Tatăl meu, captiv în propriul corp, dar liber să zboare

În 2011, Ronnie Cahana a suferit un atac cerebral sever, în urma căruia a rămas cu sindromul „locked-in”: paralizie completă, cu excepţia ochilor. În această situaţie, care ar fi distrus psihic orice altă persoană, Cahana și-a găsit liniștea „reducând murmurul exterior” şi „îndrăgostindu-se iar de viaţă şi de propriul corp”. În această tristă şi emoţionantă prelegere, fiica lui, Kitra, povesteşte cum a documentat experienţa spirituală a tatălui ei, în vreme ce acesta îi îndruma pe alții, deși părea neputincios.

Cunosc un om ce zboară deasupra oraşului
în fiecare noapte.

În vise, se învârte și se rotește,
iar picioarele-i sărută pământul.

Totul e în mişcare, susține el,

chiar şi corpul său paralizat.

Acest om e tatăl meu.

Acum trei ani, când am aflat
că tata a suferit

un accident vascular sever
în trunchiul cerebral,

am intrat în secția de terapie intensivă
a Institutului Neurologic din Montreal

şi l-am găsit zăcând nemişcat,
conectat la un aparat de respirat.

Paralizia îi cuprinsese încet corpul,
întâi degetele de la picioare,

apoi picioarele, trunchiul,
degetele de la mâini şi brațele.

I-a cuprins gâtul,
împiedicându-l să respire,

şi s-a oprit chiar sub ochi.

A fost tot timpul conştient.

A privit „dinăuntru” cum corpul
încetează să mai funcţioneze,

fiecare mădular, fiecare muşchi.

Am intrat la terapie intensivă,
m-am apropiat de el

şi, printre lacrimi, cu o voce tremurată,
am început să spun alfabetul:

„A, B, C, D, E,”

„F, G, H, I, J, K...”

La K a clipit. Am luat-o de la capăt:

„A, B, C, D, E, F, G, H, I...”

A clipit din nou la litera I,

apoi la T, la R şi la A: KITRA.

A spus: „Kitra, frumoasa mea, nu plânge !”

„Aceasta e o binecuvântare”.

Nu s-a auzit nimic,
dar tata mi-a strigat numele cu putere.

La doar 72 de ore de la atac,

își acceptase în întregime starea.

În ciuda stării fizice extreme,
era acolo cu mine,

mă îndruma şi avea grijă de mine,

fiind tatăl meu la fel de mult
sau chiar mai mult ca înainte.

Sindromul „locked-in”
e cel mai cumplit coşmar al multora.

În franceză e deseori numit
„maladie de l'emmuré vivant”,

literal „boala celui zidit de viu”.

Pentru majoritatea oamenilor,
paralizia e un lucru îngrozitor,

dar tata, care își pierduse
toate abilitățile fizice,

nu s-a simțit captiv,
ci s-a întors către sine,

a redus zgomotul exterior
și și-a înfruntat străfundurile minţii.

Acolo s-a îndrăgostit iar
de viaţă şi de corpul său.

Ca rabin şi persoană religioasă,

oscilând între minte şi corp,
viaţă şi moarte,

paralizia i-a deschis o nouă perspectivă.

A înțeles că nu mai trebuie
să privească dincolo de lumea fizică,

pentru a găsi divinul.

„Paradisul e în acest corp,
în această lume”, a spus el.

În primele patru luni
am dormit alături de tata,

alinându-i cât am putut orice neplăcere,

înţelegându-i teama profundă
de a nu putea cere ajutor.

Mama, surorile mele,
fratele meu şi cu mine

l-am înconjurat
cu dragostea noastră vindecătoare.

Am devenit vocea lui și am petrecut
ore întregi spunând alfabetul,

în timp ce el şoptea predici şi poezii
clipind din ochi.

Camera lui a devenit
un templu al tămăduirii.

La căpătâiul lui veneau cei ce căutau
un sfat sau îndrumare spirituală

și, prin noi, tata a putut vorbi
și înălța sufletește,

cu fiecare literă,
cu fiecare clipit din ochi.

Lumea noastră a devenit
molcomă și duioasă,

pe măsură ce larma, dramatismul
şi moartea din salonul de spital

se stingeau în fundal.

Vreau să vă citesc
unul dintre primele mesaje

pe care le-am transcris
în prima săptămână după atac.

Tata a compus o scrisoare
adresată credincioșilor din sinagogă,

care se încheie astfel:

„Când mi-a explodat ceafa,
am intrat în altă dimensiune:”

„primitivă, subplanetară, de protozoar.”

„Universurile se deschid
şi se închid continuu.”

„Când ești jos, sunt multe
care încetează să se mai dezvolte.”

„Săptămâna trecută am ajuns foarte jos,
dar am simţit mâna tatei în jurul meu,”

„şi el m-a readus la viaţă."

Când nu eram vocea lui,
eram mâinile şi picioarele lui.

Le mişcam aşa cum ştiam că mi-aş fi dorit
să fie mişcate ale mele,

dacă ar fi stat imobilizate toată ziua.

Îmi amintesc că-i apropiam degetele
de faţa mea

și-i îndoiam fiecare articulație,
pentru a rămâne moale și flexibilă.

Îl rugam întruna să vizualizeze mişcarea,

să urmărească cum se îndoaie
și se întinde degetul

și să se miște odată cu el mental.

Apoi, într-o zi, cu coada ochiului,
am văzut cum îi zvâcneşte corpul.

Un spasm involuntar
străbătându-i membrele.

La început am crezut că halucinez,
fiindcă petrecusem mult timp îngrijindu-l,

așteptând disperată să văd o reacţie.

Dar mi-a spus că simte furnicături,

ca niște scântei electrice
apărând şi dispărând sub piele.

Săptămâna următoare a început
să manifeste rezistență musculară.

Legăturile se restabileau.

Încet-încet, corpul se trezea din nou,

membru cu membru, mușchi cu muşchi,
spasm cu spasm.

Ca fotograf documentarist,
am simţit nevoia să-i fotografiez

primele mişcări,
aşa cum face o mamă cu bebeluşul ei.

L-am fotografiat când a respirat
prima oară fără aparat,

momentul de bucurie
după ce a manifestat rezistență musculară

pentru prima oară,

noile tehnologii ce i-au permis
să capete tot mai multă libertate.

Am fotografiat atenția şi dragostea
ce-l înconjurau.

Însă fotografiile mele spuneau
doar povestea exterioară

a unui om ce zace pe un pat de spital,
conectat la un aparat de respirat.

Nu-i puteam surprinde povestea
din interior,

aşa că am început să caut
un nou limbaj vizual,

care să exprime calitatea efemeră
a experienţei sale spirituale.

La final, vreau să vă arăt un videoclip
dintr-o serie la care lucrez,

ce încearcă să arate lenta existenţă
dintre lumi a tatei.

Pe măsură ce și-a recăpătat
capacitatea de a respira,

am început să-l înregistrez,
aşa că vocea pe care o auziţi e a lui.

(Video) Ronnie Cahana:
Trebuie să crezi că eşti paralizat,

ca să poţi juca rolul unui tetraplegic.

Eu nu pot.

În mintea şi în visele mele,

în fiecare noapte, eu, omul lui Chagall,

plutesc deasupra oraşului,

mă răsucesc şi mă rotesc,

sărutând pământul
cu degetele de la picioare.

Nu ştiu nimic despre afirmația

„om lipsit de mișcare”.

Totul e în mişcare.

Inima bate.

Corpul respiră.

Gura se mişcă.

Nu suntem inerți.

Viaţa triumfă în toate direcțiile.

Kitra Cahana: În cazul majorității,
muşchii încep să se miște și să zvâcnească

cu mult înainte să fim conştienţi,

dar tata spune că are privilegiul

de a trăi la periferia experienţei umane.

Ca un astronaut ce vede o priveliște
de care puţini se vor bucura,

el se minunează şi îşi urmăreşte
prima respiraţie,

visând să ajungă acasă.

Aşa începe viaţa la 57 de ani, spune el.

Un copil mic n-are nicio atitudine,

dar un bărbat știe să fie hotărât.

Puţini se vor confrunta cu limitările
fizice în măsura în care a făcut-o tata,

dar toţi vom avea momente în viaţă
în care ne vom simți paralizaţi

Eu mă aflu frecvent în fața unor ziduri
ce par imposibil de trecut,

dar tata susține că nu există fundături.

În schimb, mă invită în spaţiul său
de vindecare reciprocă,

ca să dau ce am mai bun în mine,
el dându-mi mie ce are mai bun în el.

Pentru el, paralizia a fost un început.

O șansă de a renaște,
de a reînsufleți forța vitală,

de a petrece suficient timp cu sine,

astfel încât să se îndrăgostească
de continuumul creației.

Azi tata nu mai e imobilizat.

Îşi mișcă gâtul cu uşurinţă,
nu mai e hrănit prin sondă,

respiră singur,
vorbeşte încet cu o voce liniştită

şi se străduiește zilnic
să-şi pună în mişcare corpul paralizat.

Dar strădania nu se va sfârși niciodată,
după cum spune el:

„Trăiesc într-o lume frântă
şi am de făcut muncă spirituală".

Mulţumesc.

(Aplauze)