nu vom lăsa să se
întâmple asta cu produsul nostru.”

Deci, ce am făcut?

De obicei, atunci când un produs
are un hard disk în el,

e probat aproximativ
30 de minute în fabrică

pentru a se asigura că hard disk-ul
va funcționa ani

după ce clientul îl scoate din cutie.

Ce am făcut noi în schimb?

Am probat produsul peste două ore.

De ce?

În primul rând, am făcut
un produs de calitate superioară,

mai ușor de testat,

și ne-am asigurat că este grozav
pentru client.

Dar cel mai important,

bateria venea complet încărcată
direct din cutie,

gata de utilizare.

În felul acesta clientul,
cu tot entuziasmul,

poate folosi imediat produsul.

A fost minunat și a funcționat.

Le-a plăcut tuturor.

Astăzi, aproape fiecare
produs pe baterie pe care îl iei,

iese din cutie complet încărcat,

chiar dacă nu are un hard disk.

Dar la vremea aceea, noi am observat
acest detaliu și l-am rezolvat,

iar acum toată lumea face la fel.

S-a terminat cu
„Încărcați înainte de utilizare”.

Deci, de ce vă spun asta?

Ei bine, a vedea problema ascunsă,

nu doar problema evidentă,
asta e important,

nu doar pentru design,
dar pentru tot ceea ce facem.

Vedeți, există probleme invizibile
peste tot în jurul nostru,

ce putem rezolva.

Dar mai întâi trebuie
să le vedem, să le simțim.

Am o ezităre în a vă da sfaturi

cu privire la neuroștiință sau psihologie.

Există mult prea mulți oameni cu
experiență în comunitatea TED

care știu mai multe despre asta
decât eu voi ști vreodată.

Dar aș vrea să închei cu
câteva sfaturi pe care eu,

pe care noi toți le putem urma,
împotriva obișnuinței.

Primul sfat este o privire mai largă.

Vedeți, atunci când abordați o problemă,

există uneori o mulțime de pași
care conduc la acea problemă.

Și, uneori, o mulțime de pași,
după ea.

Dacă ați putea face un pas înapoi
și ați privi mai larg,

poate ați putea schimba unii dintre pașii

care preced problema.

Poate îi puteți combina.

Poate îi puteți elimina cu totul
pentru a fi mai bine.

Termostatele, de exemplu.

In 1900, atunci când au apărut,
erau foarte simplu de utilizat.

Puteai să le închizi sau să le dezchizi.

Oamenii le-au înțeles.

Dar în 1970,

criza energetică a lovit,

și clienții au început să se gândească
cum să economisească energie.

Deci ce s-a întâmplat?

Designerii de termostate au decis
să adauge un nou pas.

Nu numai închis și deschis,

acum trebuia să-l programezi.

Puteai astfel să-i spui ce temperatură
doreai la un anumit moment.

Asta părea grozav.

Fiecare termostat a început
să aibă această facilitate.

Dar s-a dovedit că nici unul
nu salva energie.

Dar de ce?

Pentru că oamenii
nu puteau prezice viitorul.

Nu știau cum se va schimba
săptămâna de la sezon la sezon,

de la an la an.

Deci nimeni nu economisea energie,

ce a urmat?

Designerii de termostate
s-au întors la planșetă

și s-au focalizat pe programare.

Au făcut interfețe mai bune,

au făcut documentație mai bună.

Și totuși, ani mai târziu,
oamenii nu economiseau energie,

deoarece nu puteau prezice viitorul.

Și deci ce am făcut?

Am pus un algoritm de autoinstruire
a mașinilor în loc de programare,

care urmărește
când îl inchideți si deschideți,

ce temperatură vă place când vă treziți,

sau când sunteți plecați.

Și știți ceva?

A funcționat.

Oamenii economisesc energie,
fără să mai programeze.

Deci, nu contează ceea ce faceți.

Dacă faceți un pas înapoi
și priviți toate pasajele,

poate există un mod de a
elimina unul sau de a le combina,

astfel încât să puteți
simplifica acel proces.

Deci, primul meu sfat:
o privire mai largă.

Al doilea sfat, priviți mai îndeaproape.

Unul dintre profesorii mei cei mai buni
a fost bunicul meu.

El m-a învățat totul despre lume.

El m-a învățat cum se construiesc
lucrurile și cum se repară,

instrumentele și tehnicile necesare
pentru succesul unui proiect.

Îmi amintesc o poveste a lui
despre șuruburi

și despre cum e nevoie de șurubul
potrivit la locul potrivit.

Există multe feluri de șuruburi:

șuruburi pentru lemn, șuruburi metalice,
ancore, șuruburi de beton,

și lista poate continua.

Treaba noastră este de a face produse
care sunt ușor de instalat

pentru toți clienții, de către ei înșiși,
fără profesioniști.

Deci, ce am făcut?

Mi-am amintit povestea
spusă de bunicul,

și așa ne-am gândit,

„Câte șuruburi diferite
putem pune în cutie?

Să fie două, trei, patru, cinci?

Pentru că există multe
tipuri de perete.”

Deci ne-am gândit la asta, am optimizat

și am produs trei șuruburi diferite
de pus în cutie.

Ne-am gândit că asta
va rezolva problema.

Dar s-a dovedit că nu era așa.

Am livrat produsul,

și oamenii nu au avut
o bună experiență.

Deci ce am făcut?

Ne-am întors la planșetă

imediat după ce ne-am dat seama
că am greșit.

Și am conceput un șurub special,
un șurub personalizat,

spre disperarea investitorilor noștri.

Ei ziceau, „De ce pierdeți
atât de mult timp pentru un mic șurub?

Ieșiți și vindeți mai mult!”

Iar noi am spus, „Vom vinde mai mult
dacă îl facem cum trebuie.”

Și s-a dovedit că așa a fost.

Cu acest șurubel special,
acum era doar un șurub în cutie,

care era ușor de montat
și pus pe perete.

Dacă ne concentrăm pe acele mici detalii,
cele pe care riscăm să nu le vedem,

și le privim și ne spunem,

„Sunt ele importante

sau este acesta modul în care
am făcut asta dintotdeauna?

Poate există o modalitate
de a scăpa de ele.”

Ultimul meu sfat este
să gândim „tinerește”.

În fiecare zi, mă confrunt cu întrebări
interesante de la cei trei copii ai mei.

Născocesc întrebări de genul:

„De ce mașinile nu pot să zboare
peste trafic?”

Sau „De ce șireturile mele
nu au velcro mai bine?”

Uneori, întrebările sunt inteligente.

Fiul meu a venit la mine deunăzi
și l-am rugat:

„Fugi până la cutia de scrisori
și verifică poșta.”

S-a uitat la mine, nedumerit, și a spus,

„De ce nu spune cutia de scrisori
singură când are poștă?” (Râsete)

Iar eu: „Asta-i chiar o întrebare bună.”

Ei pot pune o grămadă de întrebări

și uneori descoperim că pur și simplu
nu avem răspunsuri potrivite.

Noi spunem: „Fiule, ăsta e modul în care
funcționează lumea.”

Deci, cu cât suntem expuși la ceva,

cu atât ne obișnuim mai mult cu el.

Dar copiii n-au fost mult prin preajmă,

să se obișnuiască cu aceste lucruri.

Atunci când se lovesc de probleme,

ei încearcă imediat să le rezolve,

iar uneori găsesc o cale mai bună,

o cale care este cu adevărat mai bună.

Sfatul pe care noi îl luăm foarte
în serios este de a avea tineri în echipă,

sau persoane cu minți tinere.

Pentru că dacă aveți aceste minți tinere,

acestea determină pe cei din jurul lor
să gândească „tinerește”.

Picasso a spus odată
„Fiecare copil este un artist.

Problema este, când crește,
cum să rămână un artist.”

Cu toții am văzut lumea mai clar
atunci când am văzut-o pentru prima dată,

până ce o viață plină de obiceiuri
ne-a stat în cale.

Trebuie să ne întoarcem acolo,

să simțim acea frustrare,

să vedem acele mici detalii,

să privim mai larg,

să privim mai atent,

și să gândim „tinerește”

ca să putem rămâne începători.

Nu e ușor.

Ne cere să respingem

unul din primele mijloace
prin care dăm sens lumii.

Dar dacă reușim asta,

vom putea face lucruri remarcabile.

Pentru mine, să sperăm,
un design de produs mai bun.

Pentru voi ar putea însemna altceva,
ceva important.

Trebuie să ne trezim
în fiecare zi și a ne spune

„Cum pot avea
o experiență a lumii mai bună?”

Și dacă vom face asta, poate,

vom scăpa de abțibildurile astea
mici și sâcâitoare.

Mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)