Drumul meu de la Infanterie la actorie

Înainte de lupta intergalatică dintre partea întunecată și lumină din „Războiul Stelelor : Trezirea Forței”, Adam Driver a fost un infanterist în Compania de Arme 1/1 a Statelor Unite. În această prezentare dezarmantă, relatează despre circumstanțele în care a devenit infanterist, discută despre complexitatea tranziției de la soldat la cetățean și ne povestește despre Arte în Forțele Armate, o organizație non-profit care aduce teatrul în lumea militară. „Auto-exprimarea este o unealtă la fel de valoroasă precum o pușcă pe umăr”, susține Driver. Urmată de reprezentația însuflețită a lui Marco Ramirez „Eu nu sunt Batman” de către Jesse J. Perez și Matt Johnson. (Limbaj explicit)

Am fost infanterist, Compania de Arme 1/1,

plutonul 81

în Tabăra Pendleton, California.

Ura!

Public: Ura!
(Râsete)

M-am înrolat la câteva luni
după 11 Septembrie,

asemeni majorităţii compatrioţilor mei
la acea vreme,

mânat de patriotism
și răzbunare îndreptăţită,

de dorința de a face ceva,

în contextul în care
nu făceam nimic pe atunci.

Aveam 17 ani, tocmai absolvisem
liceul în vara aceea,

locuind în camera din spate
din casa alor mei, cu chirie,

în orășelul din Northern Indiana,
în care copilărisem,

numit Mishawaka.

Pot să-l spun pe litere mai târziu,
pentru cei interesați.

(Râsete)

Mishawaka înseamnă multe,
dar nu e un hub cultural al lumii,

deci singura mea expunere
la teatru și film

era limitată la piesele jucate în liceu

și la Blockbuster Video,
odihnească-se în pace.

(Râsete)

Mă interesa serios actoria

încât am participat la o audiție
la Julliard în ultimul an de liceu,

n-am intrat,

am zis că facultatea nu-i de mine
şi nu m-am înscris nicăieri;

o alegere genială.

Am pornit în odiseea disperată
spre Los Angeles,

despre care auzisem poveşti cu actori
plecaţi acolo cu 7 dolari în buzunar,

care şi-au găsit de lucru
și au avut succes.

Am ajuns până în Amarillo, Texas,
unde mi s-a stricat mașina.

Mi-am cheltuit toţi banii reparând-o

şi am ajuns în Santa Monica

– nici măcar LA –

am hoinărit două zile pe plajă,

m-am urcat în mașină, spre casă,
astfel încheiându-mi cariera de actor...

(Râsete)

Deci: 17 ani, Mishawaka, casa părinților,
chirie, vindeam aspiratoare,

telemarket-ing, coseam iarba
la evenimentele 4-H

Asta era lumea mea
înainte de Septembrie, 2001.

După 11.09, copleșit de simțul datoriei

și fiind răzvrătit în general
– pe mine însumi, pe părinți, pe guvern –

neîncrezător, fără un job respectabil,

plimbându-mă cu minifrigiderul
până în California şi înapoi...

M-am înrolat la Infanterie
și mi-a plăcut să fiu infanterist.

Sunt mândru că am făcut asta în viața mea.

Era mişto să tragi cu arma,

să conduci şi să detonezi
chestii scumpe era grozav.

Dar am descoperit că iubeam Infanteria

exact pentru ce nu era important
când m-am înscris,

adică oamenii,

acei indivizi ciudați,

o amestecătură de personaje
de pe peste tot din State,

cu care aparent nu aveam nimic în comun.

În timp,

toată bravada politică și personală
care m-a dus spre militărie, s-a dizolvat,

iar pentru mine, Infanteria
a devenit sinonimă cu prietenii.

După câțiva ani de înrolare
şi cu luni înainte de trimiterea în Iraq

mi-am dislocat sternul
într-un accident cu bicicleta

și am stat pe tușă din motive medicale.

E poate greu de înţeles
pentru cei care nu au făcut armata,

dar să aflu că nu voi merge
în Iraq sau Afganistan,

a fost devastator pentru mine.

Am în cap o imagine clară, cu mine
ieşind din spitalul bazei pe o targă,

iar plutonul meu așteptând afară
să vadă dacă sunt OK.

Apoi, dintr-o dată, am redevenit civil.

Voiam să-mi mai încerc şansele la actorie,

pentru că – aşa sunt eu – credeam

că toate problemele civile sunt mici
în comparație cu cele militare:

„Ce motive mai ai să te plângi acum?”

„E foarte cald.”

„Să dea cineva drumul la aer condiționat”;
„Sunt prea mulţi la coadă la cafea."

Am fost infanterist,
ştiam cum să supraviețuiesc.

„Merg la New York şi mă fac actor
şi dacă nu-mi iese

o să trăiesc în Central Park,
din tomberonul de la Panera Bread.

(Râsete)

Am dat iar la Julliard și am avut noroc.
Am intrat.

Dar m-a suprins complexitatea tranziției
de la militar la civil.

Eram relativ sănătos; nu îmi pot imagina
cum treci prin aşa ceva

cu un handicap fizic sau mental.

Oricum, a fost dificil.

În mare parte, pentru că eram la actorie,

nu înțelegeam rostul
orelor de voce şi dicție,

aruncatul de bile imaginare de energie
spre fundul camerei,

exerciţiile de actorie,
simulându-mi propria naștere,

(Râsete)

în timp ce prietenii mei
serveau patria peste hotare.

Dar și pentru că nu știam cum să aplic
în civilie, ce învățasem în armată.

Atât practic cât şi emoţional.

Practic, a trebuit să mă angajez.

Eram un infanterist care trăgea
cu mitraliere și lansa obuze.

Rar e nevoie de așa ceva în viaţa civilă.

(Râsete)

Emoțional, mă chinuiam să aflu rostul.

În armată, totul are rost.

Tot ce faci, fie e adâncit în tradiție
fie are un scop practic.

Nu fumezi pe teren
pentru că nu vrei să îți divulgi poziția.

Nu-ți atingi fața fiindcă trebuie
un anumit nivel de sănătate și igienă

Te uiți într-o direcție când auzi imnul
din respect pentru cei dinaintea ta.

Faci ce faci dintr-un motiv.

Uniforma ta e întreținută impecabil.

După cum respectai regulile,
erai caracterizat

ce fel de infanterist erai.

Rangul vorbea despre trecutul tău
și despre respectul câștigat.

În lumea civilă nu există rang.

Ești doar un corp,

și am simțit că trebuie constant
să îmi dovedesc valoarea.

Iar respectul primit când purtam uniforma
dispărea când o dădeam jos.

Nu părea să existe...

un simț al comunității,

pe când în armată,
am trăit acest simț al comunității.

Cât de des, în lumea civilă,

ești pus într-o situație de viață
și moarte cu cei mai buni prieteni

și ei demonstrează constant
că nu te vor abandona?

Între timp, la școala de actorie...

(Râsete)

Descopeream, pentru prima dată,

scenarii, personaje și piese

care nu aveau nicio legatură cu armata,

dar care descriau cumva
experiența mea militară

într-un fel care, înainte,
pentru mine, era de nedescris.

Și am simțit că devin mai puțin agresiv

și am reușit pentru prima dată
să pun sentimentele în cuvinte

și să realizez
ce unealtă valoroasă este.

Când reflectam
la timpul petrecut în armată

nu mă gândeam la exercițiile stereotipice
la disciplina și la durerea aferentă;

ci mai degrabă la clipele umane, intime,
clipe de emoții mărețe:

prieteni luând-o razna de dorul familiei,
prieteni care divorțau,

suferind împreună, sărbătorind împreună
toate în culisele armatei.

Mi-am privit prietenii
în aceste circumstanțe

și am văzut anxietatea
creată în ei și în mine,

fără să reușim
să ne exprimăm sentimentele.

Comunitățile armatei și teatrului
sunt de fapt foarte similare.

E un grup de oameni cu o misiune
mai mare decât ei înșiși;

nu e vorba despre tine.

Ai un rol, trebuie să iți cunoști
rolul în echipă.

Orice echipă are un lider
sau un regizor;

câteodată sunt deștepți, câteodată nu.

Ești nevoit să devii intim
cu persoane străine

într-un timp scurt:
autodisciplină, autocontrol.

M-am gândit că ar fi frumos
să creăm un spațiu

care să combine
aceste comunități aparent distincte,

ca să aducem spectacolul
unui grup de oameni

care, conform ocupației lor,

pot gusta ceva mai profund
decât evenimentele distractive obligatorii

la care am fost obligat
să particip voluntar în armată,

(Râsete)

bine-intenționate dar ușor jignitoare,
cum ar fi:

„Câștigă o întâlnire
cu o majoretă din San Diego”,

unde răspunzi la întrebări
din cultura pop

și dacă nimerești, câștigi o întâlnire,

adică o plimbare cu însoțitor
în jurul platoului de paradă

cu o majoretă căsătorită, însărcinată...

(Râsete)

Nu am nimic cu majoretele, le iubesc.

Ideea e cât de frumos ar fi
ca teatrul să fie prezentat

prin personaje accesibile
fără să fie arogante.

Așa că am fondat asociația nonprofit
Arte în Forțele Armate,

prin care am încercat să facem asta,

să alăturăm aceste comunitați
aparent diferite.

Alegem o piesă sau selectăm monologuri
din piese contemporane americane,

diverse ca vârsta și rasa
publicul militar,

formăm un grup de actori de teatru
incredibil de buni,

îi înarmăm cu material incredibil,

menținem cheltuielile la un nivel minim

fără decoruri, costume, sau lumini,
doar citind,

pentru a pune accentul pe limbaj

și pentru a demonstra
că teatrul poate fi creat oriunde.

E o chestie puternică,

să intrăm într-o cameră plină cu străini

și să ne reamintim de propria umanitate

și că exprimarea
e o armă la fel de valoroasă

ca și o pușcă pe umăr.

Iar pentru o organizație ca armata,

care se mândrește
cu acronime pentru acronime,

te poți pierde în ceață

când trebuie să explici
o experiență colectivă.

Cred că e cea mai potrivită comunitate

de înarmat cu metode de exprimare:

cea care ne protejează țara.

Am mers în toate Statele Unite
și în lume,

din Walter Reed în Bethesda, Maryland,

în Tabăra Pendleton,
în Tabăra Arifjan din Kuwait,

în USAG Bavaria,

și intermitent
în teatrele de pe Broadway, NY.

Iar pentru artiștii din reprezentații

e o fereastră către o cultură

cu care nu s-ar fi întâlnit altminteri,

iar pentru armată, e exact la fel.

Făcând asta în ultimii 6 ani,

mi se reamintește
că actoria are multe însușiri.

E un meșteșug, un act politic,
o afacere, e...

...orice adjectiv vă place.

Dar e și o slujire.

Eu nu mi-am încheiat-o pe a mea,

deci, oricând dacă pot să servesc

acestei industrii supreme de servicii,
armata, pentru mine

nu există multe lucruri mai bune
decât asta.

Mulțumesc.

(Aplauze)

Vom susține o piesă
a lui Marco Ramirez,

numită „Nu sunt Batman".

Va citi un actor incredibil
și un prieten bun, Jesse Perez,

și Matt Johnson, pe care l-am cunoscut
acum câteva ore.

Fac asta împreună
pentru prima dată,

deci vom vedea cum va ieși.

Jesse Perez și Matt Johnson.

(Aplauze)

Jesse Perez: E miezul nopții

și cerul strălucește
cu un roșu nebun, radioactiv.

Dacă mijești ochii poate vezi luna

printr-un strat dens de fum de țigară
și emisii de avion care acoperă orașul,

ca o plasă de țânțari
care ține îngerii afară.

(Tobe)

Dacă privești destul de sus,

mă vezi pe mine,
pe marginea unei clădiri cu 87 de etaje.

Acolo sus – loc pentru gargui
și ceasuri de turn stricate,

care au rămas neclintite și moarte
pentru vreo 100 de ani –

acolo sunt eu.

(Bătaie)

Eu sunt Batman.

(Bătaie)

Am batmobile si bataranguri

și ditai peșterile, adică, pe bune.

Îmi trebuie doar o debara

sau o cămăruță sau o ieșire de incendiu

și blugii de căpătat au dispărut.

Tricoul meu polo bleumarin,

care arată destul de ok pe mine
dar are o gaură aproape de fund

de când s-a agățat
de gardul împletit în spate la Arturo's

dar nu e mare scofală,
am băgat-o în pantaloni

și, totul e în regulă.

Tricoul ăla polo albastru,
nu mai e nici el!

Și devin, cumva... transformațional.

(Bătaie)

Nimeni nu scoate cureaua la Batman
pentru că răspunde obraznic.

(Bătaie)

Sau pentru că nu răspunde.

Nimeni nu-i spune lui Batman că e comun

sau prost

sau slăbănog.

Nimeni nu-l dă afară pe fratele lui Batman
de la Compania Estică de Taxi

pentru că se fac reduceri de personal.

Pentru că au doar respect.

Și nu e respect din frică,

e... respect din respect.

(Râsete)

Pentru că nimeni nu se teme de tine.

Pentru că Batman nu vrea răul nimănui.

(Bătaie)

Niciodată.
(Bătaie dublă)

Pentru că tot ce vrea Batman cu adevărat
e să salveze oameni,

și să achite facturile lui buni într-o zi
și să moară fericit.

Și să devină super faimos, pe bune.

(Râsete)

A... și să-l omoare pe Joker.

(Tobe)

În seara asta, ca-n rest, sunt singur-cuc.

Și privesc și aștept

ca un vultur

sau ca...

...nu, ca un vultur.

(Râsete)

Iar mantia îmi flutură în vânt
pentru că e super lungă

și am urechile ascuțite,

și masca ce îmi acoperă
jumătate de față.

și am chestii antiglont pe tot pieptul
ca nimeni să nu mă poată răni.

și nimeni, dar nimeni!...

nu se va interpune între Batman...

și dreptate!

(Tobe)
(Râsete)

De unde sunt,

pot să aud tot.

(Tăcere)

Undeva în oraș,

o bătrânică adună din gunoi
resturi de polistiren

și-și bagă o bucată de pui cu susan,
scuipată de cineva, în gură.

Și undeva un medic cu tunsoare tâmpă,
într-un halat negru

încerca să găsească un leac pentru boli

care o să ne cauzeze dispariția
pe bune într-o zi.

Și undeva, un om,

un om în uniformă de îngrijitor,

se poticnește spre casă pe șapte cărări

după ce a cheltuit jumate din salar
pe câteva beri cu twist-off,

și cealaltă jumătate pe o vizită de 4 ore
la ceva doamnă acasă

pe o stradă unde
toate luminile au fost stinse

de către oameni care preferă să facă
ce fac pe întuneric, în orașul ăsta.

Și la jumătate de stradă de îngrijitor,

e un grup de netrebnici
care nu știu altceva,

decât să îl aștepte pe îngrijitor
cu lanțuri ruginite de bicicletă

și imitații de bâte Louisville,

și dacă nu găsesc niciun ban la el,

și nu vor găsi,

îl vor căsăpi până când mușchii brațelor
îi vor arde,

pănă când nu mai sunt dinți de spart.

Dar ei nu țin cont de mine.

Nu țin cont de niciun Cavaler Întunecat,

cu stomacul plin de macaroane cu brânză
de la magazin

și cârnați vienezi gata tăiați.

(Râsete)

Pentru că preferă să creadă că nu exist.

Iar de la etajul 87 pot să-l aud
pe un netrebnic zicând,

„Dă-mi banii!” — așa rapid,

doar „Dă-mi dracului banii!”

Și îl văd pe îngrijitor bolborosind ceva
cu limba împleticită și albindu-se la față

și de la etajul 87,

îi aud stomacul încercând
să iasă afară din perechea de Dickies.

Așa că mă preling jos, super rapid

si sunt ca întunericul, „Swoosh”.

Și arunc un batarang
către un bec dezgolit.

(Cinelă)

Și toți rămân: „Ce dracu'!

Cine a stins luminile?”

(Râsete)

„Ce-i acolo?”
„Ce?”

„Dă-mi ce ai la tine, bătrânoiule!”

„Ați auzit?”

„Ce să auzim? Nu e nimic acolo.
Nu, serios, nu e niciun liliac!”

Dar apoi...

unul din cei trei netrebnici
primește una în cap - pac!

Iar al doilea țintește orbește
în mantia neagră din fața lui,

dar pumnul lui nu atinge nimic,

Iau un capac de tomberon și...

direct în burtă!

Iar primul se întoarce
lovind cu piciorul,

Dar știu și judo, karate,
deci vă rog...

(Tobe)

De două ori!

(Tobe)

(Râsete)

(Tobe)

Dar înainte să produc alte ravagii,

dintr-o dată auzim toți „clic-clic”.

Și dintr-o dată se lasă liniștea.

Și acel netrebnic rămas în picioare

apucă un pistol și țintește drept în sus,

de parcă îl ține ostatic pe Isus,

de parcă amenință
că ar face o gaură în Lună.

Iar golanul care
și-a luat una în cap,

care a vrut să-mi dea cu piciorul,

și golanul care și-a luat-o în burtă,

se retrag împiedicându-se
departe de prezența întunecată.

Iar bețivul, îngrijitorul,

e înghesuit într-un colț
rugându-se la Sf. Anton,

singurul pe care și-l amintea.

(Bătaie dublă)

Iată-mă și pe mine:

ochii de o strălucire albă,

pelerina fluturând ușor în vânt.

(Bătaie)

Pieptul anti-glonț respirând greu

inima bătând prin el
într-un cod Morse pentru:

„Pune-te cu mine

doar o dată

hai

încearcă doar.”

Iar acel golan rămas în picioare,

cel cu pistolul,

da, râde.

Și își coboară arma.

Și țintește către mine

dând-i Lunii o pauză.

Și țintește direct
între urechile mele ascuțite,

ca stâlpi de poartă,
iar e din echipa specială.

Iar îngrijitorul
încă în strigă pe Sf. Anton,

dar ăsta nu răspunde.

Iar pentru o secundă,

pare că...

poate o să pierd.

Nah!

(Tobe)

Trage! Trage! Fwa-ka-ka!

„Nu mă omorî, omule!”

Haț! Încheietura pocnește!
Gât! Biciuială!

Pielea se intersectează cu acidul:
„Ahhhhhhh!”

Și ajunge pe jos,

iar eu deasupra lui

cu pistolul în mâinile mele

și urăsc pistoalele, urăsc să le am
pentru că sunt Batman.

Și, asterix:

Lui Batman nu îi plac pistoalele:
părinții i-au fost ciuruiți mai demult.

Însă pentru o secundă,

ochii mei strălucesc în alb

și țin acest obiect

să discut cu acest golan

într-o limbă pe care să o înțeleagă.

Clic-clic!

(Bătaie)

Și golanii dispar ca măgarii în ceață

înapoi în deșeul toxic, cocina jegoasă
din care s-au târât afară.

Și rămân doar eu cu îngrijitorul.

Îl ridic de jos,

Șterg transpirația și parfumul ieftin
de pe fruntea lui.

Și mă imploră să nu-i fac rău

Îl apuc tare
de gulerul cămășii lui de îngrijitor

Și-l trag față în față cu mine.

E mai înalt decât mine
dar pelerina ajută,

așa că mă ascultă când
îl privesc direct în ochi.

Îi zic două cuvinte:

„Du-te acasă!”

Și se duce,

uitându-se în spate
la fiecare 10 pași.

Iar eu planez de pe o clădire
pe alta pe ruta lui

pentru că știu unde locuiește.

Și îi urmăresc mâna tremurând
când scoate cheile

și deschide ușa de la bloc.

Sunt înapoi în pat

înainte ca el să intre pe ușă.

Îl aud pornind robinetul

și turnând-și un pahar
cu apă călduță

Și pune paharul înapoi în chiuvetă.

Și îi aud pașii.

Și se răresc
când ajung în camera mea.

Și întredeschide ușa,
încet ca melcul.

Și face un pas înăuntru,

ceea ce nu face niciodată.

(Bătaie)

Și se uită în gol,

fața lui, culoarea trotuarului vara.

Și mă prefac că atunci mă trezesc

și spun, „Ăăă, ce se întâmplă, tată?”

Iar îngrijitorul nu spune nimic.

Dar văd în întuneric,

îi văd brațele amorțind

și capul întorcându-se, cumva, către mine.

Și-l ridică, să îi pot vedea fața,

să îi pot vedea ochii.

Iar obrajii i se preling,
dar nu cu transpirație.

Și doar stă acolo respirând,

de parcă și-ar aminti ochii mei
albi strălucitori,

de parcă și-ar aminti
pieptul meu anti-glonț,

de parcă și-ar aminti că e taică-meu.

O vreme îndelungată, îmi țin gura.

Se întoarce, mâna pe clanță.

Nu se uită spre mine,

dar îl aud bolborosind trei cuvinte
către mine:

„Îmi pare rău.”

Mă aplec și întredeschid fereastra.

Dacă te uiți în sus destul de tare,

ma poți vedea.

Iar de unde mă aflu,

(Cinele)

pot să aud tot.

(Aplauze)

Mulțumesc.

(Aplauze)