Poezia care eliberează sufletul

Această prezentare a fost oferită în cadrul unui eveniment TEDx local, organizat independent de Conferințele TED.

„Se spune că pentru a fi poet trebuie să cobori uneori în iad." Cristina Domenech coordonează sesiuni de scriere creativă în închisorile din Argentina și spune povestea emoționantă prin care ajută deținuții să se exprime, să se înțeleagă ... și să se bucure de libertatea cuvântului.

Se spune că pentru a fi poet

trebuie uneori să cobori în iad.

Prima dată când am vizitat închisoarea,

nu am fost uimită
nici de zgomotul lacătelor

nici de ușile închise, nici de gratii,

nici de ceea ce îmi imaginam.

Poate pentru că închisoarea
e într-un spațiu relativ deschis.

Se poate vedea cerul.

Pescărușii îți zboară deasupra capului
și ai senzația că te afli lângă mare,

că ești foarte aproape de plajă.

În realitate, pescărușii se duc să mănânce
la groapa de gunoi de lângă închisoare.

Am înaintat și am văzut deodată
deținuți mergând pe coridoare.

Am făcut un pas înapoi și m-am gândit

că la fel de bine aș fi putut fi și eu
una dintre ei.

Dacă aș fi avut altă poveste,
alt context, altă soartă.

Pentru că nimeni, absolut nimeni
nu poate aleage unde se naște.

În 2009 am fost invitată să particip
la un proiect

condus de Universitatea San Martin,
în unitatea penitenciară 48,

pentru a coordona
un atelier de scriere creativă.

Conducerea penitenciarului ne-a cedat
un spațiu, la capătul penitenciarului,

unde amenajaseră clădirea
centrului universitar.

Prima dată când i-am întâlnit pe deținuți,

i-am întrebat de ce au solicitat
un atelier de scriere creativă,

și mi-au răspuns că vor
să poată pune pe hârtie

tot ce nu puteau să spună și să facă.

Atunci am decis că vreau ca poezia
să pătrundă în penitenciar.

Atunci le-am propus să lucrăm cu poezia,

dacă știu ce înseamnă poezia.

Dar nimeni n-a avut habar
ce înseamnă cu adevărat poezia.

De asemenea, mi-au sugerat ca atelierul
să nu fie doar pentru deținuții

care participă la cursuri universitare,
ci pentru toți deținuții.

Atunci m-am gândit
că pentru a începe atelierul,

aveam nevoie de un instrument
pe care să-l stăpânim cu toții.

Iar acel instrument a fost limbajul.

Exista limbajul, exista și atelierul.
Puteam crea poezie.

Dar nu am luat în calcul
că lipsa de egalitate există și aici.

Mulți dintre deținuți nu terminaseră
nici măcar gimnaziul.

Mulți dintre ei nu se exprimau cursiv,
cu atât mai puțin în scris.

De asemenea, nici nu scriau foarte cursiv.

Așa că am început cu poeme scurte.

Foarte scurte, dar foarte profunde.

Și am început să citim,
întâi un autor, apoi un altul,

iar citind poeme atât de scurte,
au început cu toții să realizeze

că ceea ce reușea limbajul poetic,
era să depășească o anumită logică

și să creeze un alt sistem.

Depășirea logicii limbajului,
a însemnat și depășirea unui sistem

la care ei erau obișnuiți să răspundă.

Așa că a apărut un nou sistem,

noi reguli prin care au înțeles
foarte repede,

foarte repede,

că prin limbajul poetic

puteau spune absolut orice își doreau.

Se spune că pentru a fi poet,
trebuie, cândva, să cobori în iad.

Iar ei au din plin parte de iad.
Din plin.

Odată, unul dintre ei spune:
„În închisoare nu se doarme.

Nu poți dormi niciodată în închisoare.
Nu-ți poți închide pleoapele."

La fel ca acum,
le-am lăsat un moment de liniște,

iar apoi le-am spus,
„Asta-i poezia, băieți. Asta!

Este în universul închisorii
pe care-l aveți în jur.

Tot ceea ce spuneți, că nu se doarme,
transmite teamă.

Tot ce e nescris, asta-i poezia."

Începând să ne apropiem de acel iad,

ne-am aruncat cu capul înainte
în al șaptelea cerc al iadului.

Și în acest al șaptelea cerc al iadului,
dragul nostru cerc personal,

au înțeles că pot face zidurile invizibile,

că pot face ferestrele să țipe,

că se pot ascunde printre umbre.

La terminarea primului an de atelier,

am organizat o mică petrecere de final,

așa cum se face când un lucru
e terminat cu atâta dragoste

încât vrei să sărbătorești
printr-o petrecere.

Am reunit familiile, prietenii,
reprezentanții universității.

Singurul lucru pe care deținuții l-au avut
de făcut a fost să citească o poezie

și să primească diplome și aplauze.

Asta a fost simpla noastră petrecere.

Singurul lucru pe care vreau
să vi-l descriu

este momentul în care acei oameni,

unii dintre ei imenși
în comparație cu mine,

sau băieții tineri, atât de tineri,
dar cu o enormă mândrie,

își țineau foile de hârtie,
tremurau ca niște copiii,

transpirau și își citeau poeziile
cu vocile întretăiate.

Acel moment m-a făcut să mă gândesc mult

că pentru majoritatea dintre ei,
acela a fost primul moment

când cineva i-a aplaudat
pentru ceva ce au făcut.

În închisoare există lucruri
care nu pot fi făcute.

În închisoare nu poți visa.
În închisoare nu poți plânge.

Există cuvinte care sunt practic interzise,
cum e cuvântul „timp",

cuvântul „viitor", cuvântul „dorință".

Dar îndrăznim să visăm și visăm departe.

Așa că am hotărât ca ei să scrie o carte.

Și nu numai să scrie o carte,
dar să se și dedice acesteia.

Asta a fost la finalul anului 2010.

Apoi am dublat pariul cu încă o carte.

Și am realizat-o și pe asta.

Asta s-a petrecut cu puțin timp în urmă,
la finalul anului trecut.

Ceea ce am observat
săptămână de săptămână,

a fost modul în care devin alți oameni,

modul în care se transformă.

Modul în care cuvintele le conferă
o demnitate pe care n-o cunoscuseră,

pe care nici nu și-o puteau imagina.

Nu aveau idee că o asemenea demnitate
le poate aparține.

Prin atelier, în acel iubit iad
care ne aparține, dăruim cu toții.

Ne deschidem mâinile și inimile
și dăruim ceea ce avem, ceea ce putem.

Cu toții, în mod egal.

Astfel, simți că măcar într-un fel,

este reparată uriașa fractură socială

care determină ca pentru mulți ca ei

închisoarea să fie unica destinație.

Îmi aduc aminte de un vers,
al unui poet extraordinar, un mare poet

din atelierul nostru, din unitatea 48,
Nicolás Dorado:

„Trebuie să fac rost de o ață infinită
ca să pot coase această rană imensă."

Asta face poezia.
Coase rănile lăsate de exludere.

Deschide uși.
Poezia e ca o oglindă.

Creează o oglindă, care e poezia.

Ei se recunosc pe ei înșiși,
se privesc pe ei înșiși în poezie

și scriu despre ceea ce sunt
și sunt ceea ce scriu.

Pentru a putea scrie,

trebuie să se apropie de momentul creației

care este un moment
de o libertate extraordinară.

Trebuie să caute în mintea lor
acea fărâmă de libertate

care nu le poate fi vreodată răpită
atunci când scriu

și că, de asemenea, folosește
pentru a realiza că libertatea e posibilă

chiar și în interiorul unei închisori

și că singurele gratii pe care le avem
în acest minunat univers

este cuvântul „gratii"

și că toți, în iadul nostru, ardem de fericire

atunci când aprindem fitilul cuvântului.

(Aplauze)

V-am povestit multe despre închisoare,
multe despre ce trăiesc

în fiecare săptămână și despre cum
mă bucur și mă transform alături de ei.

Dar nu știți cât de mult mi-ar plăcea

dacă ați putea simți, trăi, experimenta,
măcar pentru câteva secunde,

ceea ce mă bucură în fiecare săptămână
și ce mă face să fiu ceea ce sunt.

(Aplauze)

Marin Bustamante:
Inima rumegă lacrimi ale timpului;

orbită de acea lumină,

ascunde viteza existenței

în care imaginile se perindă.

Luptă. Rezistă.

Inima se despică sub triste priviri,

plutește în furtuni ce-mprăștie foc,

înalță suflete îngropate de rușine,

știe că nu-i destul doar să citești
și să mergi mai departe,

ci vrea să și vadă albastrul infinit.

Inimii îi trebuie timp să cântărească.

luptă să nu fie banală,

încearcă să învețe să iubească
fără să rănească,

respiră soarele, încurajându-se,

se dăruiește, călătorește fără motiv.

Inima se zbate între mlaștini,

tentată de adâncuri,

cade epuizată, dar nu renunță ușor,

în timp ce pași inegali ai amețelii

trezesc,

trezesc liniștea.

Sunt Martin Bustamante.

Sunt deținut al unității 48
din San Martin,

și astăzi sunt eliberat temporar.

Iar mie, poezia și literatura
mi-au schimbat viața.

Vă mulțumesc mult!

Cristina Domenech: Mulțumesc!

(Aplauze)