În minunatul film din 1980, „The Blues Brothers”, e o scenă în care John Belushi îl vizitează pe Dan Aykroyd în apartamentul lui din Chicago pentru prima dată. E un spațiu mic și îngrămădit, la doar trei pași de șinele de tren. Când John se așează pe patul lui Dan, trece în viteză un tren și zăngăne totul din cameră. John întreabă „Cât de des trece trenul?” Dan răspunde „Atât de des, că nici nu-ţi mai dai seama.” Și exact atunci cade ceva de pe perete. Știm cu toții la ce se referă. Ca oameni, ne obișnuim cu lucrurile de zi cu zi foarte repede. Ca designer de produse, eu trebuie să văd aceste lucruri zilnice, să le simt și să încerc să le îmbunătățesc. De exemplu, vedeți fructul acesta? Vedeți abțibildul acesta mic? Abțibildul nu acolo pe când eram eu copil. Dar odată cu trecerea anilor, cineva s-a gândit să pună abțibildul acesta pe fruct. De ce? Ca să ne fie mai ușor să îl cumpărăm la magazin. Păi, e grozav! Putem intra și ieși din mazagin foarte repede. Dar acum avem o nouă problemă. Când ajungem acasă înfometați și vedem pe masă fructul acesta copt și zemos, am vrea să-l luăm să-l mâncăm. Însă acum trebuie să căutâm abţibildul şi să-l scrijelim cu unghiile, stricând fructul. Apoi îl frecăm între degete – știți la ce mă refer – şi apoi încercăm să-l dăm jos de pe degete. (Aplauze) Nu e distractiv, chiar deloc. Dar ceva interesant s-a petrecut. Prima dată când ați făcut asta, v-ați simțit probabil așa. Voiați doar să mâncați odată fructul. Erați supărați. Voiați doar să începeți imediat. Dar a 10-a oară, ați fost mai puțin supărați și-aţi dezlipit pur și simplu abțibildul. La a suta oară, cel puțin eu, am devenit indiferent. Pur și simplu luam fructul, dezlipeam abțibildul cu unghiile, încercam să scap de el, și apoi mă întrebam, „Mai are alt abțibild?” De ce se întâmplă asta? De ce ne obișnuim cu lucrurile de zi cu zi? Ca ființe umane, avem o putere a creierului limitată. De aceea creierul nostru codifică ce facem zilnic ca obiceiuri, eliberând spațiu să învățăm lucruri noi. Acest proces e numit acomodare și e unul din modurile primare prin care noi, oamenii, învățăm. Obișnuința nu e întotdeauna un lucru rău. Vă amintiți lecţiile de conducere? Eu da, vă asigur. Cu mâinile încleștate la 10 și la 2 pe volan, atenți la fiecare obiect din jur: mașinile, semafoarele, pietonii. E o experiență agasantă. Într-atât încât nici măcar nu puteam vorbi cu cineva în mașină, nu puteam nici măcar asculta muzică. Dar apoi ceva interesant s-a petrecut. Cu trecerea săptămânilor, condusul a devenit din ce în ce mai ușor. A devenit un obicei. A început să devină plăcut și o a doua natură. Puteați din nou să vorbiți cu prietenii și să ascultați muzică. Există un motiv pentru acomodarea lucrurilor. Fară asta, am observa fiecare mic detaliu, tot timpul. Ar fi epuizant, și nu am mai avea timp să învățăm lucruri noi. Dar, uneori, obișnuință nu este bună. Dacă ne împiedică să observăm problemele din jur, atunci este rău. Și dacă ne împiedică să observăm și să rezolvăm aceste probleme, ei bine, atunci este foarte rău. Comicii știu totul despre asta. Jerry Seinfeld și-a construit cariera pe observația micilor detalii, chestii ridicole pe care le facem zilnic, de care nici nu ne mai amintim. Odată, povestește el, fiind în vizită la prieteni, a vrut să facă un duș reconfortant. S-a întins și a apucat mânerul, l-a rotit ușor într-o parte și a fost 100 de grade prea cald. Și apoi l-a rotit în direcția opusă, și a fost 100 de grade prea rece. Vrusese doar un duș reconfortant. Am trecut cu toții prin asta, doar că nu ne mai amintim. Dar Jerry și-a amintit, și asta e sarcina unui actor de comedie. Însă, designeri, inovatori și întreprinzători, e sarcina noastră, nu numai să observăm lucrurile, dar să facem un pas în plus și să încercăm să le rezolvăm. Vedeți această persoană? E Mary Anderson. În 1902, în New York City, vizita oraşul. Era o zi rece, umedă, cu ninsoare, iar ei îi era la cald în tramvai. În drum spre destinație, a observat șoferul deschizând fereastra să cureţe excesul de zăpadă, ca să poată conduce în siguranță. Când a deschis fereastra, aerul umed și rece a pătruns în interior, nemulțumind toți pasagerii. Probabil că majoritatea pasagerilor au gândit, „Asta e: trebuie să o deschidă fereastra ca să o curețe.” Dar nu Mary. Mary s-a gândit, „Ce-ar fi dacă șoferul ar putea curăța parbrizul din interior, conducând în siguranță și ținând pasagerii la cald?” Şi-a deschis imediat caietul de notițe și a început deseneze ce va fi devenit primul ștergător de parbriz din lume. Ca designer de produse, încerc să învăț de la oameni ca Mary să încerc să văd lumea așa cum într-adevăr este, nu cum credem că este. De ce? Pentru că e ușor să rezolvi o problemă pe care aproape toți o văd. Dar e greu să rezolvi o problemă pe care aproape nimeni nu o vede. Unii cred că ne naștem cu această abilitate sau nu, ca și cum Mary Anderson a fost înzestrată la naștere să vadă lumea mai clar. N-a fost şi cazul meu. A trebuit să muncesc pentru asta. În anii mei la Apple, Steve Jobs ne-a stimulat să ne dedicăm fiecare zi în a vedea produsele noastre prin ochii clientului, noul client, cel care are temeri și poate frustări și speranța exaltantă că noul lor produs tehnologic ar putea funcționa perfect pentru ei. Se referea la a rămâne începători și a vrut să se asigure că ne concentrăm pe cele mai mici detalii, să le facem mai bune, mai rapide și mai ușoare pentru noii clienți. Îmi amintesc asta bine, chiar din primele zile ale iPod-ului. Vedeți, în anii '90, ahtiat după gadget-uri cum sunt, m-aș fi repezit la magazin pentru cel mai nou gadget. Aș fi găsit timp să ajung la magazin, l-aș fi cumpărat, m-aș fi întors acasă, aș fi început să-l dezpachetez. Și apoi, aș fi găsit un alt abțibild: cel care spunea „Încărcați înainte de utilizare”. Ce?! Nu-mi vine să cred! Am pierdut atâta timp cumpărând acest produs și trebuie să-l încarc ca să-l utilizez. Trebuie să aștept parcă o eternitate ca să folosesc mult râvnita jucărie. Era o nebunie. Dar știți ceva? Aproape toate produsele cereau asta. Când aveau baterii în ele, trebuiau încărcate înainte de a fi folosite. Ei bine, Steve a observat asta și a spus, „Nu vom lăsa să se întâmple asta cu produsul nostru.” Deci, ce am făcut? De obicei, atunci când un produs are un hard disk în el, e probat aproximativ 30 de minute în fabrică pentru a se asigura că hard disk-ul va funcționa ani după ce clientul îl scoate din cutie. Ce am făcut noi în schimb? Am probat produsul peste două ore. De ce? În primul rând, am făcut un produs de calitate superioară, mai ușor de testat, și ne-am asigurat că este grozav pentru client. Dar cel mai important, bateria venea complet încărcată direct din cutie, gata de utilizare. În felul acesta clientul, cu tot entuziasmul, poate folosi imediat produsul. A fost minunat și a funcționat. Le-a plăcut tuturor. Astăzi, aproape fiecare produs pe baterie pe care îl iei, iese din cutie complet încărcat, chiar dacă nu are un hard disk. Dar la vremea aceea, noi am observat acest detaliu și l-am rezolvat, iar acum toată lumea face la fel. S-a terminat cu „Încărcați înainte de utilizare”. Deci, de ce vă spun asta? Ei bine, a vedea problema ascunsă, nu doar problema evidentă, asta e important, nu doar pentru design, dar pentru tot ceea ce facem. Vedeți, există probleme invizibile peste tot în jurul nostru, ce putem rezolva. Dar mai întâi trebuie să le vedem, să le simțim. Am o ezităre în a vă da sfaturi cu privire la neuroștiință sau psihologie. Există mult prea mulți oameni cu experiență în comunitatea TED care știu mai multe despre asta decât eu voi ști vreodată. Dar aș vrea să închei cu câteva sfaturi pe care eu, pe care noi toți le putem urma, împotriva obișnuinței. Primul sfat este o privire mai largă. Vedeți, atunci când abordați o problemă, există uneori o mulțime de pași care conduc la acea problemă. Și, uneori, o mulțime de pași, după ea. Dacă ați putea face un pas înapoi și ați privi mai larg, poate ați putea schimba unii dintre pașii care preced problema. Poate îi puteți combina. Poate îi puteți elimina cu totul pentru a fi mai bine. Termostatele, de exemplu. In 1900, atunci când au apărut, erau foarte simplu de utilizat. Puteai să le închizi sau să le dezchizi. Oamenii le-au înțeles. Dar în 1970, criza energetică a lovit, și clienții au început să se gândească cum să economisească energie. Deci ce s-a întâmplat? Designerii de termostate au decis să adauge un nou pas. Nu numai închis și deschis, acum trebuia să-l programezi. Puteai astfel să-i spui ce temperatură doreai la un anumit moment. Asta părea grozav. Fiecare termostat a început să aibă această facilitate. Dar s-a dovedit că nici unul nu salva energie. Dar de ce? Pentru că oamenii nu puteau prezice viitorul. Nu știau cum se va schimba săptămâna de la sezon la sezon, de la an la an. Deci nimeni nu economisea energie, ce a urmat? Designerii de termostate s-au întors la planșetă și s-au focalizat pe programare. Au făcut interfețe mai bune, au făcut documentație mai bună. Și totuși, ani mai târziu, oamenii nu economiseau energie, deoarece nu puteau prezice viitorul. Și deci ce am făcut? Am pus un algoritm de autoinstruire a mașinilor în loc de programare, care urmărește când îl inchideți si deschideți, ce temperatură vă place când vă treziți, sau când sunteți plecați. Și știți ceva? A funcționat. Oamenii economisesc energie, fără să mai programeze. Deci, nu contează ceea ce faceți. Dacă faceți un pas înapoi și priviți toate pasajele, poate există un mod de a elimina unul sau de a le combina, astfel încât să puteți simplifica acel proces. Deci, primul meu sfat: o privire mai largă. Al doilea sfat, priviți mai îndeaproape. Unul dintre profesorii mei cei mai buni a fost bunicul meu. El m-a învățat totul despre lume. El m-a învățat cum se construiesc lucrurile și cum se repară, instrumentele și tehnicile necesare pentru succesul unui proiect. Îmi amintesc o poveste a lui despre șuruburi și despre cum e nevoie de șurubul potrivit la locul potrivit. Există multe feluri de șuruburi: șuruburi pentru lemn, șuruburi metalice, ancore, șuruburi de beton, și lista poate continua. Treaba noastră este de a face produse care sunt ușor de instalat pentru toți clienții, de către ei înșiși, fără profesioniști. Deci, ce am făcut? Mi-am amintit povestea spusă de bunicul, și așa ne-am gândit, „Câte șuruburi diferite putem pune în cutie? Să fie două, trei, patru, cinci? Pentru că există multe tipuri de perete.” Deci ne-am gândit la asta, am optimizat și am produs trei șuruburi diferite de pus în cutie. Ne-am gândit că asta va rezolva problema. Dar s-a dovedit că nu era așa. Am livrat produsul, și oamenii nu au avut o bună experiență. Deci ce am făcut? Ne-am întors la planșetă imediat după ce ne-am dat seama că am greșit. Și am conceput un șurub special, un șurub personalizat, spre disperarea investitorilor noștri. Ei ziceau, „De ce pierdeți atât de mult timp pentru un mic șurub? Ieșiți și vindeți mai mult!” Iar noi am spus, „Vom vinde mai mult dacă îl facem cum trebuie.” Și s-a dovedit că așa a fost. Cu acest șurubel special, acum era doar un șurub în cutie, care era ușor de montat și pus pe perete. Dacă ne concentrăm pe acele mici detalii, cele pe care riscăm să nu le vedem, și le privim și ne spunem, „Sunt ele importante sau este acesta modul în care am făcut asta dintotdeauna? Poate există o modalitate de a scăpa de ele.” Ultimul meu sfat este să gândim „tinerește”. În fiecare zi, mă confrunt cu întrebări interesante de la cei trei copii ai mei. Născocesc întrebări de genul: „De ce mașinile nu pot să zboare peste trafic?” Sau „De ce șireturile mele nu au velcro mai bine?” Uneori, întrebările sunt inteligente. Fiul meu a venit la mine deunăzi și l-am rugat: „Fugi până la cutia de scrisori și verifică poșta.” S-a uitat la mine, nedumerit, și a spus, „De ce nu spune cutia de scrisori singură când are poștă?” (Râsete) Iar eu: „Asta-i chiar o întrebare bună.” Ei pot pune o grămadă de întrebări și uneori descoperim că pur și simplu nu avem răspunsuri potrivite. Noi spunem: „Fiule, ăsta e modul în care funcționează lumea.” Deci, cu cât suntem expuși la ceva, cu atât ne obișnuim mai mult cu el. Dar copiii n-au fost mult prin preajmă, să se obișnuiască cu aceste lucruri. Atunci când se lovesc de probleme, ei încearcă imediat să le rezolve, iar uneori găsesc o cale mai bună, o cale care este cu adevărat mai bună. Sfatul pe care noi îl luăm foarte în serios este de a avea tineri în echipă, sau persoane cu minți tinere. Pentru că dacă aveți aceste minți tinere, acestea determină pe cei din jurul lor să gândească „tinerește”. Picasso a spus odată „Fiecare copil este un artist. Problema este, când crește, cum să rămână un artist.” Cu toții am văzut lumea mai clar atunci când am văzut-o pentru prima dată, până ce o viață plină de obiceiuri ne-a stat în cale. Trebuie să ne întoarcem acolo, să simțim acea frustrare, să vedem acele mici detalii, să privim mai larg, să privim mai atent, și să gândim „tinerește” ca să putem rămâne începători. Nu e ușor. Ne cere să respingem unul din primele mijloace prin care dăm sens lumii. Dar dacă reușim asta, vom putea face lucruri remarcabile. Pentru mine, să sperăm, un design de produs mai bun. Pentru voi ar putea însemna altceva, ceva important. Trebuie să ne trezim în fiecare zi și a ne spune „Cum pot avea o experiență a lumii mai bună?” Și dacă vom face asta, poate, vom scăpa de abțibildurile astea mici și sâcâitoare. Mulțumesc foarte mult. (Aplauze)