Am fost infanterist, Compania de Arme 1/1, plutonul 81 în Tabăra Pendleton, California. Ura! Public: Ura! (Râsete) M-am înrolat la câteva luni după 11 Septembrie, asemeni majorităţii compatrioţilor mei la acea vreme, mânat de patriotism și răzbunare îndreptăţită, de dorința de a face ceva, în contextul în care nu făceam nimic pe atunci. Aveam 17 ani, tocmai absolvisem liceul în vara aceea, locuind în camera din spate din casa alor mei, cu chirie, în orășelul din Northern Indiana, în care copilărisem, numit Mishawaka. Pot să-l spun pe litere mai târziu, pentru cei interesați. (Râsete) Mishawaka înseamnă multe, dar nu e un hub cultural al lumii, deci singura mea expunere la teatru și film era limitată la piesele jucate în liceu și la Blockbuster Video, odihnească-se în pace. (Râsete) Mă interesa serios actoria încât am participat la o audiție la Julliard în ultimul an de liceu, n-am intrat, am zis că facultatea nu-i de mine şi nu m-am înscris nicăieri; o alegere genială. Am pornit în odiseea disperată spre Los Angeles, despre care auzisem poveşti cu actori plecaţi acolo cu 7 dolari în buzunar, care şi-au găsit de lucru și au avut succes. Am ajuns până în Amarillo, Texas, unde mi s-a stricat mașina. Mi-am cheltuit toţi banii reparând-o şi am ajuns în Santa Monica – nici măcar LA – am hoinărit două zile pe plajă, m-am urcat în mașină, spre casă, astfel încheiându-mi cariera de actor... (Râsete) Deci: 17 ani, Mishawaka, casa părinților, chirie, vindeam aspiratoare, telemarket-ing, coseam iarba la evenimentele 4-H Asta era lumea mea înainte de Septembrie, 2001. După 11.09, copleșit de simțul datoriei și fiind răzvrătit în general – pe mine însumi, pe părinți, pe guvern – neîncrezător, fără un job respectabil, plimbându-mă cu minifrigiderul până în California şi înapoi... M-am înrolat la Infanterie și mi-a plăcut să fiu infanterist. Sunt mândru că am făcut asta în viața mea. Era mişto să tragi cu arma, să conduci şi să detonezi chestii scumpe era grozav. Dar am descoperit că iubeam Infanteria exact pentru ce nu era important când m-am înscris, adică oamenii, acei indivizi ciudați, o amestecătură de personaje de pe peste tot din State, cu care aparent nu aveam nimic în comun. În timp, toată bravada politică și personală care m-a dus spre militărie, s-a dizolvat, iar pentru mine, Infanteria a devenit sinonimă cu prietenii. După câțiva ani de înrolare şi cu luni înainte de trimiterea în Iraq mi-am dislocat sternul într-un accident cu bicicleta și am stat pe tușă din motive medicale. E poate greu de înţeles pentru cei care nu au făcut armata, dar să aflu că nu voi merge în Iraq sau Afganistan, a fost devastator pentru mine. Am în cap o imagine clară, cu mine ieşind din spitalul bazei pe o targă, iar plutonul meu așteptând afară să vadă dacă sunt OK. Apoi, dintr-o dată, am redevenit civil. Voiam să-mi mai încerc şansele la actorie, pentru că – aşa sunt eu – credeam că toate problemele civile sunt mici în comparație cu cele militare: „Ce motive mai ai să te plângi acum?” „E foarte cald.” „Să dea cineva drumul la aer condiționat”; „Sunt prea mulţi la coadă la cafea." Am fost infanterist, ştiam cum să supraviețuiesc. „Merg la New York şi mă fac actor şi dacă nu-mi iese o să trăiesc în Central Park, din tomberonul de la Panera Bread. (Râsete) Am dat iar la Julliard și am avut noroc. Am intrat. Dar m-a suprins complexitatea tranziției de la militar la civil. Eram relativ sănătos; nu îmi pot imagina cum treci prin aşa ceva cu un handicap fizic sau mental. Oricum, a fost dificil. În mare parte, pentru că eram la actorie, nu înțelegeam rostul orelor de voce şi dicție, aruncatul de bile imaginare de energie spre fundul camerei, exerciţiile de actorie, simulându-mi propria naștere, (Râsete) în timp ce prietenii mei serveau patria peste hotare. Dar și pentru că nu știam cum să aplic în civilie, ce învățasem în armată. Atât practic cât şi emoţional. Practic, a trebuit să mă angajez. Eram un infanterist care trăgea cu mitraliere și lansa obuze. Rar e nevoie de așa ceva în viaţa civilă. (Râsete) Emoțional, mă chinuiam să aflu rostul. În armată, totul are rost. Tot ce faci, fie e adâncit în tradiție fie are un scop practic. Nu fumezi pe teren pentru că nu vrei să îți divulgi poziția. Nu-ți atingi fața fiindcă trebuie un anumit nivel de sănătate și igienă Te uiți într-o direcție când auzi imnul din respect pentru cei dinaintea ta. Faci ce faci dintr-un motiv. Uniforma ta e întreținută impecabil. După cum respectai regulile, erai caracterizat ce fel de infanterist erai. Rangul vorbea despre trecutul tău și despre respectul câștigat. În lumea civilă nu există rang. Ești doar un corp, și am simțit că trebuie constant să îmi dovedesc valoarea. Iar respectul primit când purtam uniforma dispărea când o dădeam jos. Nu părea să existe... un simț al comunității, pe când în armată, am trăit acest simț al comunității. Cât de des, în lumea civilă, ești pus într-o situație de viață și moarte cu cei mai buni prieteni și ei demonstrează constant că nu te vor abandona? Între timp, la școala de actorie... (Râsete) Descopeream, pentru prima dată, scenarii, personaje și piese care nu aveau nicio legatură cu armata, dar care descriau cumva experiența mea militară într-un fel care, înainte, pentru mine, era de nedescris. Și am simțit că devin mai puțin agresiv și am reușit pentru prima dată să pun sentimentele în cuvinte și să realizez ce unealtă valoroasă este. Când reflectam la timpul petrecut în armată nu mă gândeam la exercițiile stereotipice la disciplina și la durerea aferentă; ci mai degrabă la clipele umane, intime, clipe de emoții mărețe: prieteni luând-o razna de dorul familiei, prieteni care divorțau, suferind împreună, sărbătorind împreună toate în culisele armatei. Mi-am privit prietenii în aceste circumstanțe și am văzut anxietatea creată în ei și în mine, fără să reușim să ne exprimăm sentimentele. Comunitățile armatei și teatrului sunt de fapt foarte similare. E un grup de oameni cu o misiune mai mare decât ei înșiși; nu e vorba despre tine. Ai un rol, trebuie să iți cunoști rolul în echipă. Orice echipă are un lider sau un regizor; câteodată sunt deștepți, câteodată nu. Ești nevoit să devii intim cu persoane străine într-un timp scurt: autodisciplină, autocontrol. M-am gândit că ar fi frumos să creăm un spațiu care să combine aceste comunități aparent distincte, ca să aducem spectacolul unui grup de oameni care, conform ocupației lor, pot gusta ceva mai profund decât evenimentele distractive obligatorii la care am fost obligat să particip voluntar în armată, (Râsete) bine-intenționate dar ușor jignitoare, cum ar fi: „Câștigă o întâlnire cu o majoretă din San Diego”, unde răspunzi la întrebări din cultura pop și dacă nimerești, câștigi o întâlnire, adică o plimbare cu însoțitor în jurul platoului de paradă cu o majoretă căsătorită, însărcinată... (Râsete) Nu am nimic cu majoretele, le iubesc. Ideea e cât de frumos ar fi ca teatrul să fie prezentat prin personaje accesibile fără să fie arogante. Așa că am fondat asociația nonprofit Arte în Forțele Armate, prin care am încercat să facem asta, să alăturăm aceste comunitați aparent diferite. Alegem o piesă sau selectăm monologuri din piese contemporane americane, diverse ca vârsta și rasa publicul militar, formăm un grup de actori de teatru incredibil de buni, îi înarmăm cu material incredibil, menținem cheltuielile la un nivel minim fără decoruri, costume, sau lumini, doar citind, pentru a pune accentul pe limbaj și pentru a demonstra că teatrul poate fi creat oriunde. E o chestie puternică, să intrăm într-o cameră plină cu străini și să ne reamintim de propria umanitate și că exprimarea e o armă la fel de valoroasă ca și o pușcă pe umăr. Iar pentru o organizație ca armata, care se mândrește cu acronime pentru acronime, te poți pierde în ceață când trebuie să explici o experiență colectivă. Cred că e cea mai potrivită comunitate de înarmat cu metode de exprimare: cea care ne protejează țara. Am mers în toate Statele Unite și în lume, din Walter Reed în Bethesda, Maryland, în Tabăra Pendleton, în Tabăra Arifjan din Kuwait, în USAG Bavaria, și intermitent în teatrele de pe Broadway, NY. Iar pentru artiștii din reprezentații e o fereastră către o cultură cu care nu s-ar fi întâlnit altminteri, iar pentru armată, e exact la fel. Făcând asta în ultimii 6 ani, mi se reamintește că actoria are multe însușiri. E un meșteșug, un act politic, o afacere, e... ...orice adjectiv vă place. Dar e și o slujire. Eu nu mi-am încheiat-o pe a mea, deci, oricând dacă pot să servesc acestei industrii supreme de servicii, armata, pentru mine nu există multe lucruri mai bune decât asta. Mulțumesc. (Aplauze) Vom susține o piesă a lui Marco Ramirez, numită „Nu sunt Batman". Va citi un actor incredibil și un prieten bun, Jesse Perez, și Matt Johnson, pe care l-am cunoscut acum câteva ore. Fac asta împreună pentru prima dată, deci vom vedea cum va ieși. Jesse Perez și Matt Johnson. (Aplauze) Jesse Perez: E miezul nopții și cerul strălucește cu un roșu nebun, radioactiv. Dacă mijești ochii poate vezi luna printr-un strat dens de fum de țigară și emisii de avion care acoperă orașul, ca o plasă de țânțari care ține îngerii afară. (Tobe) Dacă privești destul de sus, mă vezi pe mine, pe marginea unei clădiri cu 87 de etaje. Acolo sus – loc pentru gargui și ceasuri de turn stricate, care au rămas neclintite și moarte pentru vreo 100 de ani – acolo sunt eu. (Bătaie) Eu sunt Batman. (Bătaie) Am batmobile si bataranguri și ditai peșterile, adică, pe bune. Îmi trebuie doar o debara sau o cămăruță sau o ieșire de incendiu și blugii de căpătat au dispărut. Tricoul meu polo bleumarin, care arată destul de ok pe mine dar are o gaură aproape de fund de când s-a agățat de gardul împletit în spate la Arturo's dar nu e mare scofală, am băgat-o în pantaloni și, totul e în regulă. Tricoul ăla polo albastru, nu mai e nici el! Și devin, cumva... transformațional. (Bătaie) Nimeni nu scoate cureaua la Batman pentru că răspunde obraznic. (Bătaie) Sau pentru că nu răspunde. Nimeni nu-i spune lui Batman că e comun sau prost sau slăbănog. Nimeni nu-l dă afară pe fratele lui Batman de la Compania Estică de Taxi pentru că se fac reduceri de personal. Pentru că au doar respect. Și nu e respect din frică, e... respect din respect. (Râsete) Pentru că nimeni nu se teme de tine. Pentru că Batman nu vrea răul nimănui. (Bătaie) Niciodată. (Bătaie dublă) Pentru că tot ce vrea Batman cu adevărat e să salveze oameni, și să achite facturile lui buni într-o zi și să moară fericit. Și să devină super faimos, pe bune. (Râsete) A... și să-l omoare pe Joker. (Tobe) În seara asta, ca-n rest, sunt singur-cuc. Și privesc și aștept ca un vultur sau ca... ...nu, ca un vultur. (Râsete) Iar mantia îmi flutură în vânt pentru că e super lungă și am urechile ascuțite, și masca ce îmi acoperă jumătate de față. și am chestii antiglont pe tot pieptul ca nimeni să nu mă poată răni. și nimeni, dar nimeni!... nu se va interpune între Batman... și dreptate! (Tobe) (Râsete) De unde sunt, pot să aud tot. (Tăcere) Undeva în oraș, o bătrânică adună din gunoi resturi de polistiren și-și bagă o bucată de pui cu susan, scuipată de cineva, în gură. Și undeva un medic cu tunsoare tâmpă, într-un halat negru încerca să găsească un leac pentru boli care o să ne cauzeze dispariția pe bune într-o zi. Și undeva, un om, un om în uniformă de îngrijitor, se poticnește spre casă pe șapte cărări după ce a cheltuit jumate din salar pe câteva beri cu twist-off, și cealaltă jumătate pe o vizită de 4 ore la ceva doamnă acasă pe o stradă unde toate luminile au fost stinse de către oameni care preferă să facă ce fac pe întuneric, în orașul ăsta. Și la jumătate de stradă de îngrijitor, e un grup de netrebnici care nu știu altceva, decât să îl aștepte pe îngrijitor cu lanțuri ruginite de bicicletă și imitații de bâte Louisville, și dacă nu găsesc niciun ban la el, și nu vor găsi, îl vor căsăpi până când mușchii brațelor îi vor arde, pănă când nu mai sunt dinți de spart. Dar ei nu țin cont de mine. Nu țin cont de niciun Cavaler Întunecat, cu stomacul plin de macaroane cu brânză de la magazin și cârnați vienezi gata tăiați. (Râsete) Pentru că preferă să creadă că nu exist. Iar de la etajul 87 pot să-l aud pe un netrebnic zicând, „Dă-mi banii!” — așa rapid, doar „Dă-mi dracului banii!” Și îl văd pe îngrijitor bolborosind ceva cu limba împleticită și albindu-se la față și de la etajul 87, îi aud stomacul încercând să iasă afară din perechea de Dickies. Așa că mă preling jos, super rapid si sunt ca întunericul, „Swoosh”. Și arunc un batarang către un bec dezgolit. (Cinelă) Și toți rămân: „Ce dracu'! Cine a stins luminile?” (Râsete) „Ce-i acolo?” „Ce?” „Dă-mi ce ai la tine, bătrânoiule!” „Ați auzit?” „Ce să auzim? Nu e nimic acolo. Nu, serios, nu e niciun liliac!” Dar apoi... unul din cei trei netrebnici primește una în cap - pac! Iar al doilea țintește orbește în mantia neagră din fața lui, dar pumnul lui nu atinge nimic, Iau un capac de tomberon și... direct în burtă! Iar primul se întoarce lovind cu piciorul, Dar știu și judo, karate, deci vă rog... (Tobe) De două ori! (Tobe) (Râsete) (Tobe) Dar înainte să produc alte ravagii, dintr-o dată auzim toți „clic-clic”. Și dintr-o dată se lasă liniștea. Și acel netrebnic rămas în picioare apucă un pistol și țintește drept în sus, de parcă îl ține ostatic pe Isus, de parcă amenință că ar face o gaură în Lună. Iar golanul care și-a luat una în cap, care a vrut să-mi dea cu piciorul, și golanul care și-a luat-o în burtă, se retrag împiedicându-se departe de prezența întunecată. Iar bețivul, îngrijitorul, e înghesuit într-un colț rugându-se la Sf. Anton, singurul pe care și-l amintea. (Bătaie dublă) Iată-mă și pe mine: ochii de o strălucire albă, pelerina fluturând ușor în vânt. (Bătaie) Pieptul anti-glonț respirând greu inima bătând prin el într-un cod Morse pentru: „Pune-te cu mine doar o dată hai încearcă doar.” Iar acel golan rămas în picioare, cel cu pistolul, da, râde. Și își coboară arma. Și țintește către mine dând-i Lunii o pauză. Și țintește direct între urechile mele ascuțite, ca stâlpi de poartă, iar e din echipa specială. Iar îngrijitorul încă în strigă pe Sf. Anton, dar ăsta nu răspunde. Iar pentru o secundă, pare că... poate o să pierd. Nah! (Tobe) Trage! Trage! Fwa-ka-ka! „Nu mă omorî, omule!” Haț! Încheietura pocnește! Gât! Biciuială! Pielea se intersectează cu acidul: „Ahhhhhhh!” Și ajunge pe jos, iar eu deasupra lui cu pistolul în mâinile mele și urăsc pistoalele, urăsc să le am pentru că sunt Batman. Și, asterix: Lui Batman nu îi plac pistoalele: părinții i-au fost ciuruiți mai demult. Însă pentru o secundă, ochii mei strălucesc în alb și țin acest obiect să discut cu acest golan într-o limbă pe care să o înțeleagă. Clic-clic! (Bătaie) Și golanii dispar ca măgarii în ceață înapoi în deșeul toxic, cocina jegoasă din care s-au târât afară. Și rămân doar eu cu îngrijitorul. Îl ridic de jos, Șterg transpirația și parfumul ieftin de pe fruntea lui. Și mă imploră să nu-i fac rău Îl apuc tare de gulerul cămășii lui de îngrijitor Și-l trag față în față cu mine. E mai înalt decât mine dar pelerina ajută, așa că mă ascultă când îl privesc direct în ochi. Îi zic două cuvinte: „Du-te acasă!” Și se duce, uitându-se în spate la fiecare 10 pași. Iar eu planez de pe o clădire pe alta pe ruta lui pentru că știu unde locuiește. Și îi urmăresc mâna tremurând când scoate cheile și deschide ușa de la bloc. Sunt înapoi în pat înainte ca el să intre pe ușă. Îl aud pornind robinetul și turnând-și un pahar cu apă călduță Și pune paharul înapoi în chiuvetă. Și îi aud pașii. Și se răresc când ajung în camera mea. Și întredeschide ușa, încet ca melcul. Și face un pas înăuntru, ceea ce nu face niciodată. (Bătaie) Și se uită în gol, fața lui, culoarea trotuarului vara. Și mă prefac că atunci mă trezesc și spun, „Ăăă, ce se întâmplă, tată?” Iar îngrijitorul nu spune nimic. Dar văd în întuneric, îi văd brațele amorțind și capul întorcându-se, cumva, către mine. Și-l ridică, să îi pot vedea fața, să îi pot vedea ochii. Iar obrajii i se preling, dar nu cu transpirație. Și doar stă acolo respirând, de parcă și-ar aminti ochii mei albi strălucitori, de parcă și-ar aminti pieptul meu anti-glonț, de parcă și-ar aminti că e taică-meu. O vreme îndelungată, îmi țin gura. Se întoarce, mâna pe clanță. Nu se uită spre mine, dar îl aud bolborosind trei cuvinte către mine: „Îmi pare rău.” Mă aplec și întredeschid fereastra. Dacă te uiți în sus destul de tare, ma poți vedea. Iar de unde mă aflu, (Cinele) pot să aud tot. (Aplauze) Mulțumesc. (Aplauze)